Originalul Laurei

Apare Originalul Laurei.
Cartea va fi lansată la Bookfest, în Bucureşti, pe 12 iunie.

Bookfest, teatru, TIFF

Începe un vîrtej de evenimente pe la Sibiu. Aşadar:
- Sibiu Bookfest, 28-31 mai, prima ediţie, Piaţa Mică. Face parte din Festivalul Internaţional de Teatru; fără legătură cu Bookfest din Bucureşti. Humanitas e singura editură care şi-a anunţat, pînă acum, lansările.
- Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 28 mai - 6 iunie. Îmi cumpărasem din timp, cu listă straşnic întemeiată, vreo douăsprezece bilete. Însă în ultimele patru zile va trebui să fug la Cluj, la TIFF. De ţinut pumnii, vă rog!
- TIFF Sibiu, 9-13 iunie. Filme în Piaţa Mică, la Habitus şi Teatrul de Vară. Şi de aici, dacă totul merge după grafic, va trebui să fug de la ultimele zile. Să lansăm ceva la Bookfest în Bucureşti, la standul Polirom.
Cerc închis!

Sa le fi inflorit mintea mea floribondoaca?

Peste noapte, începusem să mă îndoiesc. Văzusem ieri din goana taxiului, între două case, într-un mic locşor unde Trinkbachul iese la suprafaţă nu mai mult decît pentru două răsuflări de brotac, un ireal mal plin cu maci. Kurosawa însuşi m-ar fi invidiat: cum să-mi vină în faţa ochilor, total nemeritat, o astfel de imagine de vis? Zeci, sute şi mii de maci înclinaţi, plus dublurile lor ridicîndu-se dinspre apă; asta văzusem într-o frîntură de clipă, în spărtura din cloacă, apoi vîjjj, şi-apoi nici eu nu mai credeam. Să le fi înflorit mintea mea floribondoacă?
Trebuia să verific. Am coborît azi strada într-un suflet, am tras aer în piept şi-am privit după colţ cu emoţia pisicii care aude răsuflarea unui şoarece.

Oh, John...

Cînd e singură acasă, vecinica mea cîntă "Ce bine e, ce bine e să dansez cu tine". A lăsat un beţivan pe-un barman. Primul o bătea. Al doilea ştie să facă jonglerii cu sticle.
Un pic mai devreme, a dat-o pe muzică populară. Tropăieli. Eu, cu cartea în braţe. Şi jur, jur că exact la ultima poezie, miracol: începe să se audă Imagine. Oh, John! Proptesc cartea de genunchi. Dar după prima strofă, vecinica îl stinge pe Lennon. Oh, John... Cartea se închide, gata Nimic, mă voi întoarce la vrăbii şi la Belacqua.

Ma lupt fugind

Traduc, caut pe hartă insulele Irlandei, mă uit pe fereastră.
Citesc "Nimic" de Mircea Cărtărescu. E sănătate curată. Îmi vine să strig de bucurie. Închid la pagina 30. Dozez. E sănătate curată.
*
Alte treizeci. Iar dacă ar fi să transcriu, aş transcrie "Poem foarte bun, cu tristeţi satanice şi un montgolfier al disperării". Începe disperarea zilelor de vară... Dar mă uit pe fereastră, cum se uşurează o vrabie.

HBO & TIFF

Tiii, dar ce veste bună am primit! "Curierul" e finalist la Concursul Naţional de Scenarii organizat de HBO în parteneriat cu TIFF. Am scris scenariul de scurt-metraj (primul din viaţa mea) anume pentru concursul acesta, prin februarie, cu o plăcere demnă de cineva care nu se pricepe deloc la dialoguri şi se bucură surprins de vioiciunea din ele. Scriam mascat despre bucuria asta aici, în "A doua moarte e veselă".
Iar aici e lista finaliştilor. Trei finalişti, trei secţiuni.
Problema mea acum e că TIFF pică exact, dar exact peste festivalul de teatru de la Sibiu (28 mai-6 iunie), iar cele trei zile de TIFF în care constă premiul finaliştilor ar însemna ceva bilete la teatru pierdute (şi vai, cu cîtă grijă alesesem...). Dar cred că alegerea de-acum e ca şi făcută.

P.S.: Ce fain se bucură şi Eugen Istodor - finalist la documentare.

Nimicuri

Şi deodată traduc cu mare poftă. Sufeream traducînd pe cuvinte, şi nu pe poveste. Şi deodată o bucată de brînză împuţită, dar nu destul de împuţită pentru gusturile personajului, mi-a deschis apetitul. Şi-apoi mersul şchiopătat, şi durerile lui din timpul nopţii.
Aş scrie despre toate piedicile pe care mi le pun singură, ca o elevă cu coroniţă care habar n-are de niciunele de fapt. Aş scrie nimicuri care să-mi ţină bietul blog în limitele unui jurnal nefolositor nimănui. Dar şi mai bine n-aş scrie nimic. A, şi despre nimic aş avea cîte ceva de spus.

S, Si, Sin...

Începi să cauţi pe Google. Dacă scrii S, prima sugestie din josul căsuţei este sport. Dacă scrii Si, sugestia este sinonime. Sin - tot sinonime. Sinu - sinuzita. Maşinăria, draga de ea, se străduieşte să-ţi ghicească gîndurile. Dar o bagi în ceaţă la următoarea literă tastată. La Sinuc nu mai apare nici o sugestie. Şi mai departe, muţenie. Sinuciderea nu e recomandată, deci, nu te ajută nimeni, deci, trebuie să baţi literă cu literă cu mînuţa ta. Scotoceşti şi găseşti o jucărie: sinuciderea online asistată. Cineva s-a gîndit, totuşi, să pună umărul. Foarte simpatic articolul ăsta. Pentru o încercare de recîştigare a celor pierdute. Dacă te numeri printre ei.

Blajinii

Mă uit pe fereastră. Melcul, acolo. Mă uit pe fereastră. Melcul mănîncă. Melcul aşteaptă. Melcul înaintează printre căldăruşe şi irişi. Mă tot uit pe fereastră. Melcul nu fumează, nu se plînge, nu stă. Dar are şi el depresii la soare, spaime de tălpi uriaşe şi ştie, încornoratul blajin, că tic şi că tac.
Nu fac nimic. Pensionarii se-nghesuie. Mă tot uit pe fereastră. Din căldăruşe şi irişi, din cuvintele căldăruşe şi irişi, construiesc un tun neimpozitabil. Duduie turnătoria, fum gros de nimic. Tun bun. De pus pe locşorul meu din Dumbravă, unde mă aşteaptă blajinul cu talpă.

Ingerul de simbata

Piaţa Mică. O campanie de adopţii. Mi-a rămas sufletul în cutia de carton.

Tot inapoi!

Şi-am început să traduc. B. Dublu proces de recuperare.
O primă povestire, cît un drum în vechiul centru.
Mintea e mult mai înceată ca trupul, boala dă un fel de opoziţie cu coarne. Ne luptăm, recuperăm...

Ingerul de la etaj

Era o astfel de zi.

