Fericită, onorată, mulțumesc juriului!
Într-o ceremonie foarte frumoasă și emoționantă, derulată aseară la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Quilt (Polirom, Fiction Ltd, 2023) a primit Premiul „Mihai Giugariu” pentru Cartea Discretă a Anului (2023), oferit de ARCCA.
Decernarea premiilor poate fi urmărită aici.
Quilt (Polirom, Fiction Ltd, 2023) este nominalizat la Premiul „Mihai Giugariu” pentru Cartea Discretă a Anului (2023), ediția a VI-a, oferit de ARCCA (Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor).
„Nominalizările au scopul de a promova cărți care, deși valoroase, au primit o prea discretă atenție”, se arată în comunicatul ARCCA. Decernarea premiilor are loc vineri, 15 noiembrie, de la ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Cartea a primit distincția „Cartea de Proză a Anului” pe platforma culturală O mie de semne.
„Povestirile Veronicăi D. Niculescu, niște bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea pînă acum și o apariție încîntătoare în proza ultimilor ani.” - Cristian Teodorescu, în Cațavencii.
***
Despre Quilt, în emisiunea Timpul prezent în literatură, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural, aici.
Duminică, 10 noiembrie, voi merge la o întâlnire cu micuții cititori la librăria Humanitas de la Cișmigiu - la Fanbook, club de lectură pentru copii, cu romanul O vară cu Isidor (Polirom, 2017). Organizatorii au pus la cale acest eveniment pentru deschiderea noului sezon al clubului.
Dragi părinți și copii pasionați de lectură,
Duminică, 10 noiembrie 2024, începând cu ora 16:00, vă invităm cu drag la prima întâlnire Fanbook din acest sezon! Dacă aveți între 10 și 12 ani și iubiți cărțile și poveștile, veniți alături de noi pentru o sesiune plină de aventuri literare.
Invitat special: Veronica D. Niculescu, scriitoare
Cartea pe care o vom discuta: „O vară cu Isidor”, de Veronica D. Niculescu
Moderatoarea întâlnirii: Ivona Munteanu, profesoară
Vă invităm să ne aventurăm împreună într-o poveste despre curaj și prietenie, să descoperim cum e să îți urmezi visurile și să lupți pentru libertate, alături de o fetiță hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrân locatar de la Zoo Băneasa.
Mai multe detalii și link de înscriere - aici.
***
O vară cu Isidor a împlinit șapte ani de la apariție și se află la a douăzecea retipărire acum. Dintre multele invitații pe care încă le primesc, pentru diferite întâlniri cu copiii, aleg în fiecare an, de obicei toamna, una singură la care să mă duc, pentru a mulțumi astfel micuților cititori. Clubul de lectură Fanbook a fost această unică întâlnire din toamna asta.
O vară cu Isidor este cea mai vândută carte în librăriile Cărturești în această perioadă, fiind din nou pe primul loc în Topul general de vânzări.
Pe primul loc este și în Top 10 Polirom Junior, însă acolo apare constant, adesea cu continuarea, Iarna lui Isidor, alături.
Ori de câte ori cărțile sunt indisponibile, e fiindcă s-au vândut și se tipărește imediat un tiraj nou. Și ori de câte ori nu apar în top, e tot fiindcă se terminaseră și tocmai se retipăresc.
O vară cu Isidor, retipărită la începutul lunii octombrie deja pentru a treia oară în acest an, s-a epuizat într-un timp record - cam trei săptămâni -, așa că urmează a patra retipărire.
Astăzi pornesc spre editură după exemplarele mele de autor din Iarna lui Isidor, al doilea tiraj tras anul acesta.
Prilej să mulțumesc din nou cititorilor - pentru că fac poveștile cu Isidor să trăiască an după an, fiind atât de citite și, îndrăznesc să spun, iubite. Mulțumesc și pentru mesaje și comentarii, și pentru scrisorile îndrăgostite, la care răspund atât cât îmi stă în puteri.
Din această toamnă, le dau întâlnire copiilor cu povești în două manuale de Română.
· În manualul de Limba și Literatura Română, Clasa a VII-a, de la Editura Art Klett, noua ediție, din 2024, cu povestirea „Cum e lumea”, pe care se bazează întreaga secțiune din deschiderea manualului. Povestirea este una inedită, deci nu o veți găsi decât aici, ea n-a fost inclusă deocamdată în nici un alt volum, este scrisă special pentru acest manual acum cinci ani, când a apărut prima ediție.
· În manualul de Limba și Literatura Română, Clasa a VII-a, de la Editura Booklet, o apariție 2024, sunt prezentă cu un fragment din O vară cu Isidor. Este vorba despre un întreg capitol din romanul apărut în 2017 la Editura Polirom, colecția Polirom Junior, retipărit constant de atunci.
