„Eu am de făcut niște cărți”

Când locuiam la Sibiu, spuneam adesea că orașul ăsta e bun pentru turiști - să stai doar trei, patru zile aici, să vezi centrul vechi, să bați parcurile. De fapt, o exagerare - mie mi-era bine la marginea noastră de oraș, mi-era bine chiar și în disperarea în care mă aruncase în cele din urmă Sibiul, în izolarea extremă, în oboseala cumplită. Iubeam locul câinește - deși nu-mi găseam locul în el.
Am fost acum turist, preț de trei, patru zile, am mers cincizeci de kilometri pe jos, prin toate locurile vechi, am fotografiat case, curți, porți, flori, fluturi, ciuperci. Acasă, mă uit pe imagini, ele sunt un fel de trecut concentrat, pe repede-înainte, e acolo cam tot, de la fereastra mea cu un brad înălțându-se subțire și singur, până la marginea cândva verde, cu munții departe. Au dispărut multe, s-au distrus multe; caut să mă opresc din comparații, din căutări, din tras concluzii. Din toate pozele, mă opresc la una.
O casă cu o curte largă, găzduind mai multe apartamente, pe strada Mitropoliei, chiar vizavi de poștă. Aici am lucrat o vreme, la început de tot, când m-am mutat la Sibiu, în 2000, 2001. Nu-mi găseam locul, veneam cu un CV de redactor șef de cotidian, asta fusesem în ultimii patru ani și ceva, și știam sigur că nu mai vreau să fac asta, nu mai vreau să țin ședințe, să trimit oameni pe teren, să îi aștept să scrie, să corectez kilograme de texte despre politicieni, despre crime, despre accidente de mașină, despre ajutoare sociale, despre violuri, despre alegeri, despre numerele de la loto, nu mai vreau să pun titluri - vandabile -, să citim cu voce tare, să analizăm și să șlefuim texte - vai, atât de perisabile -, zi de zi, zi de zi, până la greață. Așa că mă angajasem la o firmă nouă, austriacă, într-un apartament din curtea asta, împreună cu o mână de tineri din Sibiu, poate și ei derutați. Ne lăsam exploatați pe un salariu bunicel de un patron cu aere de stăpân pe moșie; omul făcea un site cu anunțuri de angajare în țările de limbă germană, ceva nou pe atunci. În prima lună sau poate mai mult, tot ce-am făcut a fost să învățăm să scriem la computer cu metoda oarbă, în germană. Probabil singura chestie bună cu care-am rămas de acolo, fiindcă mă ajută acum, când traduc - stau cu ochii pe carte și scriu la computer fără să privesc la taste aproape deloc. Când scriu poveștile mele, mă pot uita unde vreau, pe fereastră sau dincolo de literele de pe ecran, pe perete. Dar acolo s-a mai întâmplat ceva - ceva esențial. Ceva misterios, aproape de nepus în cuvinte.
În ziua în care patronul a venit să ne anunțe că închide șandramaua și o mută în Cipru, ne adunam în curte cu toții, după ce ne spunea fiecăruia, rând pe rând, că nu mai are nevoie de noi. Lumea, necăjită. Stăteam în curte cu o colegă, o fată extraordinar de cuminte, când m-am pomenit zicând mai mult pentru mine că nu-mi pasă deloc, e mai bine așa, „Eu am de făcut niște cărți”. Nu mi-am dat seama ce-am spus decât atunci când colega m-a întrebat privindu-mă cu ochi mari: „Ce cărți?”. Și aștepta un răspuns. Pe care eu nu-l aveam. Chiar așa, ce cărți? Ce vorbeam? M-am scuturat. Nu aveam ce să-i răspund. De ce zisesem asta? Nu știu nici azi, deși știu.
Peste un an, m-am apucat să scriu povestirile din primul volum de proză scurtă. Peste alți cinci, am început să traduc. Sunt sigură că fără singurătatea teribilă pe care am trăit-o în Sibiu, n-ar fi fost nici o carte. Asta e curtea, asta e povestea. Stăteam acolo, lângă zidul alb din fundul curții, unde acum e o grămadă de pietre înconjurată de bălării și de mușchi, când am zis ce am zis.