Plouă, ușa închisă, fereastra deschisă. Ar trebui să scriu o povestioară pentru un volum colectiv, dar e încă devreme, îmi lipsește ceva. Mă gândesc.
La veșnica, nelipsita întrebare despre traduceri, despre cât îți dau și-ți iau ele, atunci când ești și tu dintre cei care scriu. Răspunsul e mereu evaziv, și nu doar fiindcă întrebarea care se repetă jenează (ce întrebări nu jenează?). N-am spus niciodată, voi spune acum: traducerile te disciplinează, înainte de toate. Te învață rezistența. Te învață să stai singur cu orele, zilnic, săptămâni, luni în șir, cu o singură carte, cu un singur text care crește. N-ai voie să-l lași din mână - din minte - o clipă. Asta îți dau traducerile, înainte de toate. Asta ajută la scris mai mult ca orice.
Am debutat târziu, la 36 de ani. Am început să scriu la 34, dintr-o mare nevoie, departe de orice se poate numi lume literară. Primele trei cărți, povestiri, au ieșit la o distanță de câte patru ani. M-am chinuit nepermis de mult pentru niște mărgele, șlefuite la nesfârșit, dar mărgele. Apoi, după ce-am tradus mult, atât de mult încât la un moment dat (moment? ani) am simțit că mă sufoc, când în sfârșit m-am întors cu tot ce-am avut la scrisul meu, am descoperit că totul devenise nu mai ușor, dar mai așezat, mai stabil: în sfârșit, învățasem să stau.
Să trăiesc eu cu mine și cu povestea mea, de la cap la coadă, fără oprire, să mă închid mult mai bine, să renunț și să dau; pur și simplu traducerile m-au învățat disciplina. Rigoarea și cumințenia. Rezistența, respirația, răbdarea. M-au învățat cum se face.
Toate cărțile mele din ultimii ani au crescut așa, mult mai repede, aproape înfricoșător uneori, dintr-o nevoie feroce cu care altădată nu știam exact ce să fac, și mereu dintr-o spaimă că timpul dispare și trebuie folosit astăzi, nu mâine. Oboseala? E numai a cărnii. Uită de ea. Nu te plânge. Taci și spune, cu ușa închisă, povestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu