28 martie - despre tăcere și copaci înfloriți

De când au început să înflorească pomii, mă străduiesc să nu cad în prăpastia cu tristețe. S-au împlinit ieri trei ani de când a murit tata. Am tăcut. M-am temut de ziua de ieri mai mult decât îmi place să recunosc. De cum a început luna martie, de cum au început să înflorească copacii, un tremur, adăugat peste alt tremur, adăugat peste alt tremur.

Eram în Cișmigiu acum trei ani, mă uitam la copacii înfloriți și știam că s-a terminat, că va urma telefonul. Am mai mers două sute de metri și telefonul a venit. Eram lângă o florărie. Azi, abia de mai pot trece pe-acolo. Într-un fel, pentru noi a fost ușurare - așa se întâmplă când vine după ani de spaime și suferințe. Și au fost ani. De spaime și suferințe. Și telefoane, alarme. Și depărtări în cazul meu, depărtări care, în ciuda aparențelor, fac totul greu, mult mai greu. Distanța intensifică totul, nu simplifică nimic niciodată (vezi dragostea la distanță, la polul opus, și exacerbarea până la infinit a iubirii).

M-am străduit să muncesc, mintea ocupată e o minte hrănită, o minte care se străduiește să-și păstreze sănătatea. Salvarea e-n muncă. Și-apoi, și tata a fost un om dedicat orbește lucrului său, indiferent care-ar fi fost acela, indiferent la ce vârstă. Îmi pare extraordinar de rău că în ultimii ani n-am mai reușit să comunicăm suficient de bine. Nu ca pe vremuri. N-am mai regăsit legătura puternică pe care-o aveam cu mulți ani înainte; de fapt, legătura exista, nu mai exista calea de comunicare firească. Au rămas foarte multe nespuse.

A trecut, cum, necum, și ziua de ieri. Se duce și martie. Muncesc hotărâtă să scot ce e mai bun - din bine, din rău... Mă străduiesc să nu mai asociez copacii înfloriți cu durerea. Aștept anii când florile o să fie iarăși doar flori. Doar frumusețe.

Despre femei și Babe Iaga

Repede, până nu dă buzna ziua peste noi, să spun cât de mult mi-a plăcut - și m-a tulburat - și cartea asta, „Baba Iaga a făcut un ou”, de Dubravka Ugrešić, excelent tradusă de Octavia Nedelcu. Mitul slav al vrăjitoarei Baba Iaga e reinterpretat modern, într-un roman-triptic. Trei povești țesute strâns, despre femei, părinți și copii la vârste înaintate, îmbătrânire și prietenie, scrise cu câtă duritate, cu-atâta tandrețe, cu câtă amărăciune, cu atâta umor. Am râs ca la nici o altă carte din ultima vreme, la întorsături de situație neașteptate, la rezolvări dure rapide, de parcă mă uitam la un film est-european (sârbesc, voiam să zic, deși e croat și se duce și prin Bulgaria, și prin Cehia) din cele mai bune.

E soarta nedreaptă a cărților scrise din părți diferite să se trezească cu cititori care spun „mi-a plăcut cel mai mult partea x...”, așa că nu o să cad în păcatul ăsta! Mi-a plăcut foarte mult țesătura ingenioasă. Prima parte, cu o fiică și-o mamă bătrână, a doua, cu prietenele într-o ultimă excursie împreună, a treia, un mic studiu despre vrăjitoare: „Baba Iaga pentru începători” - un personaj e folosit pentru a ne servi explicații folcloristice dense, pentru interpretarea poveștii. Un pic abuziv, dar un abuz conștient: „Al naibii folclor, a început să vă iasă pe nas. Ați primit o supradoză, vă înțeleg.” (E un demers tehnic înrudit oarecum cu cel folosit de Nabokov în „Foc palid”, unde falsul cronicar comentează poemul; aici un personaj bine intenționat ne servește la final explicații). O carte savuroasă și dură, o carte despre vârste și complicațiile lor și despre cum să îmbrățișezi, probabil, acceptarea, firescul, indiferent că ești părinte, copil.

***

„Avea doar patruzeci de kilograme, se mișca cu ajutorul unui cadru, era pe jumătate oarbă, vedea lumea doar în contururi vagi. Locuia singură, refuzând cu obstinație să meargă la căminul de bătrâni sau să stea cu fiică-sa și familia ei. Nu accepta sub nici o formă nici măcar o îngrijitoare care să locuiască cu ea. De fapt, nu accepta nimic.”

(„Baba Iaga a făcut un ou”, Dubravka Ugrešić, Polirom, 2024, traducere din croată de Octavia Nedelcu)

Suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre

Tocmai am încheiat și pun în raft „Orașul și zidurile sale incerte”, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă.

Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.

M-am gândit mult în timp ce citeam - și vedeam unde duce povestea și cum e ea construită - și la „Lecții”, romanul fantastic al lui Ian McEwan, tot un roman posibil de scris numai către un capăt de viață. Ambii scriitori au 76 de ani acum, au scris cărțile acestea începând din pandemie, când lumea se cutremura și viitorul era greu de văzut. Cărți totale. Și m-am gândit și la alți scriitori prolifici, trecuți de 60, 70 de ani, care dau acum cărți mari, care au așteptat o viață ca să poată fi scrise. (Ce bine că scriitorii nu ies la pensie!) Am o colecție de titluri în minte, toate cărți apărute acum, de curând, toate complexe, luxuriante, acea proză foarte bună care vine numai cu vârsta. (Și îndrăznesc să pun aici și „Sticlăreasa” lui Tracy Chevalier, deși ea are doar 62 de ani, tot o joacă cu timpul, tot o călătorie prin vârste, printr-o viață întreagă, spusă în cea mai amplă și sofisticată carte a autoarei de până acum.)

Și mă mai gândeam, spre finalul acestei cărți minunate, care azi se așază în raft alături de multele ei surate (da, sunt un mare fan Murakami, nu-mi lipsește probabil nimic, îi citesc cărțile de la prima, de pe când apăreau în micuța serie verzuie de la Polirom, aș putea adăuga o fotografie cu mine de la o altă vârstă a mea, tolănită într-un pat, la Sibiu, cu un Murakami în brațe și motanul alături, era pe când încă nu scrisesem un rând) - mă gândeam deci la „nu striga niciodată ajutor”, citiți și spre final veți înțelege. „Suntem singuri”, da, și asta aș zice, citând un personaj din altă poveste, căruia i-am împrumutat cândva convingerile mele. Ne avem doar pe noi. Iar noi, fiecare, suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre.

Domnul Cristian Teodorescu spunea, la lansarea de la târgul Gaudeamus, că „Orașul și zidurile sale incerte” i se pare cea mai bună carte din tot ce-a scris Murakami. Și mie. Deși mi-au plăcut mult toate celelalte. Și sper să mai scrie.

***

- Tu ai pe cineva care să te prindă și să te salveze?

A clătinat din cap.

- Nu, n-am pe nimeni. Cel puțin, nu printre vii. De asta am să rămân pentru totdeauna aici, unde timpul nu se scurge.

(Haruki Murakami, „Orașul și zidurile sale incerte”, Polirom, 2024, traducere din japoneză de Andreea Sion)

Nevoia de chilioară - a te „nevoi”, a te dedica unui crez

Ieri a început postul Paștelui, pentru mine e important, de câțiva ani încerc să fac acest exercițiu de cumințenie.

