Veneția - frumusețea ca un șnur fără capăt

Veneția.

După un an de așteptare, câteva zile la Veneția. Cu ochii în lacrimi când am ieșit din gară și am văzut pentru prima oară în viață apa lagunei venețiene. Zile de o frumusețe de nedescris - și pe măsură de solicitante. Veneția, Murano, Treviso. Străduțele, podurile, apa, gondolele, oamenii cântând pe străzi, când nu te aștepți (gunoierul împingând căruciorul și cântând!), drumul spre Murano cu vaporașul, plimbarea pe Rio dei Vetrai, liniștea de acolo, sticlarul de unde mi-am luat o brățară, ca unic suvenir, sticlar care știa românește, picturile lui Tintoretto (și mormântul lui) din biserica Madonna dell'Orto, înapoi în Veneția, soarele care ardea, lumina, culorile, balcoanele, florile, frumusețea ca un șnur fără capăt și oamenii, oamenii... Și Treviso, oraș vechi plin de farmec, cu apele verzi, cu nutrii în ele, cu Podul Dante, cu liniștea cât o mare, curat, cu osterii micuțe și bune, cu librării unde găsești tot ce visezi.

De revenit.

***

Adaug tot aici o cronică excelentă a Nicoletei Munteanu, în revista Alecart de la Iași, despre Sticlăreasa de Tracy Chevalier.

„În aceste momente pe care alege Tracy Chevalier să brodeze povestea Orsolei și a familiei Rosso, dincolo de evenimentele ce le urmăresc devenirea se construiesc adevărate tablouri vivante în care pulsează vie imaginea amplă a vieții de zi cu zi în Veneția și în Murano. E o frumusețe când strălucitoare și clocotitoare, când amară și parcă somnolentă în aceste scene de fundal ce devin esențiale pentru miza romanului. Căci adevăratul personaj al cărții lui Tracy Chevalier este Veneția. Inima ei ce a creat (și) acest exemplu de tehnică și de rafinament care e istoria sticlei de Murano. O Veneție deopotrivă mândră și orgolioasă, lovită și confruntându-se cu propria decădere, renăscând din cenușă, așteptând ca melancolia întipărită pretutindeni pe canalele și în clădirile ei să ademenească turiștii și să-i readucă noblețea de altădată. Ca o tânără aristocrată ce are deplină încredere în sine și privește cu detașare în jur. Ca o curtezană care își știe prețul. Ca o piesă rară, unică, a cărei valoare nu poate fi știrbită, ci, dimpotrivă, sporește odată cu vremea. De mână cu timpul, înfruntându-l, pe el și valurile lagunei din care s-a înălțat.

În Sticlăreasa, printre chipuri și personalități reale, printre momente semnificative în care se spune istoria orașului și a sticlei, se țese firul unei narațiuni dense, precise în detalii și povestea unei deveniri. De care se leagă alte vieți și mereu noi destine. Totul într-un superb echilibru între adevăr și imaginație, între claritate și mister. În traducerea minunată a Veronicăi D. Niculescu, în care eleganța și claritatea devin mărgelele de Murano ce lasă să se întrevadă o întreagă lume.”

Întreaga cronică, aici.

Iar cronica din Alecart despre Roșu, roșu, catifea, aici.

Roșu, roșu, catifea (2025) - reacții și cronici

În revista Alecart de la Iași, dna profesoară Nicoleta Munteanu scrie un text complex și, mai ales, plin de înțelegere. Poate fi citit aici.

„E o continuă tensiune între această frumusețe și inocență ultragiată, între privirea senină brusc lovită de lama unei realități necruțătoare și sufocantul drum al zilelor ce se scurg peste viețile acestor oameni. Povestirile din Roșu, roșu, catifea ne obligă să nu uităm. Dar o fac cu atât de multă tandrețe și înțelegere față de toate cele omenești, încât simți nevoia să întinzi palma și să ocrotești – măcar pentru o clipă – toate acele vieți neîntregi, ușor ciobite, frânte prea devreme. Vieți gârbovite, dar care continuă să caute lumina mierie și să se țină puternic de ea. Stilistic, toate povestirile sunt niște bijuterii. Atent lucrate, comunicând subtil una cu cealaltă – urmărind salturi între vârste și stări, împletind registre și cadențe într-o frazare ce poartă amprenta celui (celei) care trăiește înăuntrul cuvintelor, iubindu-le și crezând necondiționat în îmblânzirea lor. E multă candoare și multă forță în lumea din acest volum – ediția revăzută – Roșu, roșu, catifea. E tot ceea ce poți aștepta de la o carte să-ți ofere: cruzimea adevărurilor și frumusețea de nesuportat a vieții, rigoarea formei, soliditatea textului și delicatețea sufletului omenesc.”

***

O cronică la Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025) semnată de Cristian Teodorescu în „Cațavencii” - „Cum erau lucrurile înainte de a deveni banale”.

„Extraordinar în povestirile Veronicăi D. Niculescu în care se întîmplă lucruri știute, pentru un adult banale, e senzația acută de unicitate a lor, de «pentru prima oară» pe care ți-o transmit personajele care trec prin ele și arta desăvîrșită cu care autoarea o intermediază.”

***

Reportaj pe TVR Cultural de la lansarea cărții, în „Jurnalul cultural” din 18 iunie, aici.

„Orbital” – rece ca gheața, fierbinte ca focul

Fermecată de „Orbital” de Samantha Harvey, o poveste de dragoste pentru Pământ spusă într-un mod original – povestea trebuie să dicteze întotdeauna stilul, iar aici exact acest „cum spui povestea?” mi se pare fascinant.

Vocile oamenilor izolați sus, în capsula din spațiu, la patru sute de kilometri înălțime, sunt topite ca una (liniuțele de dialog au căzut, inutile), în timp ce astronauții – șase oameni, naționalități diferite, urmăriți într-o singură zi (urmăritorii urmăriți), deveniți o unică mare ființă fluidă, cu șase inimi și șase creiere distincte – observă uluiți, cu priviri mereu în schimbare, Pământul. Privirea în schimbare e aici una dintre marile teme. Mai întâi, văd și admiră Pământul nocturn, care li se arată cel mai ușor, cu luminile sale presărate de mâna omului, apoi pe cel de zi, cel aparent fără de hotare, dar plin de cicatrici lăsate de om, un Pământ schilodit pe care ajung să-l înțeleagă tot mai bine.

La fel, cititorul pătrunde inocent în cartea asta scrisă într-un mod cu totul aparte (nimic nu frapează la început, poate doar simplitatea), pentru ca pojghițele de pe ochi să cadă treptat: ți se luminează de ce ești acolo, ce vezi, ce observi, ba, mai mult, devii și tu nu doar urmăritor, dar parte din acest tablou. Ești și sus, mai sus chiar și decât scriitorul, pe poziția divină, dar și jos, pe Pământ, unde se dezlănțuie taifunul, unde cresc răni, mor părinți, viitorul e tot mai nesigur. Cine urmărește pe cine, de fapt? Cine e urmărit, cine e urmăritor? Cine e jos, cine e sus? 

Cheia e la vedere, în tabloul „Las meninas” de Velázquez, unde privitorii sunt și cei priviți, spectatorul din umbră e și personaj pe scenă, autorul e și observator, și observat. Totodată, și-n fotografia făcută de Michael Collins la aselenizare, în care fotograful e „singura ființă umană care nu apare în fotografie” – sau dimpotrivă, e unica? 

„Orbital” e o carte despre contemplare (și poezie, și frumusețe repetitivă), o carte cu miză mare (ascunsă la vedere), spusă pe un ton jos și grav, cu mecanisme ce se dezvăluie lent, o carte minunat construită, spusă cu o voce ce urmează cu precizie drumul ales. Iar asta e admirabil. Să reușești să scrii o carte în care spațiul și timpul se dilată și se contractă așa, unde totul vâjâie amețitor și stă locului în același timp, plutind imponderabil, să scrii o carte despre Pământ de acolo, de sus, din poziția „divină” a astronautului/scriitorului, și să o faci cu atâta aparentă lejeritate – de fapt strângând cu grijă fiecare nit nevăzut al capsulei/cărții –, asta e o performanță. O capsulă spațială – da, asta este și cartea în sine: o capsulă (unde nu există sus și jos, totul e plutire, răsturnare într-o clipă, rostogolire). Ce iei cu tine acolo, în acel spațiu infim, strâns delimitat și trimis în infinitul unde plutesc resturi, gunoaie? Puține. Esențialul.

O declarație de dragoste – și plină de disperare, cum sunt toate declarațiile de dragoste autentice – pentru planeta noastră și, în fapt, pentru om. Cu îngrijorare pentru viitorul umanității; cu întrebări multe, puține răspunsuri. Pe mine m-a cucerit și prin dexteritatea stilistică, și prin curaj, și prin privirea plină de grație și încărcată de durere și dor, și prin apropierea acută în anumite zone de reportaj (din soiul cel mai autentic, în cea mai dură sălbăticie, însă un reportaj pe nevăzute, teribil de greu de documentat) și de eseu – un roman atipic, fermecător. Rece ca gheața, fierbinte ca focul.

***

„Și noi? Noi suntem ca unul. (…) Ne bem unii altora urina reciclată. Ne respirăm unii altora aerul reciclat.”

„Sunt niște oameni ce privesc dintr-o perspectivă divină, iar asta e și o binecuvântare, și un blestem.”

„Înainte să plece de pe Pământ, fiica lui adolescentă l-a întrebat: crezi că progresul e ceva frumos? Da, da, i-a răspuns el fără să trebuiască să se gândească. (…) …și acum el regretă că a pus capăt discuției cu atâtea certitudini și atâtea sofisme, căci era o întrebare născută din inocența unui minți și cerea un răspuns pe măsură. Ar fi trebuit să-i spună: nu știu, draga mea. Asta ar fi fost adevărat.”

„Planeta este modelată de uluitoarea forță a lăcomiei omenești, care a schimbat totul: pădurile, polii, bazinele de acumulare a apei, ghețarii, râurile, mările, munții, litoralurile, cerurile: o planetă definită și croită de lăcomie.”

„Să atingi una dintre cele mai înalte culmi ale înfăptuirilor omenești doar ca să-ți dai seama că înfăptuirile tale nu înseamnă aproape nimic și că a înțelege asta este cea mai mare înfăptuire a oricărei vieți, care, la rândul ei nu înseamnă nimic și, de asemenea, înseamnă mai mult decât orice altceva. Niște metal ne separă de neant; moartea este extrem de aproape. Viața este pretutindeni, pretutindeni.”

 (Samantha Harvey, „Orbital”, traducere de Dana Crăciun, Polirom, 2025)

Foto jos: Apollo 11 - foto Michael Collins

„Las meninas” - Velázquez

„Roșu, roșu, catifea” - lansare în București

Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025) se lansează luni, 16 iunie, la Humanitas Kretzulescu. Îi voi avea alături pe Cristian Teodorescu și Cosmin Ciotloș, discuție moderată de Oana Boca Stănescu.

*

Despre lansare, în Jurnal cultural, TVR Cultural.

„Roșu, roșu, catifea” - lansare la Bookfest

Mâine începe Bookfest. Roșu, roșu, catifea (Polirom, Fiction.LTD) se lansează sâmbătă, 31 mai, de la ora 16. Îi voi avea alături pe Dana Pîrvan și Ciprian Măceșaru, iar discuția o va modera Adela Greceanu. Le mulțumesc de pe acum pentru efortul lor.

Întregul program de lansări al Editurii Polirom, aici.

*

„Orașul adormit” - sfârșitul lumii pentru copii

 

O carte foarte frumoasă s-a lansat în România de curând, în timp ce noi eram ocupați cu lucruri mai importante, așa că vin să vă spun azi despre această minunăție - fiindcă îmi pare rău că s-a vorbit prea puțin despre ea.

Autorul ceh Martin Vopěnka a fost în turneu pe la noi, a avut un șnur de evenimente - la unul dintre ele am participat și eu, un dialog desfășurat la Centrul Ceh din București într-o seară de mai; mulțumesc, a fost o bucurie și să citesc cartea, și să întâlnesc autorul, un om fermecător. Îi voi urmări și cărțile pentru adulți.

Cele mai bune cărți pentru copii și adolescenți sunt cele care li se potrivesc și adulților. Iar „Orașul adormit” exact așa ceva este. Fiindcă e acea literatură care se duce în profunzime, care dincolo de povestea de la suprafață pune întrebări esențiale și vorbește despre valori permanente.

În „Orașul adormit”, copiii se trezesc într-o bună zi ca să descopere că mami și tati dorm. Dar dorm, nene, dorm! Nu se pot trezi. Toți adulții care au copii au adormit. N-au murit, nu sunt bolnavi, pur și simplu nu se mai pot trezi. Copiii trebuie să se descurce cum pot. Personaje principale, patru frați de vârste diferite, doi băieți, două fete. De la „Acum pot să mă uit cât vreau la televizor!” se ajunge repede la „Câtă mâncare mai avem?” și, mai apoi, la nevoia esențială a oricărui om: de iubire și de căldură. Părinții nu mai sunt!... Ce ne facem?

O carte de aventuri (la suprafață), scrisă interesant, o carte care vine în linia unor filme la modă acum - un soi de „The Walking Dead” sau „The Last of Us” pentru copii -, căci dispariția părinților înseamnă, în fond, sfârșitul lumii pentru copii.

Ce mi-a plăcut mult - pe lângă faptul că povestea arată cât de importante sunt multe lucruri absolut banale de care ne bucurăm zi de zi - electricitatea, apa, mâncarea, banii, mângâierea mamei seara -, mi-a plăcut întrebarea: „De ce este toată lumea atât de rea?”. Și permanenta nevoie de a discerne cine e bun și cine e rău. De a vedea dincolo de aparențe. Dintre oamenii întâlniți pe parcursul aventurii (adulți fără copii, cei care n-au adormit și se oferă să ajute), unii par buni și se dovedesc răi, alții par răi și se dovedesc... tot răi, iar alții, ce să vezi?, o zice minunat cel mai mic băiețel: „Același om poate să fie și bun, și rău în același timp!”.

Vă recomand cartea, pentru copii mai măricei, adolescenți și chiar adulți.

„Orașul adormit”, Martin Vopěnka, Editura Frontiera, 2025, traducere de Anca-Irina Ionescu.

„Roșu, roșu, catifea” la Polirom

A ieșit azi din tipar Roșu, roșu, catifea, ediție revăzută, în colecția Fiction.Ltd a Editurii Polirom. Nu pot decât să sper că va ajunge la cât mai mulți cititori, la aproape 15 ani de când scriam primele texte din carte. Acesta este terenul din care, ani mai târziu, s-a născut și romanul Toți copiii librăresei, probabil cea mai îndrăgită dintre cărțile mele. Romanul a crescut cumva firesc din firele țesute în aceste povestiri - lucrate în perioada când traduceam Beckett.

Este singura mea carte nominalizată la Premiile Radio România Cultural, dar a avut și nominalizare la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și a luat Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă. 

Mulțumesc Editurii Polirom, lui Adrian Botez și întregii echipe de acolo, pentru noua carte. O primesc ca pe-un miracol în vremuri incerte. 

O zi între olimpici - Despre frumusețea literaturii, la Pitești

Aseară, la Pitești, în fața unui public mai numeros ca oricând, peste 330 de oameni!, m-am străduit să vorbesc despre „Frumusețea literaturii”.
Mai emoționată ca la orice altă întâlnire, onorată și intimidată, fiindcă veniseră anume pentru întâlnirea asta cu mine cei aproape trei sute de elevi de liceu calificați la faza națională a Olimpiadei de Română, împreună cu câteva zeci de profesori însoțitori. Îi văzusem cu câteva ore mai devreme, în curtea liceului „Brătianu”, umplând până la refuz aleile, curtea, când ieșiseră de la proba scrisă (fericiți, entuziaști, unii dintre ei dornici să facem fotografii și să vorbim), dar nu îmi imaginasem că vor veni chiar așa, toți, la întâlnirea de după-amiază de la facultate, în nordul orașului.
Niciodată până acum, în nici un festival, cât de mare, și la nici o lansare, n-am fost atât de copleșită de scenă și de sala imensă, plină ochi. A fost o seară extraordinară.
După vreo două ore de discuții (am ținut să avem și un dialog după mica mea prezentare, am invitat liceenii cei mai buni dintre cei buni să mă întrebe orice doresc, iar ei au avut întrebări extraordinare, autentice, deștepte, sensibile), a urmat încă vreo oră de autografe pe cărți și întrebări puse între patru (sau șase sau opt) ochi, departe de microfoane, cu cărțile în brațe. Câtă bucurie! Cât autentic!
Am vorbit despre frumusețea de neposedat din lume, dar despre miracolul că literatura, ce să vezi, poate fi posedată. Ea ajunge să facă parte din noi, ne alcătuiește, ne modelează, ne ajută să judecăm și să luăm decizii, literatura e viață. Despre adevărurile profunde despre om pe care le căutăm în povești. Despre nevoia esențială a omului de poveste. Despre faptul că atunci când închizi cartea și stingi lumina de la capătul patului, ceea ce ai citit nu dispare. Rămâne mereu aprinsă o lumină. În tine.

Foto: O singură fotografie dintr-o zi copleșitoare. Publicul. Sunt și eu undeva în primul rând, emoționată până la cer, este chiar momentul dinaintea urcării pe scenă.

Mulțumesc tuturor - și mai cu seamă dnei profesoare Ileana Topologeanu, splendidă companie întreaga zi și căreia îi datorez prezența aici - din întreg suflețelul meu, la capătul unei întâmplări unice. De ținut minte o viață.

Unde?

Este o tristețe copleșitoare în toate și o urgență pe care e din ce în ce mai greu să o ții departe de corp. Un tremur, noapte și zi, care vine din mințile bombardate, inundate de rău. Să te zbați ca să poți să trăiești. (Unde să fugi? Unde mai există un petic de liniște? De bunătate, de lumină, de sinceritate, de autentic, de dragoste, de suferință pur personală, de... Unde un colț unde alegerile tale pentru niște valori să conteze? Unde colțul tău mic unde dacă faci lumină să rămână lumină? Unde dacă stingi, să rămână stins. Lumea a devenit deodată prea mică - e absolut totuna unde te afli, răul te-ajunge peste tot, intră prin fisuri invizibile, se insinuează ca fumul, murdărește tot, este.) Din ce în ce mai greu de trăit.

Nabokov - despre răbdare, frumusețe, detaliu

23 aprilie. Ziua de naștere a lui Nabokov.

Sunt zile de naștere ale unor scriitori pe care le știu și trezită noaptea din somn, ca pe ale unor rude de gradul întâi. Acei scriitori din care-am citit tot, până la ultima virgulă. Nabokov e unul dintre ei. Nabokov e deasupra tuturor, nu există pentru mine iubire mai mare, mai orbitoare.

Am început să traduc la finalul lui 2007, când Sibiul era Capitală Culturală Europeană, când eram cu toții extrem de obosiți - și de bine hrăniți sufletește după mii de evenimente culturale la care participam și despre care scriam într-un ritm nebunesc. Tocmai predasem la Cartea Românească al doilea volum de povestiri al meu. Așteptam. Voiam altceva. Nu mai scriam, îmi trebuia pauză. Citeam, mă refugiam în lecturi. Și atunci, către iarnă, citind „Ochiul” lui Nabokov, un roman scurt și splendid, m-am apucat să-l traduc. Fără să mă intereseze nimic altceva. Doar ca să fac asta. Doar ca să văd dacă pot. A fost de parcă-mi căzuse un măr în cap. Am avut noroc! Anul viitor, traducerea propusă la Polirom a fost primită - Polirom a câștigat chiar atunci drepturile de publicare a seriei Vladimir Nabokov. Așa l-am cunoscut pe Bogdan-Alexandru Stănescu - nu ne știam înainte. Așa a început colaborarea mea cu Polirom. Au urmat alte și alte traduceri. Multe romane, dar și scrisorile, visele... (Cursurile am refuzat să le traduc, nu fac retraduceri, e altă poveste, nici nu urmau să apară aici.)

Nabokov m-a învățat răbdarea, scrisul și rescrisul, detaliul care face povestea (sau mi-a șoptit că e bun felul obsesiv în care lucrez), mi-a deschis și mai bine ochii la frumusețea de neposedat din tot ce ne înconjoară, scrisul despre tot ce e și nu e, despre ce ești și despre ce nu ești!... Cu cărțile lui am învățat să renunț ca să primesc. Cu romanele lui am renunțat la concedii, ca să stau acasă și să rezolv jocuri de cuvinte din bilețele decupate pe o canapea, ca să fac cărți, ca să iubesc cu tot trupul și toată mintea mea ce era mai important de iubit. Cu el am învățat să alung tot ce înseamnă pierdere de timp - ca să câștig chiar asta: timp, timp.

În poză sunt traducerile mele (cu turnul de originale în fundal; am lucrat mereu cu cărți adevărate, nu cu pdf-uri) - nouă cărți, 2.900 de pagini, lucrate de-a lungul a 12 ani.
Seria de autor de la Polirom cuprinde în total 23 de cărți. Au mai tradus, câte o carte, două sau cel mult trei, din rusă sau din engleză: Horia Florian Popescu, Adriana Liciu, Anca-Gabriela Sîrbu, Anca Băicoianu, Sanda Aronescu, Mona Antohi, Livia Cotorcea, Luana Schidu, traducători adevărați, în fața cărora mă înclin, ca amatoare îndrăgostită ce rămân.

Azi, de Ziua Internațională a Cărții, ar fi trebuit să vorbim la Muzeul Național al Literaturii Române din București despre cărți care ne-au format. Evenimentul a fost anulat din cauza unei întâmplări nefericite. Aici este cam ce-aș fi avut eu de zis.
Despre Nabokov, născut la 23 aprilie 1899 (în aceeași zi cu Shakespeare și Shirley Temple, cum îi plăcea să glumească).
Citiți-l, iubiți-l!

„Quilt” - ediție nouă, în Top 10+

A apărut „Quilt” în Top 10+ și a ieșit atât de frumoasă!

Mă mișcă să-mi văd poveștile publicate în una dintre colecțiile mele preferate - colecția de bestselleruri de la Polirom. Mulțumesc tuturor celor care au citit, au scris și au vorbit despre carte. Această ediție este posibilă și datorită lor.

Premiul „Mihai Giugariu” pentru Cartea Discretă a Anului, oferit de Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor (ARCCA), ediţia 2024

Premiul Cartea de proză a anului 2023 pe O mie de semne

„În arealul uman cartografiat în volum intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.” (Mirela Nagâţ, Apostrof)

„Povestirile Veronicăi D. Niculescu, nişte bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea până acum şi o apariţie încântătoare în proza ultimilor ani.” (Cristian Teodorescu, Caţavencii)

28 martie - despre tăcere și copaci înfloriți

De când au început să înflorească pomii, mă străduiesc să nu cad în prăpastia cu tristețe. S-au împlinit ieri trei ani de când a murit tata. Am tăcut. M-am temut de ziua de ieri mai mult decât îmi place să recunosc. De cum a început luna martie, de cum au început să înflorească copacii, un tremur, adăugat peste alt tremur, adăugat peste alt tremur.

Eram în Cișmigiu acum trei ani, mă uitam la copacii înfloriți și știam că s-a terminat, că va urma telefonul. Am mai mers două sute de metri și telefonul a venit. Eram lângă o florărie. Azi, abia de mai pot trece pe-acolo. Într-un fel, pentru noi a fost ușurare - așa se întâmplă când vine după ani de spaime și suferințe. Și au fost ani. De spaime și suferințe. Și telefoane, alarme. Și depărtări în cazul meu, depărtări care, în ciuda aparențelor, fac totul greu, mult mai greu. Distanța intensifică totul, nu simplifică nimic niciodată (vezi dragostea la distanță, la polul opus, și exacerbarea până la infinit a iubirii).

M-am străduit să muncesc, mintea ocupată e o minte hrănită, o minte care se străduiește să-și păstreze sănătatea. Salvarea e-n muncă. Și-apoi, și tata a fost un om dedicat orbește lucrului său, indiferent care-ar fi fost acela, indiferent la ce vârstă. Îmi pare extraordinar de rău că în ultimii ani n-am mai reușit să comunicăm suficient de bine. Nu ca pe vremuri. N-am mai regăsit legătura puternică pe care-o aveam cu mulți ani înainte; de fapt, legătura exista, nu mai exista calea de comunicare firească. Au rămas foarte multe nespuse.

A trecut, cum, necum, și ziua de ieri. Se duce și martie. Muncesc hotărâtă să scot ce e mai bun - din bine, din rău... Mă străduiesc să nu mai asociez copacii înfloriți cu durerea. Aștept anii când florile o să fie iarăși doar flori. Doar frumusețe.

Despre femei și Babe Iaga

Repede, până nu dă buzna ziua peste noi, să spun cât de mult mi-a plăcut - și m-a tulburat - și cartea asta, „Baba Iaga a făcut un ou”, de Dubravka Ugrešić, excelent tradusă de Octavia Nedelcu. Mitul slav al vrăjitoarei Baba Iaga e reinterpretat modern, într-un roman-triptic. Trei povești țesute strâns, despre femei, părinți și copii la vârste înaintate, îmbătrânire și prietenie, scrise cu câtă duritate, cu-atâta tandrețe, cu câtă amărăciune, cu atâta umor. Am râs ca la nici o altă carte din ultima vreme, la întorsături de situație neașteptate, la rezolvări dure rapide, de parcă mă uitam la un film est-european (sârbesc, voiam să zic, deși e croat și se duce și prin Bulgaria, și prin Cehia) din cele mai bune.