Spitalul Athena, multumiri

Această postare pur informativă n-are legătură cu cărţile, cu mierlele, cu florile, dar are legătură cu viaţa. O să încerc să notez cîte ceva acum, că lucrurile s-au mai aşezat, ca mulţumire pentru Spitalul Athena din Timişoara, şi determinată de faptul că multe căutări despre condiţiile din acest spital nou au dat ca rezultat pe net pagina mea, unde pusesem doar un link fără detalii. Dar şi din cauza ştirilor din ultima vreme, halucinante, despre fel şi fel de incidente din spitalele de stat.
Am avut o şansă incredibilă: spitalul se inaugurase foarte recent. De fapt, inaugurarea oficială a avut loc cu două zile înainte de operaţiile mele, efectuate şnur în aceeaşi zi.
Medicul care m-a salvat m-a întrebat, la primul consult: "Vrei la spitalul Bega sau la un spital nou, particular, cu condiţii ca de Austria?". Evident, după lunile de căutări şi derute şi spaime pe care le parcursesem la Sibiu, fericită că am ajuns la un medic care ştia ce e de făcut, am optat pentru a doua variantă. Nu era nici o exagerare în acel "condiţii ca de Austria". O vedeai de la prima vizită: un spaţiu curat, luminos, cu oameni zîmbitori şi atenţi. Şi liniştea! Cîte n-ar fi de spus!
Te primeau la recepţie, aveai senzaţia că te vei caza la un hotel de cinci stele. Apoi, saloanele: sclipitoare, luminoase, unite printr-o terasă comună, însorită, unde aveai să te plimbi în zilele de recuperare. Am stat singură într-un salon de două persoane, spaţios, cu baie. Am înţeles din prima clipă că sînt în siguranţă. Zilnic se făcea curăţenie - femeile măturau, spălau pe jos şi dezinfectau totul, ştergeau inclusiv pe dulap! Aveai un dulap cu cheie şi o noptieră, din care se detaşa o măsuţă, aveai chiar şi televizor. Ţi se dădea tot ce îţi trebuia - nu trebuia să vii decît cu buletinul. În plus, jos există bufet şi bancă - foarte utile pentru vizitatori.
Sînt poate doar nişte detalii ce par nesemnificative pe lîngă boală şi intervenţia în sine, şi mai ales pe lîngă performanţele medicilor, însă am găsit întrebări despre toate acestea pe forumuri şi doar cine s-a confruntat cu spaimele internării, nu doar ale bolii, ştie că ai nevoie, pe lîngă siguranţa că ai parte de medici buni, şi de aceste condiţii.
Voi mai spune, cu speranţa că voi fi măcar un pic de ajutor celor care vor ajunge aici prin căutări, că în spital există Chirurgie pentru toate domeniile. De la ginecologie şi ortopedie, pînă la chirurgie plastică. Sigur că preţurile (afişate clar la recepţie, incluzînd operaţia, spitalizarea, tratamentul, hrana, absolut tot) sînt mai mari decît dai într-un spital de stat. Dar nu se poate face comparaţie. Una peste alta, cînd mă uit la ştirile halucinante din Bucureşti, mi se pare că nici n-am plătit suficient pentru ceea ce am primit. M-am ridicat în picioare încă din a doua zi, iar după plecarea acasă n-am fost nevoită să iau absolut nici un fel de pastilă, nici un calmant, nici un antibiotic.
Mulţumiri din suflet întregii echipe de la Spitalul Athena, Timişoara, un loc ca de pe altă planetă între spitalele din România. Numele medicului către care se îndreaptă gîndurile mele bune nu îl voi da, din simple motive de confidenţialitate a diagnosticului. Însă dînsul ştie ce recunoscătoare îi sînt pentru orele lungi în care s-a luptat pentru mine.
Şi încă un detaliu despre... detaliile care fac diferenţa. Aţi mai auzit de un medic, un profesor celebru, care să îşi ducă pacientul cu maşina personală de la cabinetul său la spital, pentru operaţie? Nici eu nu mai auzisem. Pe mîinile unui astfel de om n-ai cum să nu te simţi în siguranţă.

Nunta ta

A tot circulat joculeţul ăsta pe bloguri: să faci o listă cu muzica pe care ţi-ai dori-o la propria înmormîntare. Chestia e că poţi sări vesel pe-un astfel de şotron doar dacă eşti sănătos. Nu cînd te încearcă o boală, nu cînd trăieşti chiar cu spaima reală că. Singurele instrucţiuni, cînd am plecat de acasă, au fost: "Şi ştii, că am mai discutat, cum să faci dacă." Fără figuri la vedere. Pădurea. Şi "Manuscrisul e acolo. E şi pe CD, cu poze de copertă." Şi-am mai vrut să las PIN-urile de la carduri, dar apoi s-a dovedit fără rost; aveau să fie goale oricum. Cui să-i pese de muzică? Tu ai nunta ta, fără invitaţi, doar cu bonete verzi şi reflectoare puternice.