Manualul de la Art Klett - aici, iar manualul de la Booklet - aici.
Romanul O vară cu Isidor, pe site-ul Polirom. Și tot acolo continuarea sa, Iarna lui Isidor.
Mulțumesc tuturor celor care au făcut posibile aceste întâlniri.
Pentru că este un an al singurătății atroce, în care totuși reușesc să citesc mult - și să traduc -, în care-mi lipsesc teribil oamenii cu care să pot vorbi despre câteva dintre lucrurile astea, în care-mi lipsesc prietenii - și eu, dacă mi-aș tăia trei degete de la o mână, poate că aș putea număra pe degetele rămase prietenii rămași, deși nu mai sunt sigură nici măcar de atât -, am urmărit cu mare bucurie, în dimineața asta la o cafea lungă, primul episod din noul sezon al podcastului Ioanei Bâldea Constantinescu, Cu voce tare, la care invitat a fost Bogdan-Alexandru Stănescu. În sfârșit, niște voci umane și o discuție pe cât de adevărată, pe-atât de firească, despre viață și cărți, în camera asta a mea! Nu voi detalia nimic „despre”, vă invit doar să-l ascultați/vizionați, dacă sunteți dintre cei care se hrănesc din asemenea discuții și care simțiți lipsa lor. Poate fi accesat aici.
Altfel, odată cu începutul lui septembrie, de fapt deja din ultimele zile ale lui august, în căsuța mea de e-mail unde altfel nu mai pătrund decât reclame și spam-uri, au început să curgă invitațiile, propunerile de colaborare, redactările în tranșe, pregătirile pentru tot ceea ce urmează să se întâmple în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat în edituri și redacții. E viață în toamnă, de fiecare dată e așa, și simt bucurie în fiecare mesaj de felul acesta, chiar dacă nu voi putea fi părtașă decât la o parte din tot ce se pune la cale. Cât de mult mi-a lipsit!
Adaug tot aici, fiindcă se leagă, acest interviu cu Ian McEwan, pornind de la romanul Lecții și mergând în zone extraordinar de interesante și de plăcute - pentru scriitori, pentru cititori -, despre cartea asta care conține cele mai multe elemente autobiografice dintre toate cărțile sale, despre plăcerea fantastică a scrisului, despre momentele când timpul, laolaltă cu tot ce există în jur, se topește, despre cât de intensă e acea senzație de absență totală din realitate, atunci când ești complet absorbit de ce faci, prezent în realitatea lucrului pe care-l creezi. Iată lucruri pe care mi-ar plăcea să le pot împărtăși cu un om, cu cineva apropiat, cu cineva care contează - ce mult mi-ar plăcea să pot vorbi despre asta și acel cineva să înțeleagă!... Lecțiile de 500 de pagini ale lui Ian McEwan m-au cucerit, m-au învățat, m-au dat peste cap și iarăși m-au cucerit - ce pagini minunate, către final, despre renunțare la viață pentru scris, despre sacrificii și ratări, despre scrisul de ficțiune folosind frânturi de viață; ce construcție solidă, cu aparență de apă lin curgătoare!
Aș adăuga tot aici cât de fermecată sunt de scrisul lui Jon Fosse, cu câtă plăcere am citit primele părți ale septologiei lui - dar poate voi reveni în altă postare.
Momentul acesta nu are, probabil, importanță decât pentru mine. Dar ce mai este blogul acesta, dacă nu un jurnal - aproape abandonat -, unde revin ca să marchez când și când exact asemenea momente?
M-am retras la începutul lunii martie din vâltoarea publică, neștiind nici eu dacă pentru o săptămână, o lună sau un anotimp. Jumătate de an mai târziu, simt nevoia să revendic și mai mult din timpul meu.
Am început să scriu povestiri în 2002, am strâns cam doi ani la povestirile din volumul de debut. Iar când acesta a fost alcătuit și bine finisat, n-am știut încotro să mă duc. Cum faci să publici? Literatură română, proză, unde, cum? Am bătut la câteva uși, am primit refuzuri, au urmat așteptări și tăceri sau mi s-au cerut bani - bani mulți, pe care nu îi aveam; și mi-am zis că mai bine cu cartea în sertar decât să public așa.
În august 2004 am reușit să aduc acasă exemplarele de autor din Adeb. Avusesem noroc cu Editura Limes din Cluj, găsisem acolo întâmplător, după vreo nouă luni de căutări, o editură decentă. Încă nu exista colecția de proză românească de la Polirom (am trimis manuscrisul și acolo la începutul lui 2004, am așteptat, însă nu suficient - aveam să aflu imediat după debut că exista un referat pozitiv și ar fi existat șansa publicării în colecția ce tocmai urma să apară). Așa am ieșit în lume.