E o nevoie de curățenie interioară, înainte de toate; abia apoi legată și de restricțiile alimentare. (De doi ani, pornind de la postul din primăvară, am renunțat la carne de tot - un lucru pe care altfel nu reușisem să-l duc până la capăt, deși de ani de zile mi-l doream; s-a dovedit a fi, pentru mine, una dintre cele mai bune decizii.)

Azi, în lumea asta tulbure și plină de violențe de tot felul, simt nevoia să împărtășesc aici, pentru puținii care poate se vor bucura și vor lua din ea atât cât au nevoie, această poveste a unui sfânt citită întâmplător la cafeaua de dimineață. Sfântul Gherasim de la Iordan.

Îmi atrăsese atenția imaginea, fiindcă nu vezi des o icoană a unui sfânt cu un leu... Iar povestea descoperită e minunată. Îmi plac mult anumite formulări. Cum ar fi că după ce „a renunțat la banii familiei și la apropiații lui”, „s-a nevoit acolo”. Acel „s-a nevoit” e grozav.

Ce puțină lume înțelege nevoia de chilioară, de dedicare totală unui crez!... (Și nu neapărat s-o înțeleagă, dacă vorbim de chilioarele noastre modeste, dar măcar s-o accepte.)

Nevoia de renunțare. Căci uneori nu poți avea (nu poți fi) decât renunțând.

(Foto: icoană pictată de Oleg Șurkus)

„Bach pentru copii” - Helen Garner

A apărut la Anansi. World Fiction romanul lui Helen Garner - Bach pentru copii. O carte pe care am tradus-o vara trecută, într-o lună și ceva, între două călătorii. Încheiasem recent de tradus un alt roman, foarte lung, și-mi ziceam că nu voi mai lua nimic de tradus prea curând, când a venit de la Bogdan-Alexandru Stănescu propunerea asta. De nerefuzat! 

Dacă la început nu știam nimic despre Helen Garner, în curând am aflat, da, este probabil cea mai importantă scriitoare din Australia, încă trăiește, are 82 de ani, abia ce-au descoperit-o și Anglia și America (unde i s-au publicat deodată trei romane anul trecut, printre care și-acesta), cărțile au făcut bum!, mii de cititori în extaz, oamenii se întreabă de ce-a ținut-o Australia ascunsă ca pe-o comoară; iar cartea asta, scrisă în 1984, deci când autoarea avea 42 de ani, mi s-a părut că mi se potrivește mănușă. Era exact genul de carte de care mă plângeam că nu mai primesc la tradus în ultima vreme. Îmi corespundea, la liniuță!

Un roman scurt și dens, dintr-o epocă atât de cunoscută mie, dar dintr-o lume atât de necunoscută... Australia! M-am delectat traducând, m-am delectat descoperind cuvinte care în engleza britanică (sau americană) au sensuri dintre cele mai banale, dar care în Australia înseamnă cu totul altceva, surprize, multe surprize, deci și multă distracție, am scotocit pe forumuri și site-uri unde studenții și cititorii pătimași să străduiesc să priceapă cât mai bine cărți și discută pasaje mai complicate sau cu sensuri multiple din cărțile lui Garner. Una dintre cele mai frumoase experiențe - de traducere și de viață. O carte care-i va fermeca pe mulți, fără îndoială. 

„Nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință” - Radu Vancu. Jurnal

Abia așteptam să citesc jurnalul lui Radu Vancu, dar mi-era și frică, într-un fel. Când vezi „Boala”, când vezi „Războiul” în titlu - cine-ar mai vrea să reviziteze tot ce-a fost mai crunt în ultimii ani, tot ce ne-a sabotat viețile și, dacă nu ne-a omorât, abia ne-a mai lăsat să trăim? Ah, dar despre întuneric se scrie doar punând alături lumina, despre spaime se scrie cu pajiști alături, despre rău se scrie opunându-i revărsări ample de bine. Cum altfel? Radu Vancu scrie, din nou, o carte despre bine și frumusețe. Pe unul dintre cele mai sumbre fundaluri posibile - ale vremurilor groaznice duse, ale vremurilor grele pe care încă le trăim, țese cu migală, prin notațiile sale de zi cu zi, un alt peisaj, detaliat, al vieții care, mai împotmolindu-se, mai luându-și avânt, merge și tot merge înainte. Și cum își ia ea avânt? Hrănindu-se, înainte de toate, cu literatură - personajul principal din cartea asta rămâne literatura. Și hrănindu-se chiar cu viață - viața domestică, paradisul de-acasă. Fericit cine îl are, fericit cine și-l poate construi. Așa cum scrisul vine scriind, și viața vine trăind. Scrii scriind, trăiești trăind.

După introducerea asta, mult prea anostă față de tot ce-am simțit citind cartea, aș trece direct la strigătul de încântare: 

M-a mișcat profund acest al treilea volum de jurnal, m-a mișcat să regăsesc un prieten. Să regăsesc locuri pierdute. Să aflu că am fost la un moment dat într-un același loc, care s-a dovedit important (am fost și eu la acea unică ieșire la un eveniment public a lui Mircea Ivănescu, împreună cu Matei Călinescu, în Humanitasul sibian, în 2003. Era, probabil, chiar anul când l-am cunoscut și pe Radu. Abia începeam să zgâriem la porțile literaturii - eu scriam la volumul de debut care avea să apară peste un an, el debutase de-un an - ne-a scos pe unul în calea altuia o întâmplare care-ar fi putut să nu existe. Un concurs banal, la care eu aș fi putut prea bine să nu particip, iar el să nu fie în juriu. 

M-au încântat peste poate însemnările despre traduceri. M-a cuprins o bucurie copleșitoare, o bucurie care mi-a făcut mintea să sfârâie ca șampania, când am citit paginile despre întregul cocon de informații pe care îl construiești cu migală atunci când traduci - când îi traduci pe cei mari. Despre tradus ca formă de cercetare care nu seamănă cu nici o alta. Despre cum traducerea e tragerea în fire ordonate a acestui cocon, care „din nefericire, se resoarbe și dispare complet când cartea e publicată”. Despre ce minunății ar fi acești coconi, dacă ei s-ar putea salva. Și nu doar fiindcă acolo, lângă Joyce și Kafka, sunt așezați Nabokov și Beckett, nu doar de asta m-am oprit și am ridicat ochii din pagini, privind uluită pereții, biroul luminat blând, vaza cu flori de alături, fără să pricep de ce sunt acolo, nu; și nu de asta mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu, ci fiindcă am simțit, că în sfârșit, cineva mă înțelege. Chiar așa a spus mintea mea, cu cuvintele astea, înainte ca eu să pricep o iotă din ce simțeam: că „în sfârșit, cineva mă înțelege”. 

Sunt pagini despre traducerea din Pound - „Muncă silnică la Pound. Traduc ca și cum mi-aș săpa mormântul.” Sunt lucruri despre care eu nu prea pot vorbi cu nimeni, iar atunci când vorbesc știu că nimeni n-are cum să priceapă. Mi-a făcut atât de bine să văd pe altcineva, pe cineva apropiat, vorbind așa, dinăuntru, despre ceea ce eu numesc dulcea ocnă și să citesc în sfârșit mărturiile altcuiva despre cum munca de traducere blochează complet scrisul. Căci nici o altă muncă, nici o altă perioadă, oricât de aglomerată, nu blochează total cartea la care lucrezi, așa cum o fac traducerile. Și în jurnalul lui Radu Vancu se întâmplă așa: nimic altceva nu pune romanul la care scrie pe pauză, o pauză totală și înfiorătoare, așa cum o face tradusul.