Şi m-am înşelat: manuscrisul n-a trebuit nimănui, în vreme ce pe card au intrat nişte bani, primii încasaţi vreodată din vînzările unei cărţi.

Lessness

Aveam, în casa aceea mare unde am locuit singură nouă ani, o oglindă ciobită pe care scrisesem cu marker argintiu Lessness. Aveam şi-un balcon. Şi-o putină pe care o umplusem cu pămînt şi-n care pusesem seminţe de flori, luate de la o ţigancă. Se dovediseră buruieni. Mă obseda şi floricica aceea crescută din balega uscată.
De marcat săptămîna asta cu un Lessness. O mînă te respinge, o mînă ţi se întinde - nici nu ştii care-ţi face un bine mai mare.
Azi mi-a plăcut: "Caii trăgeau vînturi şi se bălegau de parcă s-ar fi dus la bîlci. N-am văzut pe nimeni în genunchi." (Expulzatul lui Beckett)

Who's Who

Zilele astea şi umbrele lor.

Musuroaie

Atmosferă apocaliptică pe străzile Timişoarei, înainte de Paşte. Încă de joi, mormane de gunoaie în faţa caselor, un amestec de televizoare vechi, crengi de copaci, duşuri stricate, păpuşi fără cap, păpuşi cu capul strivit sub scînduri, bocanci desperecheaţi, glugi îmblănite, sticle de cola de-un litru... Motivul: sîmbătă era ziua de "gunoaie mari". Pînă duminică, nu se ridicaseră muşuroaiele-muzeu. M-am plimbat, timp de patru zile, într-un peisaj care mă tot deturna de la ale mele, mă tot îndemna la altfel de păreri de rău.
*
Am citit foarte puţin în tren de data asta. Am luat cu mine "Blîndeţea nopţii". Nu neapărat din acea dorinţă de blîndeţe, cît datorită traducătorului - Mircea Ivănescu. Şi-am citit atentă nu la poveste, ci la cuvintele traducătorului.
Am tresărit de-atîta egoism (al meu) la: "Doamna Speers îşi păstrase în aparenţă prospeţimea, însă era obosită; agoniile pe patul de moarte obosesc mult pe cei care adastă alături şi ea veghease două asemenea agonii." E peste poate să raportăm aşa totul la noi şi la ai noştri, aşa nu se poate citi. Trebuie întîi să mă debarasez de una, de alta.
*
Îmi tot amintesc de asistenta care a intrat în salon, s-a aşezat pe marginea patului şi m-a mîngîiat pe mînă. Pur şi simplu. O cheamă Elena.

Fericita oficial

S-a întîmplat în ultima dimineaţă petrecută în acest fantastic spital ca un hotel de cinci stele din Timişoara. Se opriseră ploile, acoperişurile se vedeau limpede, programele tv reveniseră la locul lor, iar eu aşteptam cu sufletul la gură atît profesorul salvator care avea să noteze în fişă "Se poate externa", cît şi micul dejun, primul şi singurul după zilele de perfuzii şi ceai. Visam nu la pîine prăjită şi cafea, ci la cuvintele pîine prăjită şi cafea, ele însele purtătoare de savoare şi bucurie, cuvinte în dreptul cărora făcusem de cu seară cîte un cerculeţ pofticios, pe meniul bogat oferit de asistentă.
Atunci a venit vizita finală a medicului, dinainte de verdictul profesorului. Se zîmbea mult în spital. De-acum, puteam şi eu răspunde pe măsură. M-a întrebat cum mă simt. "Excelent", am zis, "azi plec acasă". "Stare generală bună", a notat el în foaia de observaţie. "Şi, altceva, ce să mai scriu?", m-a iscodit vesel. "Scrieţi fericită", i-am zis. Ochii mei, urmărind mîna întoarsă, au observat cu încîntare bucla zveltă a unui f, chiar şi căciuliţa finală a lui ă. Am zîmbit. Eram oficial fericită. Abia după un timp aveam să aflu dintr-o copie a fişei că medicul scrisese de fapt "afebrilă".