Adeb a fost publicată la scurt timp și într-o ediție digitală, la Editura Liternet. Era să debutez în trei locuri deodată, după cum a glumit un critic literar... A avut cronici bune, în reviste importante, și a fost prezentată în emisiuni tv - care între timp au dispărut, așa cum au dispărut și o parte dintre oamenii care făceau lucrurile astea bune. Pentru mine, primirea cărții a fost ceva surprinzător, fiecare semn de undeva însemna enorm. M-a ajutat să scriu mai departe, mi-a dat mult curaj, în condițiile în care eram singură-singurică în povestea asta (așa cum cred și azi că suntem, oricum), nu aveam nici un cunoscut sau prieten din ceea ce numim „lume literară”, nici un prieten care să se mai îndeletnicească cu scrisul, nu frecventasem niciodată nici un cenaclu, nici un club, nu colaborasem cu nici o revistă - eram pur și simplu un om care se apucase să scrie. Următoarele cărți, tot de povestiri, au ieșit în ritmul lor lent, fiecare la câte patru ani distanță. Privind în urmă, aș zice că acum douăzeci de ani erau reacții mai multe și, mai ales, mai consistente la apariția unei cărți.
Este o poveste mai lungă și cu destule ocolișuri și surprize, însă prefer să o rezum așa.
A urmat ce-a urmat. Revenind la început - cam asta e ideea, că ori de câte ori mă rătăcesc eu de mine, ori de câte ori mă simt agresată, mâncată de vie de minunata lume nouă, încerc să mă uit la începuturi. Cum făceam? Cum scriam? Cum trăiam? Acolo încerc de fiecare dată să mă întorc.
Liniștea - și neliniștea - de atunci le tot caut.
Se reeditează proza lui Beckett la Editura Polirom.
Prima apariție din serie este romanul Vis cu femei frumoase și nu prea. Primul roman al lui Beckett, scris în engleză în 1932, respins de nenumărate edituri, pus deoparte și publicat abia postum (în 1992, la trei ani după moarte) și tradus foarte puțin în lume, Vis... a apărut la noi acum 12 ani, în primăvara lui 2012 (pe atunci, în seria de Opere, alături de alte două romane, traduse tot de mine, toate în premieră în limba română). Noua ediție apare acum în colecția Top 10+ și este o apariție miraculoasă, în vremuri atât de tulburi.
Urmează Integrala prozei scurte, în aceeași colecție.
De astăzi, cartea este în librării. Pe site-ul editurii, o găsiți aici.
22 iunie - A apărut între timp și Integrala prozei scurte, pe pagina editurii, aici.
În revista „Spre lumină”, a Colegiului Național Iași, am găsit un text - nu știu cât de nou sau de vechi și nici nu contează - despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021), scris de un elev de clasa a zecea, Adelin Rusu. Și fiindcă mi-a plăcut privirea proaspătă și felul în care e articolul scris, și fiindcă vreau să salut aici un om, un cititor așa cum mi-am dorit, un arici ca și mine, în fond, las aici link, cu mulțumiri.
„Acest volum are o structură radical diferită de tot ceea ce am citit până acum, nu se aseamănă deloc cu cărțile studiate din programa școlară, fiindcă te face să simți, să trăiești, să îți pui întrebări asupra propriei conștiințe și să admiri acest conținut atât de bogat, dar și atât de concentrat.”
„Simt mai mult
ca oricând nevoia să sting totul și să mă ascund în cotlonul care e pur și
simplu viața mea”
Un fragment din „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020), a fost sâmbătă subiect la Olimpiada Națională de Limba și literatura română, etapa județeană, la clasa a IX-a. Subiectele au fost aceleași în toată țara.
Alăturarea cu o carte care se număra printre marile mele favorite când eram de o vârstă ceva mai mică decât cei care au primit acum aceste subiecte, „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu, mă emoționează. A fost probabil prima carte pentru adulți de care m-am legat cu adevărat, fermecată, într-o vacanță de vară, cândva în clasele V-VIII (la trecerea din clasa a V-a în a VI-a, din câte îmi amintesc; am povestit cărțile la revenirea la școală, în prima oră de Română).
Mulțumesc tututor celor care mi-au semnalat astăzi subiectele și au scris despre asta.
Detalii, subiecte și rezolvări, în comunicatul edupedu.ro, aici.
Platforma literară „O mie de semne” a ales zilele trecute Cărțile anului 2023 - acordând două distincții, pentru Proză și Poezie.
- Cartea de poezie a anului - Kaddish, de Radu Vancu.