E multă frumusețe - cum altfel? - în cartea asta, unde se citește cum se respiră, se călătorește enorm (și epuizant), se scrie (și se dau lupte pentru scris), lecturile și ieșirile în natură, singurătatea și întâlnirile cu prietenii sunt descrise cu aceeași migală (descopăr nu fără invidie că am trăit o altă pandemie, dar asta știam deja din acei ani, nu ne-a fost dat să trăim deloc la fel iadul, pentru fiecare a fost altfel, ferice de cei pentru care iadul a fost doar dincolo de pereții casei, afară). Până și paginile despre activismul cultural, de care mărturisesc că m-am temut, sunt atât de bine scrise și argumentate, nuanțate, încât te fac să pui un bilețel roz și acolo (chiar dacă rămâi la părerile tale).

M-a topit să revăd locurile unde am stat, câteva rânduri (sau chiar simple cuvinte, cum ar fi „Sub Arini”) au fost suficiente să mă facă zob și mintea mea să se întrebe iar, iar: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe, / De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”. 

Mi-a plăcut ideea de carte ca anestezic, mi se aplică și mie minunat. Mi-au plăcut multe istorii - despre Enescu, despre Artemisia Gentileschi, despre muzică, pictură și iarăși literatură, pe care le-am continuat în gând, în lipsa cuiva cu care să le discut mai departe - aveam continuări cu iz personal pe ici și colo, despre cum i-a cântat Enescu și lui Luchian pe patul de moarte, despre cum am descoperit-o pe Artemisia Gentileschi traducând Siri Hustvedt...

Despre coama albă zărită la teatru, la Iași, care dispare atunci când te apropii. Pățesc și eu asta, Radu, frecvent, când și unde nu mă aștept, de fiecare dată uluită. Am aflat în timp cum se face: secretul e să nu te apropii prea tare. Dacă te ții la o mică distanță, dacă rămâi așa și mergi în urma lui și privești cu cea mai mare discreție, fără să vrei să atingi, nu dispare. Ține mai mult.

În toată cartea, în toată cartea, Radu Vancu mângâie petice de iarbă din trecutul mai recent sau mai vechi, rămase miraculos în zone altfel betonate. Și tu, cititor atent, nepermis de atașat, le simți atingerea vie în palmă.

O carte care m-a tulburat cum puține-au făcut-o în ultima vreme. 

***

„... nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevărurile literaturii.”

„Spre deosebire de artiștii vizuali, scriitorii sunt nevoiți să își inventeze lumina. De asta scriitorii sunt singurii artiști care lucrează cu lumina ce nu există în realitate.”

„Literatura e răspunsul la singurătatea speciei noastre. Suntem singura specie într-atât de singură încât am creat literatura.”

(Radu Vancu - Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024, Polirom, 2024)

„Totul a început cu un Pescăruș”. Și s-a încheiat azi.

Bineînțeles că mă întristează ori de câte ori moare un ziar. O revistă. Și-a încetat apariția „Suplimentul de cultură”, revistă culturală realizată de Editura Polirom în parteneriat cu Ziarul de Iași (ziar cu care era difuzată și care din păcate nu mai apare de-acum pe hârtie).

Este revista cu care am colaborat probabil cel mai mult, 9 ani (din 2007 în 2015), cei mai intenși fiind cei când locuiam la Sibiu și era frenezie... Am scris acolo, ani la rând, pagini întregi despre teatru și muzică, despre expoziții, festivaluri și concerte, dar vreme de câțiva ani am avut și-o rubrică permanentă împreună cu Emil Brumaru - din cele 137 de rubrici ale noastre s-a născut apoi și o carte.
Îmi pare rău, atât de rău, de parcă ar fi murit o pasăre longevivă, pe care o știam trăind sub ferestrele mele.

Mai jos, fotografia cu care a început colaborarea mea cu SdC - „Pescărușul” lui Cehov! - și textul de la aniversarea lor de zece ani. Undeva sus, în dulap, am și toate, dar toate articolele publicate acolo. Fiindcă a fost, într-adevăr, nu doar cea mai lungă, dar cea mai prețioasă dintre colaborările mele în presă.

Planetele aliniate - Cum am jonglat cu Marte, Jupiter, Venus

Veneam astăzi spre casă în plimbarea de seară când mi-am seama că mă aflam sub planetele aliniate. Citisem câte ceva despre asta, la Venus mă uitam deja de ceva vreme, e prietena mea de demult, în seri multe. Era o deschidere largă - „Cât cer!” -, undeva prin Icoanei, așa că m-am întors cu spatele la strălucitoarea, inconfundabila Venus, și iat-o, micuță, pâlpâind roșiatică, spre răsărit, cu siguranță ea: Marte! Între ele, chiar la jumătate, ca pe o sfoară întinsă între ele și doar ușor curbată de greutatea ei de pandantiv, Jupiter. Cât cuprindeai cu privirea, ele trei, de la stânga la dreapta, dinspre cea mai întunecată parte a cerului spre cea mai luminoasă, unde se scoborâse de curând soarele: Marte, Jupiter, Venus!

Am continuat să merg, urmărindu-le întruna. M-au însoțit așa, mai pitindu-se pe după clădiri, pe după copaci, mai ivindu-se câte două, câte două. M-am despărțit de ele undeva spre Victoriei, unde iarăși am prins un punct bun de observație, cu o deschidere largă spre cer, de unde iarăși le-am văzut pe toate trei. Dacă aș fi deschis brațele, aș fi ținut Venus în palma dreaptă, Marte în stânga, iar cu Jupiter ar fi trebuit să jonglez, mutând-o de pe un umăr pe altul. O ultimă privire spre Marte: pâlpâia, vizibilă pe cerul perfect senin, suspendată exact deasupra Ateneului. Dacă în concertul din seara asta o violoncelistă va dispărea fără urmă, eu știu cine a răpit-o și unde a dus-o.

Splendoare!

„Undița și ochiul” - privind pe fereastra luminată seara

Citesc de câteva zile, cu mare plăcere, „Undița și ochiul”, cartea lui Ciprian Măceșaru. Despre eseuri descopăr că tocmai a scris Cristian Teodorescu în Cațavencii, așa că eu o să spun ceea ce oricum îmi doream mult să spun: că mă dau în vânt după jurnal!

Mi-era dor de o asemenea voce de om, mi-era dor să regăsesc acest gen de însemnări, cu ochiul îndreptat spre înăuntru chiar și când privește atent în afară - se citește, se ascultă muzică, se văd filme și se privesc tablouri în jurnalul (în viața) lui Ciprian Măceșaru. Dar cel mai mult și mai mult îmi plac însemnările despre sine și despre propria familie, le culeg cu cea mai mare plăcere din întreg și le savurez pe îndelete, acolo e cea mai esențializată poezie-viață. E pur și simplu frumusețe în note de câteva rânduri și e acel autentic rar, prețios: un om își desface haina de carne și te lasă să privești pentru o clipă înăuntru. Întreg jurnalul este, poate, ca și cum ai privi într-o plimbare de seară pe o fereastră luminată (unul dintre sporturile mele preferate) și ai vedea într-o cameră: rafturile cu cărți și geamantanele de pe dulap, tablourile de pe pereți, vaza cu o pană de păun, fotografiile alb-negru ale câtorva rude, câteva schițe înrămate. Și, ce să vezi?, când te uiți mai atent, acel celălalt care trăiește în casă, cel pe care-l credeai un străin, ți se pare deodată că ești chiar tu.