Acasa

S-a împrimăvărat fără mine, dar eu sînt cea care vede mai bine acum. Din salonul albastru nu se vedeau deloc vîrfurile copacilor, doar cerul. Şi-acela, doar după o vreme. Nori ca aripile peste acoperişuri, aripi de corb, de bufniţă şi de lebădă, plumb, aramă, argint.
Victoriile fiecărei zile de după - cînd te ridici şi mergi la fereastră, cînd ieşi pe terasă şi vezi un fazan în iarba din curtea spitalului unde totul e miraculos, cînd înţelegi, dincolo de durerile operaţiei, că au dispărut complet durerile acelea, că în locul pumnului care apăsa ticălos e un gol plăcut, ziua cînd reuşeşti să îţi pui singură şosetele, ziua cînd poţi număra paşii, cincisprezece, în lungul salonului, ziua cînd poţi băga singur un ştecher în priză şi ziua cînd în sfîrşit poţi să ieşi în oraş - ieri - şi vezi că a venit şi-aproape c-a şi cam trecut primăvara, şi aerul oraşului e tare, e ameţitor, te îmbată de-a dreptul, şi e aşa dulce bucăţica de pîine şi ai vrea să mulţumeşti şi încă te mai gîndeşti cum, cum să faci să se audă mulţumirile spuse în şoaptă.
Da, există spitale în România, spitale particulare, unde te simţi răsfăţat de toate din jur şi astfel ai loc suficient înăuntru pentru toate spaimele tale, să le alinţi, să le piepteni, să le legeni, fără să le cocoşezi cu griji din afară. E important să ţi le îngrijeşti pînă la capăt.

Spitalul Athena, Timişoara.

Plec un pic

Un gînd - unii oameni, să zicem tocmai aceia care au impresia că te cunosc, au senzaţia că duci o viaţă grozav de idilică dacă scrii şi traduci. Zîmbesc ca în faţa unui pierde-vară de lux, ca în faţa unuia care îşi permite prea multe răsfăţuri. Se înşală. E muncă. Şi e o muncă atît de plăcut acaparantă, fără program şi fără limite, încît te stoarce pînă să apuci să-ţi dai seama. Uiţi de timp, uiţi de corp, uiţi de tine, absorbit de toate cîte descoperi acolo, în glob. Cînd te opreşti, şi binele şi răul sînt deja făcute.
Plec un pic şi bagajul e greu. Sper să vin repede.

*
De citit azi: Zi urîtă şi Piaţa Unirii.

Frici

O binevoitoare privire transparentă este de-ajuns - căţeluşul auriu se trînteşte instantaneu pe spate, mătură iute asfaltul cu coada, aşteptînd mîngîierile. Dar e un gard între noi.
Promisiunile fără acoperire.
Ar trebui să umblăm pe stradă atenţi, şi mai atenţi, eventual purtînd cagule, eventual ţinînd mîinile adîncite în buzunare, pipăindu-ne pe furiş tumorile care stau să crească, cîntărind în rotunjimile lor tari toate promisiunile fără acoperire.

Nebuna (cum să-i zic altfel?) mă alege iar din şuvoiul de oameni, îmi zîmbeşte, îi zîmbesc, mă opreşte cu o bătaie pe mînă şi-mi zice muteşte, clar, fără un sunet: "Gata!". Taie cu palmele aerul, în două laterale ca aripile desfăcute. Repetă, să fie sigură că am înţeles: "Gata!". Şi iar taie aerul. Ne despărţim mimînd fericirea. De fapt, ea chiar părea fericită. Transmisese mesajul. Gata era la mine de-acum.