E soarta nedreaptă a cărților scrise din părți diferite să se trezească cu cititori care spun „mi-a plăcut cel mai mult partea x...”, așa că nu o să cad în păcatul ăsta! Mi-a plăcut foarte mult țesătura ingenioasă. Prima parte, cu o fiică și-o mamă bătrână, a doua, cu prietenele într-o ultimă excursie împreună, a treia, un mic studiu despre vrăjitoare: „Baba Iaga pentru începători” - un personaj e folosit pentru a ne servi explicații folcloristice dense, pentru interpretarea poveștii. Un pic abuziv, dar un abuz conștient: „Al naibii folclor, a început să vă iasă pe nas. Ați primit o supradoză, vă înțeleg.” (E un demers tehnic înrudit oarecum cu cel folosit de Nabokov în „Foc palid”, unde falsul cronicar comentează poemul; aici un personaj bine intenționat ne servește la final explicații). O carte savuroasă și dură, o carte despre vârste și complicațiile lor și despre cum să îmbrățișezi, probabil, acceptarea, firescul, indiferent că ești părinte, copil.

***

„Avea doar patruzeci de kilograme, se mișca cu ajutorul unui cadru, era pe jumătate oarbă, vedea lumea doar în contururi vagi. Locuia singură, refuzând cu obstinație să meargă la căminul de bătrâni sau să stea cu fiică-sa și familia ei. Nu accepta sub nici o formă nici măcar o îngrijitoare care să locuiască cu ea. De fapt, nu accepta nimic.”

(„Baba Iaga a făcut un ou”, Dubravka Ugrešić, Polirom, 2024, traducere din croată de Octavia Nedelcu)

Suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre

Tocmai am încheiat și pun în raft „Orașul și zidurile sale incerte”, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă.

Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.

M-am gândit mult în timp ce citeam - și vedeam unde duce povestea și cum e ea construită - și la „Lecții”, romanul fantastic al lui Ian McEwan, tot un roman posibil de scris numai către un capăt de viață. Ambii scriitori au 76 de ani acum, au scris cărțile acestea începând din pandemie, când lumea se cutremura și viitorul era greu de văzut. Cărți totale. Și m-am gândit și la alți scriitori prolifici, trecuți de 60, 70 de ani, care dau acum cărți mari, care au așteptat o viață ca să poată fi scrise. (Ce bine că scriitorii nu ies la pensie!) Am o colecție de titluri în minte, toate cărți apărute acum, de curând, toate complexe, luxuriante, acea proză foarte bună care vine numai cu vârsta. (Și îndrăznesc să pun aici și „Sticlăreasa” lui Tracy Chevalier, deși ea are doar 62 de ani, tot o joacă cu timpul, tot o călătorie prin vârste, printr-o viață întreagă, spusă în cea mai amplă și sofisticată carte a autoarei de până acum.)

Și mă mai gândeam, spre finalul acestei cărți minunate, care azi se așază în raft alături de multele ei surate (da, sunt un mare fan Murakami, nu-mi lipsește probabil nimic, îi citesc cărțile de la prima, de pe când apăreau în micuța serie verzuie de la Polirom, aș putea adăuga o fotografie cu mine de la o altă vârstă a mea, tolănită într-un pat, la Sibiu, cu un Murakami în brațe și motanul alături, era pe când încă nu scrisesem un rând) - mă gândeam deci la „nu striga niciodată ajutor”, citiți și spre final veți înțelege. „Suntem singuri”, da, și asta aș zice, citând un personaj din altă poveste, căruia i-am împrumutat cândva convingerile mele. Ne avem doar pe noi. Iar noi, fiecare, suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre.

Domnul Cristian Teodorescu spunea, la lansarea de la târgul Gaudeamus, că „Orașul și zidurile sale incerte” i se pare cea mai bună carte din tot ce-a scris Murakami. Și mie. Deși mi-au plăcut mult toate celelalte. Și sper să mai scrie.

***

- Tu ai pe cineva care să te prindă și să te salveze?

A clătinat din cap.

- Nu, n-am pe nimeni. Cel puțin, nu printre vii. De asta am să rămân pentru totdeauna aici, unde timpul nu se scurge.

(Haruki Murakami, „Orașul și zidurile sale incerte”, Polirom, 2024, traducere din japoneză de Andreea Sion)

Nevoia de chilioară - a te „nevoi”, a te dedica unui crez

Ieri a început postul Paștelui, pentru mine e important, de câțiva ani încerc să fac acest exercițiu de cumințenie.

E o nevoie de curățenie interioară, înainte de toate; abia apoi legată și de restricțiile alimentare. (De doi ani, pornind de la postul din primăvară, am renunțat la carne de tot - un lucru pe care altfel nu reușisem să-l duc până la capăt, deși de ani de zile mi-l doream; s-a dovedit a fi, pentru mine, una dintre cele mai bune decizii.)

Azi, în lumea asta tulbure și plină de violențe de tot felul, simt nevoia să împărtășesc aici, pentru puținii care poate se vor bucura și vor lua din ea atât cât au nevoie, această poveste a unui sfânt citită întâmplător la cafeaua de dimineață. Sfântul Gherasim de la Iordan.

Îmi atrăsese atenția imaginea, fiindcă nu vezi des o icoană a unui sfânt cu un leu... Iar povestea descoperită e minunată. Îmi plac mult anumite formulări. Cum ar fi că după ce „a renunțat la banii familiei și la apropiații lui”, „s-a nevoit acolo”. Acel „s-a nevoit” e grozav.

Ce puțină lume înțelege nevoia de chilioară, de dedicare totală unui crez!... (Și nu neapărat s-o înțeleagă, dacă vorbim de chilioarele noastre modeste, dar măcar s-o accepte.)

Nevoia de renunțare. Căci uneori nu poți avea (nu poți fi) decât renunțând.

(Foto: icoană pictată de Oleg Șurkus)

„Bach pentru copii” - Helen Garner

A apărut la Anansi. World Fiction romanul lui Helen Garner - Bach pentru copii. O carte pe care am tradus-o vara trecută, într-o lună și ceva, între două călătorii. Încheiasem recent de tradus un alt roman, foarte lung, și-mi ziceam că nu voi mai lua nimic de tradus prea curând, când a venit de la Bogdan-Alexandru Stănescu propunerea asta. De nerefuzat! 

Dacă la început nu știam nimic despre Helen Garner, în curând am aflat, da, este probabil cea mai importantă scriitoare din Australia, încă trăiește, are 82 de ani, abia ce-au descoperit-o și Anglia și America (unde i s-au publicat deodată trei romane anul trecut, printre care și-acesta), cărțile au făcut bum!, mii de cititori în extaz, oamenii se întreabă de ce-a ținut-o Australia ascunsă ca pe-o comoară; iar cartea asta, scrisă în 1984, deci când autoarea avea 42 de ani, mi s-a părut că mi se potrivește mănușă. Era exact genul de carte de care mă plângeam că nu mai primesc la tradus în ultima vreme. Îmi corespundea, la liniuță!