Splendide și notele de vacanță, de prin Dobrogea, de la Jurilovca, pagini de proză densă, plină de arome și forme, culoare. Și, deloc de neglijat, o să spun mai ales după citatele pe care le-am ales la final - cu neputință, slăbiciune și moarte -, e mult umor în cartea asta amară! Dar mai presus de toate, e dragoste. O dragoste a unui mare timid, pentru viață, pentru artă și oameni.

*

„Îmi doresc un fel de moarte, dar nu știu cum s-o obțin. O moarte care să mă țină în viață.”

„Îmi transport corpul dintr-un loc în altul, deși lumea nu e niciodată de găsit în exterior, am mereu și mereu această senzație de neapartenență.”

„Există în mine ceva difuz, permanent, ca o pânză freatică, nu e nevoie să caut motivul, știu bine că există neputință și că nimic nu se poate schimba, slăbiciunea mă arde pe dinăuntru ca un curent electric prea firav ca să mă omoare, dar suficient de puternic ca să nu pot trăi.”

„Toți copiii librăresei” - club de carte

Mâine seară, la Librăria Humanitas de pe Lipscani, voi participa la Clubul de carte Emilia Chebac - o întâlnire în jurul romanului Toți copiii librăresei.

Cartea împlinește chiar la finalul acestei luni cinci ani de la apariție. Voi lăsa aici și un link la filmarea lansării, din februarie 2020, o discuție complexă despre romanul pe atunci abia apărut, alături de Carmen Mușat și Bogdan-Alexandru Stănescu. Se vorbește și despre construcție, și despre cum scriem despre istorii trăite și duse, și despre împletirea firelor narative, și despre umor, și despre finalul deschis. 

Și dacă tot aniversăm cinci ani, alte răspunsuri lămuritoare în emisiunea Adelei Greceanu de la Radio România Cultural, Timpul prezent în literatură. Prima discuție despre carte, din zilele când era foarte fierbinte. 

***

(Foto1, 2: Marilena Iovu; Foto 3: Mihaela Petre)

Ca o pasăre cu ciocul legat

Îmi place foarte mult să cânt, și nu doar că îmi place, dar este o nevoie imensă, cânt în casă, când când mă ridic de la birou și cânt în plimbări, cânt de când mă știu și oriunde, singură să fiu. Însă, pe cât de mare e nevoia asta a mea, de-a cânta, pe atât de îngrozită am fost mereu de ideea de public. Am refuzat mereu să cânt în fața altora, paralizată de gând - și bineînțeles că acum mă gândesc că există o legătură între cântatul ăsta doar pentru mine și scris. 

O singură dată, când eram în liceu, am avut o aventură cu public, și o țin minte tocmai fiindcă a fost o excepție. Erau anii când în orice grup de elevi sau studenți exista o chitară. În clasa noastră, din fericire, chitara era a unui prieten care asculta și cânta orice altceva, dar nu aiurelile folk sau de la cenaclu sau acele lălăieli prea vesele ale găștilor (noi la petreceri, în micul nostru grup, ascultam rock). Învățam după-amiaza, eram în clasa a XI-a, seara se lăsa repede, bănuiesc că era toamnă, ferestrele clasei noastre, care dădeau spre terenul de sport aflat sus, deasupra unei pante pline de copaci, erau albăstrite. Ne pregăteam să plecăm acasă, se terminaseră orele, Mihai a scos chitara și a zis hai să cântăm ceva la plecare, o mână de colegi rămăseserăm pe acolo, ce să fie azi? M-au rugat și pe mine să cânt. Eu, care nu cântam niciodată, dar mâncam muzică pe pâine. Mi se părea că nimic din ce ascultam și cântam eu nu se potrivea cu nimic de scos în lume, așa, pentru urechile altora. Nu, nu... Haide, cântă ceva, orice, ce vrei tu!, a zis Mihai și m-a asigurat că, chiar dacă nu știe cântecul, o să mă acompanieze, se prinde imediat. I-am spus titlul. Nu-l știa. Am început să cânt, să cântăm. Ferestrele albastre... Se lăsase o tăcere... Mi-am văzut de cântecel („Lay your troubles on my shoulders...”, în versiunea Olivia Newton-John/Andy Gibb), cu glasul jos, întâi ușurel, aproape șoptit, apoi ceva mai cu suflet, îmi dădeam seama că începe să-mi placă cum sună așa, cu chitară, și cu companion, îmi și plăcea de Mihai - aveam încredere în el, era un om bun și știa muzică. 

Era un cântec care nu se cânta niciodată, nu în asemenea contexte. Era total neobișnuit. Era un cântec dintre cele pe care le cântam și încă le mai cânt în plimbări (faptul că de câteva zile îl cânt obsesiv mi-a amintit întâmplarea; alt cântec „de-al meu” este „Across the Universe”, versiunea Fionei Apple, cânt în neștire „Nothing's gonna change my world” tocmai când simt că lumile mi se prăbușesc). Era un cântec pe care mi se potrivea - și încă mi se potrivește - vocea. Îmi amintesc liniștea care s-a lăsat dintr-o dată, de parcă se făcuse un spațiu de jur împrejur pentru sunetul glasului meu. Și-mi amintesc cum, deja la ultimele cuvinte, au început să răsune aplauzele. Îngrozită, mi-am luat dintr-o mișcare lucrurile și am fugit din clasă, zguduită de-un început de plâns când goneam pe coridor și pe scări. În urmă se aplauda, se chiuia. Știam ce bine ne ieșise. Știam ce cântasem. Știam ce simțisem. Auzisem liniștea aia, simțisem spațiul din jur - pe care acum am ajuns să le cunosc mult mai bine, dacă e să apară știu ce sunt, știu cum se nasc, ce înseamnă. Ce mă îngrozea și mi se părea de nesuportat erau aplauzele. La reacția asta explozivă, aflată undeva la un pol total opus șoaptei cântecului și gestului intim de a cânta înaintea altora, de a scoate din tine firicel de magie sub ochii altora - la asta nu puteam face față; de parcă abia atunci pricepeam ce făcusem. Mi-era îngrozitor de rușine. La fel, dar exact la fel, e și astăzi, cu scrisul. 

(Și tot așa - apropo de nevoi -, când nu pot să scriu, mă simt ca o pasăre cu ciocul legat. Firicelul de magie stă făcut ghem în piept, în burtă, sub coaste, dătător de dureri. Și eu cânt din gura mută pe străzi, cânt la ferestre, pe trotuare și-n parcuri, cânt fără să scot o vorbă, fără să scriu un cuvânt.)

Impasul

Unul dintre proiectele literare destul de importante care urma să dea roade anul acesta sau anul viitor este, de ceva timp, în impas. Nu contează care. Și totuși, mă surprind că-mi pasă de asta mult mai puțin decât m-aș fi așteptat - mă bucură în schimb dovezile de prietenie pe care le simt cu acest prilej: ora petrecută ieri la o cafea cu o fată venită de departe și care mă invită la întâlnire, unde vorbim pătimaș despre cărți și lumea lor vie; e-mailurile îngrijorate și oneste schimbate în trei tot pe tema asta, a proiectului care pare să se împiedice fără nici o vină a noastră - suntem toate trei în poveste și simt recunoștință pentru fiecare minut petrecut de altcineva cu gândul la soarta unei cărți, a unei traduceri. Închei ziua senină, aș spune cuiva că a fost o zi bună, deși suntem în plin blocaj, nu știm ce să facem. Sunt îngrijorată? Mă mir și eu: nu. Pentru mine, un semn de prietenie este infinit mai prețios decât o carte tradusă. Diafanul cântărește mai greu decât materialul.