Maşina parcată la scară are numărul "HOW". How ca how, dar mai ales When.

*

Azi mi-a plăcut: Regele dimineţii.

Un detaliu

Mi-am dat seama de ce anume am nevoie cel mai mult de la o carte: de blîndeţe. Cele mai cumplite atrocităţi pot fi descrise doar de autorul caracterizat de blîndeţe. Fără blîndeţe, de fapt, nici nu le vede. Răul se strigă scris doar dacă doare. Cele mai mari atrocităţi pot fi detalii minuscule, abia sesizabile, expandate sub lupa tandreţii. O carte fără blîndeţe e o carte mută, nu-mi zice nimic. Şi nici nu mă pot înveli cu ea.

News!

Să fim veseli.
- Noul site al "Suplimentului de cultură": http://www.suplimentuldecultura.ro/. Încă nu sînt blogurile, dar se pot citi articolele.
- Tiuk cu copilăria: http://www.tiuk.reea.net/. De citit şi de văzut multe poze adorabile cu autorii în copilărie!
Sunt şi eu cuminţică aici. Şi aici. Mulţumesc!

Şi pentru că sînt atît de mică, de azi trăiesc două săptămîni fără buletin. L-am dat la înnoit şi n-am primit nimic-nimic în schimb, nici o hîrtiuţă... Timp de paisprezece zile voi trăi ca la treisprezece ani.

Ninsoarea

Ningea aseară extraordinar de frumos. Fiecare ninsoare trebuie iubită ca prima, privită ca ultima. Să te uiţi la fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea pentru ultima oară, asta te poate umple de-o bucurie sfîşietoare. Să te topeşti de dragul ultimei zăpezi, să-ţi îmbătrîneşti privirea, să te faci mic, mic, să înveţi să nu te temi că poate undeva e cineva care, exact aşa, se uită la tine cu o bucurie sfîşietoare.

Vizitatori

Ce-are lumea cu ciorile?

Pe mine mă încîntă orice apariţie înaripată din zonă. Dacă-mi plac piţigoii, mierlele, ciocănitorile, bufniţele, vrăbiile care mă vizitează, de ce nu m-aş entuziasma în faţa ciorilor?

O cioară grivă tocmai a dat o roată, s-a speriat de omul de la fereastră şi-a renunţat la popasul din brad, s-a dus la teiul decapitat primăvara trecută. S-a aşezat pe-o crenguţă pirpirie, a lopătat stîngace dintr-o aripă, deranjată de vînt, un pic indecentă arătîndu-şi burta dolofană - ce caldă trebuie să fi fost -, apoi a plecat...

În tei, aşa de aproape, părea uriaşă. Acum, în mesteacănul de departe, e o bijuterie gravată pe cer.

Aşa şi noi, fluturi pentru unii, hipopotami pentru alţii. Îmi plac şi hipopotamii (deja mă repet...).

Tenis la perete

Cafeaua de dimineaţă, fierbinte:
"Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe." - Mircea Cărtărescu în Evenimentul zilei de azi.

Mi s-a întîmplat şi mie să mă simt ca şi cum aş fi jucat tenis la perete, în nişte discuţii mult mai întîmplătoare. Şi, da, nu erau nişte "loaze". Studenţi, masteranzi, ba chiar şi profesori de limba română. O tînără profesoară mi-a povestit recent cum, rugată la un soi de acţiune de "împrietenire" cu literatura română, într-o librărie, să completeze într-un formular un nume de autor român pe care îl recomandă elevilor, l-a trecut pe... Slavici. Numele pe care îndrăznisem să i le spun cu diferite ocazii, poate cu un entuziasm ce i se păruse ridicol, îi zburaseră pe lîngă ureche, în timp ce ea deja îmi privea nepăsătoare peste umăr. Poate ar fi interesantă şi-o discuţie despre profesori - despre cum unii ratează să deschidă o fereastră, atunci cînd au ocazia. Despre lecturile lor, înainte de ale elevilor.