Un roman scurt și dens, dintr-o epocă atât de cunoscută mie, dar dintr-o lume atât de necunoscută... Australia! M-am delectat traducând, m-am delectat descoperind cuvinte care în engleza britanică (sau americană) au sensuri dintre cele mai banale, dar care în Australia înseamnă cu totul altceva, surprize, multe surprize, deci și multă distracție, am scotocit pe forumuri și site-uri unde studenții și cititorii pătimași să străduiesc să priceapă cât mai bine cărți și discută pasaje mai complicate sau cu sensuri multiple din cărțile lui Garner. Una dintre cele mai frumoase experiențe - de traducere și de viață. O carte care-i va fermeca pe mulți, fără îndoială. 

„Nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință” - Radu Vancu. Jurnal

Abia așteptam să citesc jurnalul lui Radu Vancu, dar mi-era și frică, într-un fel. Când vezi „Boala”, când vezi „Războiul” în titlu - cine-ar mai vrea să reviziteze tot ce-a fost mai crunt în ultimii ani, tot ce ne-a sabotat viețile și, dacă nu ne-a omorât, abia ne-a mai lăsat să trăim? Ah, dar despre întuneric se scrie doar punând alături lumina, despre spaime se scrie cu pajiști alături, despre rău se scrie opunându-i revărsări ample de bine. Cum altfel? Radu Vancu scrie, din nou, o carte despre bine și frumusețe. Pe unul dintre cele mai sumbre fundaluri posibile - ale vremurilor groaznice duse, ale vremurilor grele pe care încă le trăim, țese cu migală, prin notațiile sale de zi cu zi, un alt peisaj, detaliat, al vieții care, mai împotmolindu-se, mai luându-și avânt, merge și tot merge înainte. Și cum își ia ea avânt? Hrănindu-se, înainte de toate, cu literatură - personajul principal din cartea asta rămâne literatura. Și hrănindu-se chiar cu viață - viața domestică, paradisul de-acasă. Fericit cine îl are, fericit cine și-l poate construi. Așa cum scrisul vine scriind, și viața vine trăind. Scrii scriind, trăiești trăind.

După introducerea asta, mult prea anostă față de tot ce-am simțit citind cartea, aș trece direct la strigătul de încântare: 

M-a mișcat profund acest al treilea volum de jurnal, m-a mișcat să regăsesc un prieten. Să regăsesc locuri pierdute. Să aflu că am fost la un moment dat într-un același loc, care s-a dovedit important (am fost și eu la acea unică ieșire la un eveniment public a lui Mircea Ivănescu, împreună cu Matei Călinescu, în Humanitasul sibian, în 2003. Era, probabil, chiar anul când l-am cunoscut și pe Radu. Abia începeam să zgâriem la porțile literaturii - eu scriam la volumul de debut care avea să apară peste un an, el debutase de-un an - ne-a scos pe unul în calea altuia o întâmplare care-ar fi putut să nu existe. Un concurs banal, la care eu aș fi putut prea bine să nu particip, iar el să nu fie în juriu. 

M-au încântat peste poate însemnările despre traduceri. M-a cuprins o bucurie copleșitoare, o bucurie care mi-a făcut mintea să sfârâie ca șampania, când am citit paginile despre întregul cocon de informații pe care îl construiești cu migală atunci când traduci - când îi traduci pe cei mari. Despre tradus ca formă de cercetare care nu seamănă cu nici o alta. Despre cum traducerea e tragerea în fire ordonate a acestui cocon, care „din nefericire, se resoarbe și dispare complet când cartea e publicată”. Despre ce minunății ar fi acești coconi, dacă ei s-ar putea salva. Și nu doar fiindcă acolo, lângă Joyce și Kafka, sunt așezați Nabokov și Beckett, nu doar de asta m-am oprit și am ridicat ochii din pagini, privind uluită pereții, biroul luminat blând, vaza cu flori de alături, fără să pricep de ce sunt acolo, nu; și nu de asta mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu, ci fiindcă am simțit, că în sfârșit, cineva mă înțelege. Chiar așa a spus mintea mea, cu cuvintele astea, înainte ca eu să pricep o iotă din ce simțeam: că „în sfârșit, cineva mă înțelege”. 

Sunt pagini despre traducerea din Pound - „Muncă silnică la Pound. Traduc ca și cum mi-aș săpa mormântul.” Sunt lucruri despre care eu nu prea pot vorbi cu nimeni, iar atunci când vorbesc știu că nimeni n-are cum să priceapă. Mi-a făcut atât de bine să văd pe altcineva, pe cineva apropiat, vorbind așa, dinăuntru, despre ceea ce eu numesc dulcea ocnă și să citesc în sfârșit mărturiile altcuiva despre cum munca de traducere blochează complet scrisul. Căci nici o altă muncă, nici o altă perioadă, oricât de aglomerată, nu blochează total cartea la care lucrezi, așa cum o fac traducerile. Și în jurnalul lui Radu Vancu se întâmplă așa: nimic altceva nu pune romanul la care scrie pe pauză, o pauză totală și înfiorătoare, așa cum o face tradusul.

E multă frumusețe - cum altfel? - în cartea asta, unde se citește cum se respiră, se călătorește enorm (și epuizant), se scrie (și se dau lupte pentru scris), lecturile și ieșirile în natură, singurătatea și întâlnirile cu prietenii sunt descrise cu aceeași migală (descopăr nu fără invidie că am trăit o altă pandemie, dar asta știam deja din acei ani, nu ne-a fost dat să trăim deloc la fel iadul, pentru fiecare a fost altfel, ferice de cei pentru care iadul a fost doar dincolo de pereții casei, afară). Până și paginile despre activismul cultural, de care mărturisesc că m-am temut, sunt atât de bine scrise și argumentate, nuanțate, încât te fac să pui un bilețel roz și acolo (chiar dacă rămâi la părerile tale).

M-a topit să revăd locurile unde am stat, câteva rânduri (sau chiar simple cuvinte, cum ar fi „Sub Arini”) au fost suficiente să mă facă zob și mintea mea să se întrebe iar, iar: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe, / De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”. 

Mi-a plăcut ideea de carte ca anestezic, mi se aplică și mie minunat. Mi-au plăcut multe istorii - despre Enescu, despre Artemisia Gentileschi, despre muzică, pictură și iarăși literatură, pe care le-am continuat în gând, în lipsa cuiva cu care să le discut mai departe - aveam continuări cu iz personal pe ici și colo, despre cum i-a cântat Enescu și lui Luchian pe patul de moarte, despre cum am descoperit-o pe Artemisia Gentileschi traducând Siri Hustvedt...

Despre coama albă zărită la teatru, la Iași, care dispare atunci când te apropii. Pățesc și eu asta, Radu, frecvent, când și unde nu mă aștept, de fiecare dată uluită. Am aflat în timp cum se face: secretul e să nu te apropii prea tare. Dacă te ții la o mică distanță, dacă rămâi așa și mergi în urma lui și privești cu cea mai mare discreție, fără să vrei să atingi, nu dispare. Ține mai mult.