Curajul

Dragă Dan,

Ce carte splendidă ai scris! 

Mă bucur că ai scris-o, că ai publicat-o, că am putut și eu să o citesc. Mulțumesc!

Am citit jumătate înainte de plecarea la Timișoara, unde a trebuit să stau mai mult, într-o situație complicată (am crezut că o pierdem pe mama, am reușit să o readucem pe un mal, am stat cu ea zi și noapte două săptămâni, un coșmar fără o clipă de pauză, cu epuizare și spaime care rimează din păcate mult cu cartea ta), și jumătate acum, la revenire. M-a încântat totul, dar m-a fermecat de-a dreptul partea a doua, Fuga! Acolo ai un adevărat roman, e o voce excelentă, ai o puzderie de personaje și întâmplări - adevărate, fermecătoare, vii - și mai ales ai atmosfera, o atmosferă extraordinară, plină de viață, de lumină, asta m-a făcut să exclam de încântare chiar atunci, când citeam și voiam să îți scriu pe loc - ce film minunat e această parte a cărții! -, însă am vrut să duc cartea la final și să îți scriu abia după ce-am terminat. E curajoasă cartea asta a ta despre Frică. Și te înțeleg de ce ai avut îndoieli atât de mari. Cum s-ar fi putut fără ele? 

Am terminat cartea aseară și îți scriu ca să te felicit și să-ți mulțumesc. 

Te îmbrățișez cu drag,
Veronica

(scrisoare, 7 august 2024)

Veșnicia e Soarele

Ce carte frumoasă și puternică a scris Ioana Nicolaie! Mi-am petrecut ultimele după-amiezi din an cu „Drumul spre Soare-Răsare”. Cât întuneric, atâta lumină în cartea asta, mi-am zis când încă nu ajunsesem la jumătate. Și, cu cât înaintam în poveste, chiar asta vedeam că este, o luptă a luminii cu întunericul.

Ingenios construită, alert spusă (din perspectiva unui bărbat care tocmai s-a stins), cu o fermecătoare limbă română, povestea drumului prin vămile văzduhului, spre salvarea - sau pierzania? - din lumea de dincolo, te ține curios pas cu pas, te vrăjește.

De câtă dragoste e nevoie, m-am gândit în plimbarea din seara asta, după ce terminasem cartea, ca să poți spune în felul acesta povestea de viață a cuiva drag! Să scrii, în fond, despre păcatele dintr-o viață de om, poposind mereu pe păcate, păcate, dar săpând cu cea mai fină unealtă pentru a da de bine mereu - și, astfel, de iertare -, înaintând migălos pe drumul destinului acelui om ca să poți ajunge astfel la un capăt, capătul unde se află, ce altceva?, veșnicia. „Iar veșnicia e de două feluri: luminoasă sau întunecată”.

Veșnicia e Soarele.

Avem o poveste de dragoste tragic încheiată, ca un trunchi din care cresc toate celelalte, ca ramuri și flori: avem basme adevărate, cu fetițe pure văzând adevărul în ape, și basme de vis, cu zâne și căutători de aur în munți, avem și povestea unui poet care a scris și-a tot scris, dar nu a publicat nici o carte, și povestea unei familii numeroase (o parte dintre personaje vă sunt deja familiare, la fel și locurile), și povestea unei copilării și adolescențe în comunism, și povestea unui om care moare înainte să moară. Și, îndrăznesc să zic, o poveste despre credință. Câte n-ar fi de zis, față în față, la o cafea cu un prieten! Impresionată, v-o recomand.

„Cărți care ne-au format” - chestionar, Litero-mania

Am răspuns, în timp ce mă aflam la Sinaia, la chestionarul „Cărți care ne-au format”, pentru Litero-mania, la invitația Adinei Dinițoiu. Răspunsul la anchetă poate fi citit în revistă aici. Îl redau și mai jos integral.

Cărți care ne-au format

Veronica D. Niculescu: „Au fost atâția ani în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult”

1.     Ce citiți în aceste zile?

Tocmai am terminat Donatella di Pietrantonio, Vârsta fragilă, și încep Jon Fosse, Eu este un altul, Septologie III-V. Sunt cărți aduse de la târgul de carte Gaudeamus – eu nu prea las turnurile să zacă, citesc între un târg și următorul tot ce am cumpărat, deși alternez cărțile nou apărute cu alte pofte, mai vechi sau mai noi. Iar anul ăsta n-am putut ajunge la Bookfest, deci eliminasem tot ce însemna turn cu noutăți pus în preajmă. Din ambii autori am mai citit, știam că îmi plac, așadar am mers mai departe cu ei. Sunt absolut fermecată de Fosse. Mă hrănește, e genul de literatură excepțională în care mă cufund ca-ntr-o muzică, ca-ntr-o viață. Înrudit cu Beckett, da, și totuși altceva.

2.     Care este cartea care v-a schimbat viața?

Toate cărțile ne schimbă viețile. Una câte una și toate, laolaltă. Fiindcă ne schimbă felul în care înțelegem viața. Cărțile se așază precum cărămizile într-un zid, una peste alta peste alta peste alta. Pui una prea sus, cade, nu ține, fiindcă probabil n-ai pus ce trebuia dedesubt. Mai muncește. Încerc să spun că totul contează, baza, miezul, vârfurile. Acele cărți memorabile prin faptul că sunt literatură de cea mai bună calitate, da, dar și cele care au doar rolul de a ne conduce mai departe, poate chiar dinspre ce ne displace spre ceea ce e esențial și contează.

3.     Ce carte v-a influențat cel mai mult?

Sunt atâtea... De la rușii citiți în liceu, când cred că am deschis cu adevărat ochii asupra marii literaturi, până la cărțile traduse – multe m-au dus acolo unde nu m-ar fi dus cărți alese pur și simplu de mine în librărie. Cred, cum ziceam în răspunsul anterior, că tot ce citim – la fel ca muzica, filmele, celelalte arte –, tot ce consumăm ne alcătuiește, se adună și face parte din noi. De aceea e important cu ce ne hrănim. Cum selectăm. Nu știu exact cum să mă raportez la ideea de influență. Sunt sigură că au rămas urme puternice după niște traduceri, au fost atâția ani, în fond, în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult, suspendându-mă din aproape orice altceva. A fost important pentru mine apoi să mă scutur și să mă regăsesc cumva. Dar te regăsești transformat. E vocea ta, în cel mai bun caz, dar o voce care știe că există muzica aceea, din care ai cântat (tradus) notă cu notă, notă cu notă, zi după zi, săptămâni, luni, ani. Watt al lui Beckett rămâne pe viață cu mine. Darul lui Nabokov, Foc palid, căruia i-am dat ocol vreo șapte ani înainte să încep să-l traduc.

4.     Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

În ultimii ani, alegându-mi cu foarte mare grijă cărțile, n-am dat greș în nici o alegere. Am savurat totul cu încântare și m-am și lins pe degete la sfârșit. Ultima carte de care-mi amintesc că nu mi-a plăcut, dar tot am terminat-o, că nu se face să lași în farfurie, muncești și cu ce nu te prinde, a fost Vegetariana – demult, luată după nu știu ce recomandări fierbinți. Mi-a displăcut profund. Mi s-a părut slabă, subțire, falsă în fiecare colțișor. Iată-mă azi făcând confesiunea, după doi ani de când chiar sunt vegetariană, și chiar în anul în care autoarea a luat Nobelul.