În aceeaşi ordine de idei, abia aştept emisiunea Adelei Greceanu de azi, de la Radio România Cultural. Marin Mălaicu-Hondrari va citi un fragment din noul său roman, "Apropierea", în curs de apariţie.
Şi dacă iar va suna telefonul să mă întrebe vreun perete pe unde-am dispărut şi dacă nu cumva mi-e poftă de o cafea în oraş, iarăşi nu voi răspunde, fiindcă n-am nici un chef să mai lansez mingi de tenis spre ziduri.

Un final

Să înfigem aici un ţăruş. Să marcăm ziua asta, ziua din care nu mai lucrez la Evenimentul zilei.
În fapt, decizia am luat-o acum cîteva săptămîni, exact în seara cînd s-a anunţat că Ringier a vîndut ziarul. Chiar a doua zi dimineaţa, fără să mai aştept vreun anunţ, mi-am lansat scrisoarea de despărţire.
Au fost cinci ani de colaborare cu trustul Ringier, aşa că o oarecare părere de rău există. Colaborarea mea a avut avantaje: independentă, fără "norme" şi şedinţe, delimitată pe-un culoar strict, pe domeniul cultural, cu vîrfuri în 2007, dar subţiată în ultima vreme, pînă aproape de extincţie în acest an.
Ţăruşul îl înfigem acum, cînd vechile telefoane au rămas fără ton.
Îmi place, privind ţăruşul, să alung părerile de rău cîntărind independenţa.

Pentru curioşi, EVZ trece cu toate catrafusele la noul patron din 15 martie.

Cum se nasc complexele

Am fredonat toată ziulica aşa: "De ziua ta, mămico/ Scot capul prin panou...". Şi-am găsit în sfîrşit poza asta, probabil cea mai nefericită dintre toate pozele copilăriei.

Se făcea că eram mai mică decît un pui de privighetoare în ziua cînd a venit fotograful la grădiniţă, să ne facă poze pentru 8 martie. Poze pe care urma să le dăm mămicilor. Am fost aliniaţi, aranjaţi, duşi la ghilotină... Ce însemna aranjaţi? Hm... Fetiţa asta purta ochelari şi avea cîrlionţi. Nepermis! Ochelarii portocalii i-au fost luaţi fără discuţii, pletele i-au fost prinse zdravăn la spate, iar cîrlionţii complet neascultători şi-au primit ultima pedeapsă chiar de la educatoarea care şi-a lins palma şi apoi mi-a trecut-o peste cap. Pomponul roşu a fost scos la înaintare. Asta conta! Iar eu, nefericită şi înspăimîntată de toate defectele mele...

Ochelari şi cîrlionţi. Iată un păcat capital pentru o fetiţă! Şi nu mi-a trecut nici pînă acum.

Pun poza aşa, să mă fac de ruşine. Dar şi ca un promo nostalgic: două fotografii fără pedeapsă, în deplină libertate, o să apară în Tiuk de primăvară, număr dedicat copilăriei.

Motanul cu o mie de nume

Mi-e dor.
Culmea e că încă mai am bluza.

Asteptari si saluturi

După un timp, poate deveni destul de amuzantă aşteptarea pe holurile policlinicilor. Emoţiile de început dispar, devii mai atent la detalii.
Bătrînii, bunăoară, fără nici o excepţie, intră pe coridoare salutînd. Nu se miră niciodată de aglomeraţie. Resemnaţi, caută din priviri un scaun pe care să se aşeze.
Tinerii se abţin de la salut; dar au şi ei o trăsătură comună: mobilul din mînă. Aşteptările lor se măsoară în sms-uri trimise, primite.
Cel mai interesant salut la intrare - acum cîteva zile, dînd ochii cu noi, cei mulţi care aşteptam, un băiat ne-a adresat cu voce tare un: "Fuck!". Apoi s-a resemnat, a scos mobilul...