În toată cartea, în toată cartea, Radu Vancu mângâie petice de iarbă din trecutul mai recent sau mai vechi, rămase miraculos în zone altfel betonate. Și tu, cititor atent, nepermis de atașat, le simți atingerea vie în palmă.

O carte care m-a tulburat cum puține-au făcut-o în ultima vreme. 

***

„... nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevărurile literaturii.”

„Spre deosebire de artiștii vizuali, scriitorii sunt nevoiți să își inventeze lumina. De asta scriitorii sunt singurii artiști care lucrează cu lumina ce nu există în realitate.”

„Literatura e răspunsul la singurătatea speciei noastre. Suntem singura specie într-atât de singură încât am creat literatura.”

(Radu Vancu - Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024, Polirom, 2024)

„Totul a început cu un Pescăruș”. Și s-a încheiat azi.

Bineînțeles că mă întristează ori de câte ori moare un ziar. O revistă. Și-a încetat apariția „Suplimentul de cultură”, revistă culturală realizată de Editura Polirom în parteneriat cu Ziarul de Iași (ziar cu care era difuzată și care din păcate nu mai apare de-acum pe hârtie).

Este revista cu care am colaborat probabil cel mai mult, 9 ani (din 2007 în 2015), cei mai intenși fiind cei când locuiam la Sibiu și era frenezie... Am scris acolo, ani la rând, pagini întregi despre teatru și muzică, despre expoziții, festivaluri și concerte, dar vreme de câțiva ani am avut și-o rubrică permanentă împreună cu Emil Brumaru - din cele 137 de rubrici ale noastre s-a născut apoi și o carte.
Îmi pare rău, atât de rău, de parcă ar fi murit o pasăre longevivă, pe care o știam trăind sub ferestrele mele.

Mai jos, fotografia cu care a început colaborarea mea cu SdC - „Pescărușul” lui Cehov! - și textul de la aniversarea lor de zece ani. Undeva sus, în dulap, am și toate, dar toate articolele publicate acolo. Fiindcă a fost, într-adevăr, nu doar cea mai lungă, dar cea mai prețioasă dintre colaborările mele în presă.

Planetele aliniate - Cum am jonglat cu Marte, Jupiter, Venus

Veneam astăzi spre casă în plimbarea de seară când mi-am seama că mă aflam sub planetele aliniate. Citisem câte ceva despre asta, la Venus mă uitam deja de ceva vreme, e prietena mea de demult, în seri multe. Era o deschidere largă - „Cât cer!” -, undeva prin Icoanei, așa că m-am întors cu spatele la strălucitoarea, inconfundabila Venus, și iat-o, micuță, pâlpâind roșiatică, spre răsărit, cu siguranță ea: Marte! Între ele, chiar la jumătate, ca pe o sfoară întinsă între ele și doar ușor curbată de greutatea ei de pandantiv, Jupiter. Cât cuprindeai cu privirea, ele trei, de la stânga la dreapta, dinspre cea mai întunecată parte a cerului spre cea mai luminoasă, unde se scoborâse de curând soarele: Marte, Jupiter, Venus!

Am continuat să merg, urmărindu-le întruna. M-au însoțit așa, mai pitindu-se pe după clădiri, pe după copaci, mai ivindu-se câte două, câte două. M-am despărțit de ele undeva spre Victoriei, unde iarăși am prins un punct bun de observație, cu o deschidere largă spre cer, de unde iarăși le-am văzut pe toate trei. Dacă aș fi deschis brațele, aș fi ținut Venus în palma dreaptă, Marte în stânga, iar cu Jupiter ar fi trebuit să jonglez, mutând-o de pe un umăr pe altul. O ultimă privire spre Marte: pâlpâia, vizibilă pe cerul perfect senin, suspendată exact deasupra Ateneului. Dacă în concertul din seara asta o violoncelistă va dispărea fără urmă, eu știu cine a răpit-o și unde a dus-o.

Splendoare!

„Undița și ochiul” - privind pe fereastra luminată seara

Citesc de câteva zile, cu mare plăcere, „Undița și ochiul”, cartea lui Ciprian Măceșaru. Despre eseuri descopăr că tocmai a scris Cristian Teodorescu în Cațavencii, așa că eu o să spun ceea ce oricum îmi doream mult să spun: că mă dau în vânt după jurnal!

Mi-era dor de o asemenea voce de om, mi-era dor să regăsesc acest gen de însemnări, cu ochiul îndreptat spre înăuntru chiar și când privește atent în afară - se citește, se ascultă muzică, se văd filme și se privesc tablouri în jurnalul (în viața) lui Ciprian Măceșaru. Dar cel mai mult și mai mult îmi plac însemnările despre sine și despre propria familie, le culeg cu cea mai mare plăcere din întreg și le savurez pe îndelete, acolo e cea mai esențializată poezie-viață. E pur și simplu frumusețe în note de câteva rânduri și e acel autentic rar, prețios: un om își desface haina de carne și te lasă să privești pentru o clipă înăuntru. Întreg jurnalul este, poate, ca și cum ai privi într-o plimbare de seară pe o fereastră luminată (unul dintre sporturile mele preferate) și ai vedea într-o cameră: rafturile cu cărți și geamantanele de pe dulap, tablourile de pe pereți, vaza cu o pană de păun, fotografiile alb-negru ale câtorva rude, câteva schițe înrămate. Și, ce să vezi?, când te uiți mai atent, acel celălalt care trăiește în casă, cel pe care-l credeai un străin, ți se pare deodată că ești chiar tu.

Splendide și notele de vacanță, de prin Dobrogea, de la Jurilovca, pagini de proză densă, plină de arome și forme, culoare. Și, deloc de neglijat, o să spun mai ales după citatele pe care le-am ales la final - cu neputință, slăbiciune și moarte -, e mult umor în cartea asta amară! Dar mai presus de toate, e dragoste. O dragoste a unui mare timid, pentru viață, pentru artă și oameni.

*

„Îmi doresc un fel de moarte, dar nu știu cum s-o obțin. O moarte care să mă țină în viață.”

„Îmi transport corpul dintr-un loc în altul, deși lumea nu e niciodată de găsit în exterior, am mereu și mereu această senzație de neapartenență.”

„Există în mine ceva difuz, permanent, ca o pânză freatică, nu e nevoie să caut motivul, știu bine că există neputință și că nimic nu se poate schimba, slăbiciunea mă arde pe dinăuntru ca un curent electric prea firav ca să mă omoare, dar suficient de puternic ca să nu pot trăi.”