5.     Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Inevitabil, sunt cărțile traduse de mine, din care primesc exemplarele de traducător de la editură. Anul acesta am dăruit oricui am avut ocazia Beckett, reeditat în colecția Top 10+ de la Polirom. La fel, reeditările romanelor lui Nabokov. Sunt bucuroasă când am cui dărui cărți, când știu că acel cineva va citi.

6.     Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Sunt prea mică să spun așa ceva. Să se pronunțe profesioniștii. Ca cititor, când nu îți place o carte sau un autor despre care se spune că e mare, e foarte posibil să îți lipsească ție una dintre acele cărămizi de la bază, care să te ajute să înțelegi vârful. Sau să fie chestiune de gust; sau de moment în care citești; apoi, cu cărțile mari, se știe, se mai și muncește... Nucile tari, odată sparte, scot la iveală minuni! Anul acesta, am dăruit cuiva apropiat Metamorfoza lui Kafka. Sfântă inocență, ce mi-a fost dat apoi să aud!... Și cât m-a întristat această reacție...

7.     Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Nici aici nu m-aș pronunța. Ar fi doar o părere de cititor. Dar cred că mai degrabă se pot da exemple de supraevaluare, în lumea noastră grăbită și sclavă a publicității, a noului, a imaginii colorate... Din păcate, tot mai adesea văd cărți recomandate de-a valma, puse laolaltă ca oile-n țarc, deși n-au ce căuta împreună. Supra- și subevaluare din greu. Nivelare. Tristețe. (l.e.: ce-i drept, aici mă cam refer la noutăți)

8.     Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

Nu-ți poți dori să scrii decât cartea ta, iar cartea încă nenăscută nu poartă un nume. Îmi doresc să mai scriu. A fost un an foarte puțin îngăduitor cu scrisul meu și cu mine. Dar am dus mai departe ceva început cu șapte ani în urmă, o casă a mea la care tot tencuiesc, șlefuiesc, în fiecare toamnă mai adaug o aripă, un candelabru, un horn, deși mereu îmi spun că e gata, acum chiar e gata...

9.     Ce carte ați recitit cel mai des?

Cred că Foc palid, Nabokov. Am citit-o de opt ori doar când lucram la traducere, acum zece ani și ceva, în diferite forme și variante. E cartea la care, de departe, am muncit cel mai mult. Neglijența – sau de-a dreptul indiferența – cu care a fost primită traducerea aceste cărți, în jurul căreia plutea până atunci aura de „intraductibilă”, m-a lecuit de multe – griji, spaime, așteptări... Trebuie să-ți faci treaba bine, cât poți de bine, fără spaime exagerate, dar și fără să te aștepți la nimic. Sigur, înspăimântătoare cu adevărat e tăcerea. Altfel, dincolo de traduceri, cred că cel mai des recitesc din Cehov și Kafka. Mă întorc acolo oricând.

2024 - Cărțile: un an al traducerilor și reeditărilor

A fost un an al traducerilor și al reeditărilor. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, am scris mai puțin decât aș fi avut nevoie. Viața nu a curs lin.

· Toți copiii librăresei a apărut într-o ediție nouă, în colecția Top 10+ de la Polirom - și se numără printre bestseller-urile editurii la capăt de an.

· S-au reeditat două traduceri din Beckett, probabil cea mai mare bucurie a anului: romanul Vis cu femei frumoase și nu prea și Integrala prozei scurte. 

· Mi-am ocupat mare parte din an cu tradusul. Două cărți, cam un milion de semne împreună. Traducerile noi: Sticlăreasa de Tracy Chevalier, Polirom, colecția Biblioteca Polirom, proaspăt apărut la Gaudeamus; și Bach pentru copii de Helen Garner, în curs de apariție la Anansi. World Fiction.

· Quilt (Polirom, 2023) a primit două premii: distincția „Cartea de proză a anului” - pe platforma „O mie de semne” și premiul „Cartea Discretă a Anului” - oferit de ARCCA, pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

· O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor s-au tot epuizat și retipărit în tiraje noi de vreo șase ori.

O vară cu Isidor a ajuns la a douăzecea retipărire și se numără printre bestseller-urile editurii în 2024. De anul acesta, a intrat și-n manuale.

· Prezentă în două manuale de Română de clasa a VII-a: al Booklet, cu un capitol întreg din O vară cu Isidor; al ArtKlett, cu povestirea „Cum e lumea” (ediție nouă). 

Am scris puțin, față de cât mi-aș fi dorit și față de cât aș fi avut nevoie ca să rămân sănătoasă, dar am scris. Când n-am putut scrie, de voie, de nevoie, am tradus. Și-am tradus, și-am tradus.

Nu am scris pentru nici o antologie sau volum colectiv. 

Nu am participat la nici un festival. Nu am fost invitată nicăieri. 

M-am autosuspendat din tot ce înseamnă zonă publică mare parte din an, făcându-mi probabil singură și mult bine, și mult rău. 

Am citit mult. 

Am avut vacanță insuportabil de puțină (patru zile vara, patru iarna). Ies epuizată din acest an teribil. 

Au fost multe, multe piedici, un an deosebit de greu, parcă mai greu ca oricând de săpat un loc al vieții și-al lucrului tău - o cameră doar a ta și o ușă închisă n-au mai fost de ajuns. Îmi doresc un an în care, pur și simplu, să pot munci (gândi, trăi) liniștită. 

De unde plec, unde mă duc

Am plecat plângând din Sinaia - nu e o metaforă, mi-a fost mai greu ca oricând drumul spre gară, totul mă trăgea înapoi, nu înainte. Poate fiindcă plec atât de rar și de greu de acasă? Poate fiindcă fuga a fost doar o fugă, una temporară, care nu rezolvă până la urmă nimic? Poate fiindcă am simțit mai mult ca oricând că, așa cum zice un personaj de-al lui Nabokov, frumusețea nu poate fi posedată (oricât ai inhala mirosul unei flori, oricât ai privi culorile unui apus)? Doar singur, în drumurile tale, poți inhala în neștire frumusețea asta, o poți descoperi cu de-amănuntul și poți simți, în cele din urmă, că tot cu mâinile goale - și cu pieptul plin - pleci acasă. Casele, aleile șerpuite, treptele, cerul, stelele, turiștii și apropierea Crăciunului. N-am mai văzut niciodată stațiunea atât de animată - în timpul săptămânii, în preajma sărbătorilor (fiindcă eu așa călătoresc de ani de zile, de obicei de luni până joi, de obicei evitând perioadele când pleacă toată lumea; e un truc minunat).

Am prins la întoarcere un tren din acela nou, care merge între Brașov-București. O minune. În jur, jumătate locuri libere, jumătate ocupate de străini. O oră și jumătate a zburat ca fulgerul. Nici n-am apucat să mă gândesc de unde plec și unde mă duc.