„Toți copiii librăresei” - club de carte

Mâine seară, la Librăria Humanitas de pe Lipscani, voi participa la Clubul de carte Emilia Chebac - o întâlnire în jurul romanului Toți copiii librăresei.

Cartea împlinește chiar la finalul acestei luni cinci ani de la apariție. Voi lăsa aici și un link la filmarea lansării, din februarie 2020, o discuție complexă despre romanul pe atunci abia apărut, alături de Carmen Mușat și Bogdan-Alexandru Stănescu. Se vorbește și despre construcție, și despre cum scriem despre istorii trăite și duse, și despre împletirea firelor narative, și despre umor, și despre finalul deschis. 

Și dacă tot aniversăm cinci ani, alte răspunsuri lămuritoare în emisiunea Adelei Greceanu de la Radio România Cultural, Timpul prezent în literatură. Prima discuție despre carte, din zilele când era foarte fierbinte. 

***

(Foto1, 2: Marilena Iovu; Foto 3: Mihaela Petre)

Ca o pasăre cu ciocul legat

Îmi place foarte mult să cânt, și nu doar că îmi place, dar este o nevoie imensă, cânt în casă, când când mă ridic de la birou și cânt în plimbări, cânt de când mă știu și oriunde, singură să fiu. Însă, pe cât de mare e nevoia asta a mea, de-a cânta, pe atât de îngrozită am fost mereu de ideea de public. Am refuzat mereu să cânt în fața altora, paralizată de gând - și bineînțeles că acum mă gândesc că există o legătură între cântatul ăsta doar pentru mine și scris. 

O singură dată, când eram în liceu, am avut o aventură cu public, și o țin minte tocmai fiindcă a fost o excepție. Erau anii când în orice grup de elevi sau studenți exista o chitară. În clasa noastră, din fericire, chitara era a unui prieten care asculta și cânta orice altceva, dar nu aiurelile folk sau de la cenaclu sau acele lălăieli prea vesele ale găștilor (noi la petreceri, în micul nostru grup, ascultam rock). Învățam după-amiaza, eram în clasa a XI-a, seara se lăsa repede, bănuiesc că era toamnă, ferestrele clasei noastre, care dădeau spre terenul de sport aflat sus, deasupra unei pante pline de copaci, erau albăstrite. Ne pregăteam să plecăm acasă, se terminaseră orele, Mihai a scos chitara și a zis hai să cântăm ceva la plecare, o mână de colegi rămăseserăm pe acolo, ce să fie azi? M-au rugat și pe mine să cânt. Eu, care nu cântam niciodată, dar mâncam muzică pe pâine. Mi se părea că nimic din ce ascultam și cântam eu nu se potrivea cu nimic de scos în lume, așa, pentru urechile altora. Nu, nu... Haide, cântă ceva, orice, ce vrei tu!, a zis Mihai și m-a asigurat că, chiar dacă nu știe cântecul, o să mă acompanieze, se prinde imediat. I-am spus titlul. Nu-l știa. Am început să cânt, să cântăm. Ferestrele albastre... Se lăsase o tăcere... Mi-am văzut de cântecel („Lay your troubles on my shoulders...”, în versiunea Olivia Newton-John/Andy Gibb), cu glasul jos, întâi ușurel, aproape șoptit, apoi ceva mai cu suflet, îmi dădeam seama că începe să-mi placă cum sună așa, cu chitară, și cu companion, îmi și plăcea de Mihai - aveam încredere în el, era un om bun și știa muzică. 

Era un cântec care nu se cânta niciodată, nu în asemenea contexte. Era total neobișnuit. Era un cântec dintre cele pe care le cântam și încă le mai cânt în plimbări (faptul că de câteva zile îl cânt obsesiv mi-a amintit întâmplarea; alt cântec „de-al meu” este „Across the Universe”, versiunea Fionei Apple, cânt în neștire „Nothing's gonna change my world” tocmai când simt că lumile mi se prăbușesc). Era un cântec pe care mi se potrivea - și încă mi se potrivește - vocea. Îmi amintesc liniștea care s-a lăsat dintr-o dată, de parcă se făcuse un spațiu de jur împrejur pentru sunetul glasului meu. Și-mi amintesc cum, deja la ultimele cuvinte, au început să răsune aplauzele. Îngrozită, mi-am luat dintr-o mișcare lucrurile și am fugit din clasă, zguduită de-un început de plâns când goneam pe coridor și pe scări. În urmă se aplauda, se chiuia. Știam ce bine ne ieșise. Știam ce cântasem. Știam ce simțisem. Auzisem liniștea aia, simțisem spațiul din jur - pe care acum am ajuns să le cunosc mult mai bine, dacă e să apară știu ce sunt, știu cum se nasc, ce înseamnă. Ce mă îngrozea și mi se părea de nesuportat erau aplauzele. La reacția asta explozivă, aflată undeva la un pol total opus șoaptei cântecului și gestului intim de a cânta înaintea altora, de a scoate din tine firicel de magie sub ochii altora - la asta nu puteam face față; de parcă abia atunci pricepeam ce făcusem. Mi-era îngrozitor de rușine. La fel, dar exact la fel, e și astăzi, cu scrisul. 

(Și tot așa - apropo de nevoi -, când nu pot să scriu, mă simt ca o pasăre cu ciocul legat. Firicelul de magie stă făcut ghem în piept, în burtă, sub coaste, dătător de dureri. Și eu cânt din gura mută pe străzi, cânt la ferestre, pe trotuare și-n parcuri, cânt fără să scot o vorbă, fără să scriu un cuvânt.)

Impasul

Unul dintre proiectele literare destul de importante care urma să dea roade anul acesta sau anul viitor este, de ceva timp, în impas. Nu contează care. Și totuși, mă surprind că-mi pasă de asta mult mai puțin decât m-aș fi așteptat - mă bucură în schimb dovezile de prietenie pe care le simt cu acest prilej: ora petrecută ieri la o cafea cu o fată venită de departe și care mă invită la întâlnire, unde vorbim pătimaș despre cărți și lumea lor vie; e-mailurile îngrijorate și oneste schimbate în trei tot pe tema asta, a proiectului care pare să se împiedice fără nici o vină a noastră - suntem toate trei în poveste și simt recunoștință pentru fiecare minut petrecut de altcineva cu gândul la soarta unei cărți, a unei traduceri. Închei ziua senină, aș spune cuiva că a fost o zi bună, deși suntem în plin blocaj, nu știm ce să facem. Sunt îngrijorată? Mă mir și eu: nu. Pentru mine, un semn de prietenie este infinit mai prețios decât o carte tradusă. Diafanul cântărește mai greu decât materialul.