Fugă de decembrie

Fugim în micile noastre vacanțe, rarisime, scurte, pentru că nu putem fugi cu totul din viețile noastre, atunci când ajung să ne sufoce. Noaptea, aici, între munți, mă ține trează sunetul grăbit al propriei inimi, rezonând cu putere prin pernă - aș da orice să înceteze să gonească așa, mă rog să slow down așa cum te rogi să înceteze petrecerea din vecini. Măcar după 12. Măcar după 2. Dar ea nu, nu, bate ca toba, trebuie să-mi ridic capul cu palma un pic ca să pot adormi. Dimineața, la răsărit, văd o lună uriașă apunând peste munți, printre hașuri de crengi și păsări negre. Creste înzăpezite. În stațiune e cald. E neobișnuit de cald, se plânge lumea prin magazine, iar străzile-s pline de grupuri de elevi gălăgioși. Îi voi auzi după-amiaza, chiuind și urlând în camere, strecurându-se prin uși crăpate pe furiș. Mă tulbură senzațiile pe care îmi imaginez că le simt acolo, în camerele unde-au ajuns aduși cu școala, ca să învețe ceva - vor învăța, nu vor uita niciodată. La mine pe etaj e șantier - ce noroc! -, muncitorii montează mobilier nou pentru camerele de lux. Burghie găuresc, ciocane bat, oameni vorbesc într-un capăt de palier. În celălalt, liceenii se iubesc, țipă, tropăie, fug. Mi-a fost atât de dor de viață, de oameni, încât scriu și mănânc și mă uit pe fereastră în toată zarva asta de parcă sunetele scoase de om ar fi doar o muzică de fundal, pusă de o mână atentă cu nevoile mele. Numai inima mea de n-ar mai goni chiar așa. N-o să-mi ajungă timpul, e mult prea puțin... Mi-ar trebui măcar o lună așa, în acest „sanatoriu” luminos, liniștit în felul său, cu tot zgomotul său - fiindcă toată gălăgia asta n-are nevoie de mine, nu mă cheamă, nu îmi solicită atenția sau sprijinul -, ca să mă reaud, ca să uit, ca să las grijile-n spate, ca să-mi regăsesc echilibrul, ca să scriu. Fugim în micile noastre vacanțe, cu un rucsac încropit rapid în spinare și cu carnete pline de liste și de pagini neîncepute, fiindcă nu putem fugi cu totul din viețile noastre.

Cana mea cu păsări, cana care cântă

 

Nu știu cum se face, dar se întâmplă că în mâna mea lucrurile rămân ca noi multă vreme. Așa e de când eram copil. Am devenit destul de protectoare cu puținele mele posesiuni probabil observând cum tot ceea ce împrumutam se întorcea dacă nu de-a dreptul stricat, măcar vizibil deformat, julit, îndoit. Cărți nu mai împrumut decât foarte rar – spre deloc.

Acum, dacă mă întrebați despre cana de citit, o să vă spun că am aceeași cană, de citit și de scris și de visat, de... aproape trei ani. Cana mea cu păsări, cana care cântă. Îi sunt și îmi este fidelă din primăvara lui 2022. Până și suportul de sub ea e același.

Eram la Iași, într-o rezidență de scris. Mi-era greu. Îl îngropasem pe tata de mai puțin de o lună când am trimis o aplicație (la îndemnul repetat al unor prietene, fiindcă mie nici prin cap nu-mi trecea) și când am aflat că fusesem admisă. Mi-am pus viața într-o valiză și m-am mutat acolo pentru o lună. Eram într-o perioadă când nici nu puteam vorbi, darămite să scriu! Știu, asta pare altă poveste, și totuși este povestea cănii din care beau azi.

Acolo, în rezidență, unde am împărțit o căsuță cu două scriitoare mai tinere din Ucraina, una dintre ele venită cu fetița, am fost nevoită să ies în fața copiilor la niște ateliere și, în cele din urmă, să fac față cumva unei lansări organizate în Cărtureștiul din mall. Lansam ultima mea carte, Pescărușul de la geam (Jurnalul unui cuib). Recunosc și aici, nu mă simt foarte în largul meu la lansări. Dorm prost spre deloc și înainte, și după, mă tem că nu voi fi la înălțime, mă tem de ridicol, de felul stângaci în care ies vorbele, mă tem de așteptările celorlalți – pur și simplu simt că locul meu nu e acolo, că prezența mea fizică nu poate fi de nici un ajutor cărții, ba dimpotrivă, mai degrabă ar putea să o saboteze. Ca să spun foarte pe scurt ceva ce e greu de înțeles chiar și pentru mine, pur și simplu mi-e greu la lansări.

Ei bine, acolo, la capătul întâlnirii, după autografele și fotografiile de final, a revenit la mine o fată timidă, frumoasă, o fată care îmi ceruse deja autograf, deci știam cum o cheamă. Andreea Plăcintă. Medic și cititoare împătimită. S-a apropiat stânjenită, de parcă ar fi vrut să îmi mai ceară ceva. Însă de fapt, nu îmi cerea, ci îmi oferea. Mi-a strecurat un pachețel frumos ambalat. Era cana din care îmi beau și astăzi cafeaua și ceaiul, și când citesc, și când scriu, și când doar stau și visez la fereastră. E ca nouă.

Cu ea alături am început să scriu și atunci, la Iași, în rezidență (povestirile amare din Quilt), cu ea alături am scris și am tradus și am citit în acești ani.

Trăiesc într-o cameră mică, dintr-un apartament cu două camere, și el mic. Ca să ajung din dormitor la lucru, nu fac decât să mă mut din pat la birou – doi, trei pași. La fel, ca să mă întorc de la lucru acasă, aceiași doi, trei pași. Cana asta frumoasă, cum n-am mai avut niciodată, largă, de porțelan alb fin, prin care aproape că trece lumina, pictată cu ramuri gri și păsări vernil, se mută odată cu mine.

Până în ora 17, beau cafea – aceeași cafea de dimineață, lungită cu lapte, de care trag mult. După ora 17, ceai. Ceai verde, ceai rooibos, ceaiuri de fructe, ceaiuri de plante, un evantai multicolor de ceaiuri. Citesc mereu doar în pat, sprijinită de perna așezată vertical. Trag mereu lângă pat o măsuță pe rotile, care altfel stă la fereastră. Pe ea așez ritualic: cana, cartea, ochelarii, uneori am și o vază cu flori, depinde de anotimp. Niciodată telefonul. Aprind veioza ca o lună. Și citesc. Și citesc, și citesc, ore în șir, cât pot, după-amiaza și seara. Duminicile!... Nu pot nici să scriu, nici să citesc fără o cană cu o băutură caldă alături.

Dragă Andreea, cititoarea mea bună și timidă din Iași, îți dedic acest text – care nu e despre căni, ci despre daruri. Daruri potrivite la momentul potrivit. Și îți mulțumesc! E mare lucru să fii permanent însoțit de darul unui cititor. Porțelanul alb al cănii – care cântă cu ecou la ușoare atingeri – îmi amintește, când se mai întâmplă să uit, că există un sens. Un sens, un destinatar și o întreagă lume care se hrănește și supraviețuiește hrănindu-se cu cuvinte. Iar asta e foarte mare lucru, de ținut minte în singurătățile noastre.

(pentru campania #canadecitit - Anansi. World Fiction)

O foarte veselă carte tristă

 

Cristina Hermeziu, cunoscută ca poetă și ca jurnalistă, dar și pentru generozitatea și grija cu care susține literatura română în Franța, culege anul acesta roadele muncii sale. După ce în vară i-a apărut la Editura Junimea antologia poetică elegii postHumane, finalul toamnei a venit cu publicarea primului său roman, Nickel, la Editura Cartier.

Acum un an, citeam acest manuscris (pe atunci enigmatic, căci nu purta mențiunea „Roman”), cu uimire și încântare. Nu seamănă cu nimic, îmi spuneam. O încurajam și o îndemnam pe autoare să îi caute cărții un loc potrivit într-o colecție de proză. Acum, pregătindu-mă pentru lansarea de la târgul Gaudeamus, cartea mi-a amintit de teatrul Savianei Stănescu (cu emigranți, cu personaje feminine ajunse în țări îndepărtate, în lumi străine). Și am tresărit când am văzut că la începutul romanului chiar a apărut lista cu personajele – da, ca în cazul unei piese de teatru. Însă lucrurile se opresc aici, nu e nici o înrudire stilistică sau de alt fel între cele două autoare.

Apoi, mi-am amintit de literatura Adelei Greceanu, care spune că poezia ei are poveste, iar poveștile ei au poezie. Da, există un grad de rudenie mai strâns aici, mai ales că ambele scriitoare sunt jurnaliste. Știu să asculte, știu să audă (ascultă ca meserie) și redau vocile din jur foarte bine.

Aș îndrăzni să zic că Nickel e totuși atipică din toate punctele de vedere. Și frumoasă prin neasemănarea cu nimic. Avem aici povestea unor români (mare parte femei) care se duc să muncească un an în Franța, într-o fabrică de senzori de temperatură pentru industria aviatică. Două lumi, inițial ca apa și uleiul, se amestecă treptat – particulele se ciocnesc, se resping, se mixează într-o scriitură alertă, densă, poetică, cu o precizie adesea tăioasă, dar și cu umor. Nickel este însă o proză cum nu prea scriu poeții, care de obicei se apucă să scrie romane mai ales despre propriile vieți. Aici avem un evantai bogat de personaje – de oameni vii, schițați cu tușe rapide, dar apăsate –, vreo patruzeci de ființe mișună în romanul acesta fragmentat, iar eul din poveste, povestitoarea meciului România-Franța, o tânără slăbuță, cu dreadlocks, are mereu privirea îndreptată spre toți acești oameni din jur și foarte puțin înspre sine.

Ziceam, în micul meu text de pe coperta a patra, că poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea. Da, bobocii poeziei sunt acolo, seva este aceeași, iar poezia și proza stau împreună pe aceeași ramură.

Nickel este o carte scurtă și plină de esențe. O foarte veselă carte tristă, scrisă cu o minunată limbă română (de menționat și farmecul unor regionalisme, câteva cuvinte și formulări nemaiîntâlnite de mine până acum). Plus un final splendid, care se contrapune strălucit multor imagini ale falsului care apar pe traseu.

Am rugat-o pe Cristina Hermeziu să ne spună, la finalul lansării de la târgul de carte, cum și-a găsit inspirația (sunt niște descrieri extraordinar de minuțioase ale muncii femeilor în atelier, cu un zoom care apropie foarte mult, așa cum puncta Bogdan Crețu). Răspunsul ei, lămuritor într-o mare măsură, rămâne darul primit de cei care au participat la lansare. 

 

Două lansări la târgul Gaudeamus

Una dintre cărțile traduse anul acesta tocmai a ieșit din tipar și se poate găsi la Târgul de carte Gaudeamus: Sticlăreasa de Tracy Chevalier. O vom lansa într-un eveniment comun: șapte noi apariții din Biblioteca Polirom, sâmbătă, 7 decembrie, de la ora 17.

Iar vineri, 6 decembrie, de la ora 17, voi fi prezentă la lansarea romanului Nickel de Cristina Hermeziu, o carte pe care am citit-o cu uimire și încântare încă de acum un an, în manuscris, și pentru care am scris o mică prezentare pe coperta a patra. Un roman scurt și dens, o carte specială, plină de esențe. 

Caut miracol

De-a lungul acestui an din care mai avem încă un pic, am tradus - chiar începând din ianuarie -1.000.000 (un milion) de semne. Un cărțoi lung, un cărticel scurt. Bune amândouă; ar fi puțin să spun că mi-au plăcut - m-au acaparat cu totul. O zi bună pentru mine e o zi în care mă pot trezi dimineața și mă pot așeza cu cafeaua la birou, într-o liniște deplină, ca să lucrez. Nu cer foarte mult, nu-i așa? Când traduc, am ritmul meu deja stabilizat în atâția ani, nu pot să merg nici mai repede, nici mai încet, traduc și traduc, ținând graficul strâns lângă mine, și nu mai fac absolut nimic altceva, eu sunt textul, luni-duminică, cu pauză doar în după-amiaza de duminică.

În prima jumătate de an, am fost nevoită să lipsesc însumat de acasă o lună din șase, să stau în alt loc, să mă ocup de altceva. Prin urmare, și mai mult de lucru la revenirea acasă. Prin urmare, iarăși lipsă concediu. Zile de vacanță au fost fix patru. (Două pe drum, două acolo.) Viena! Regăsită, iubită și mai mult de data asta.

Tânjesc, bineînțeles, după vacanță. Dar și mai mult mi-e dor de altceva - de acel motor sfios dinăuntru, care nu se pornește oricând și oricum, ci doar dacă, ci doar când, ci doar cine știe cum și prin ce miracol. Îmi vine să mă sui pe un munte doar ca să am de unde striga!... Caut miracol, am pretenții infime. (Dimineață, cafea la ibric, pagina albă în față.)

Cuminte, discretă - cu un ciob de sticlă în suflet

Vinerea trecută, când porneam spre gala de decernare a Premiilor ARCCA, n-am spus nimănui unde mă duc. Cui să fi spus și de ce? M-am îmbrăcat ca de obicei în plimbările mele de seară, m-am încălțat cu bocancii gri-șoarece, mi-am tras gluga în cap - era frig! - și am plecat devreme de-acasă. Emoțiile erau mari, nu știam ce va urma. Tot ce știam era vocea melodioasă a lui Ciprian Măceșaru, care mă invitase - discret! - să particip la gală.

Am dat roată prin Cișmigiu la ora când se aprind felinarele, m-am uitat la apă, la frunze, la peticul de senin ivit deasupra platanului uriaș după un șir de zile noroase, apoi am ajuns pe la Universitate, am mai pierdut vremea pe ici și colo, cu emoțiile slăbindu-mă tot mai tare și întrebându-mă ce tot fac pe acolo.

A urmat ce-a urmat: o seară frumoasă, caldă și de-o simplitate foarte pe gustul meu, cu oameni și cărți de jur împrejur - și cu premiul Cartea Discretă, despre care chiar nu știusem cine-l va lua.

Am pornit spre casă apoi, bine înfofolită, cu trofeul în brațe, încercând iarăși să lungesc un pic drumul. Acasă trebuia să povestesc ce mi s-a întâmplat. Să-mi mărturisesc primului apropiat bucuria - fiindcă era, într-adevăr, o bucurie faptul că cineva a văzut ceva în „Quilt” și i-a acordat acest condur de cleștar: primul meu trofeu pentru o carte (au mai fost premii, dar niciodată însoțite de un trofeu).

Și atunci, în liniștea aceea a drumului spre casă, în înserare și frig, iarăși singură în stradă, pe lângă blocuri, pe sub coloane cu buticuri încă deschise, printre homeleși care se chinuiau să adoarmă pe saltele plouate, am înțeles deodată ceva: că nimeni, dintre cunoscuții mei, nu-mi urase succes înainte. Și că nimeni nu-mi trimitea vreun mesaj de felicitare atunci. O tăcere deplină.

Nu mă mai lungesc cu întrebări și explicații. Cam asta e viața. Cuminte, discretă. Un drum în înserare spre casă, cu un licăr de bucurie (ciob de sticlă) de care nu știe nimeni în suflet, doar al tău, doar al tău.

Încă un pas, încă un pas, tot așa.