- Cartea de proză a anului - Quilt, de Veronica D. Niculescu.
Motivația pentru poezie poate fi citită aici, iar pentru proză, aici.
A fost anul unei singure cărți pentru mine, așa cum mi-am dorit în alți ani să fie.
Am publicat volumul în care mi-am adunat povestirile din ultimii șapte ani, Quilt. L-am propus editurii Polirom în februarie, Adrian Botez m-a anunțat cam în două săptămâni că s-a aprobat publicarea, cartea avea să apară de ziua mea, în mai - lucru care nu mi s-a mai întâmplat cu nici o altă carte: Quilt s-a născut de ziua mea.
Au urmat lansări la Bookfest în București, apoi la Sibiu, Brașov și Chișinău, iar întâlnirile prilejuite de aceste evenimente rămân și cele mai prețioase pentru mine la capătul anului. I-am avut alături în aventura asta pe Adela Greceanu, Radu Vancu și Romulus Bucur, pe Oana Boca Stănescu, Maria Pilchin și Claudia Fitcoschi - le mulțumesc și aici încă o dată pentru efort și susținere, pentru mine ieșirile publice vin cu un mare consum emoțional și știu că așa trebuie să fie și pentru ceilalți, oricât de puternici și de siguri pe ei ar părea. Le sunt foarte recunoscătoare.
De asemenea, câteva reacții de la oameni care contează - câteva cronici bune, câteva cuvinte minunate, câteva mesaje care se duc drept la inimă. Mulțumesc!
Mi-au apărut două traduceri, Piatră și umbră, Burhan Sonmez (Anansi/Pandora M) și Secretele fericirii, Joan Silber (Polirom).
S-au reeditat: biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna și, în câteva rânduri, O vară cu Isidor (trei tiraje noi, unul apărut ieri!) și Iarna lui Isidor (două tiraje noi), toate la Polirom.
Volume colective: un text inedit în Jocuri și jucării (seria „Cărțile mele”, Arthur). Și un interviu amplu în volumul Diei Radu, Călătorie într-o fotografie (Nemira).
S-a pus la cale traducerea unuia dintre romanele mele în Franța - sper să vedem povestea asta împlinită, a fost una dintre cele mai bune întâmplări ale anului, pentru care n-am nici un merit.
Am participat pentru a doua oară la minunatul club de carte de La Taifas, cu Quilt.
N-am fost anul acesta la nici un festival din țară; la nici un eveniment din Timișoara culturală; iar la un târg internațional a trebuit să refuz participarea, eram epuizată și se suprapunea cu alt eveniment de la noi.
Am călătorit un pic mai mult decât mă țin obiceiurile și puterile - opt drumuri cu totul.
Am avut și două scurte concedii, de patru zile, ceea ce a fost fantastic: timp dilatat, Viena și Neptun. Ba am furat și câteva zile singură la Constanța, când era deja toamnă - iar acolo am făcut cam ce-am făcut în tot anul când am avut o bucățică de timp doar al meu: am scris la trebușoara asta la care tot scriu din 2017 încoace, un roman amplu. Așa și trec dintr-un an în altul, crescând la cartea asta a mea care nu se vrea dusă de lângă mine nicicum.
Două interviuri consistente, acordate zilele trecute, o să apară în ianuarie în două dintre cele mai frumoase și vii reviste culturale de la noi (Familia și Matca).
A fost un an cu multă violență, pentru un om pașnic și care detestă tămbălăul e tot mai greu, aș fi vrut să stau mai mult departe de zarva online (contul de FB a fost închis doar două luni și ceva), dar am reușit să supraviețuiesc în continuare fără alte rețele, whatsapp-uri, canale și cănăluțe, aplicații pentru orice, cât mai old-style, cu mult mers pe jos, ochii la cer și la oameni și speranța cuibărită, cu aproape tot penajul intact, în buzunarul de la piept.
Finalul anului vine cu câteva întâlniri fericite, de care n-am prea avut parte tot anul. A fost un an al singurătății acute.
Cam ăsta a fost 2023.
Există
două grupuri pe care le urmăresc cu plăcere pe Facebook în ultima vreme.
Probabil le știți, sunt „View from my window” și „The Librarianologist”.
Ambele
oferă plăceri celui căruia-i place să tragă cu coada ochiului nu chiar în
casele oamenilor, ci de pe ferestrele lor și la bibliotecile lor. Sunt imagini
de la limita intimității. Te plimbi prin lumea largă, privind pe ferestrele
unor oameni ca tine, care s-au născut în Islanda sau în Norvegia sau în România
(foarte multe, frumoase postări de la noi); și privind în camerele lor tapetate
de cărți.
Zilele
trecute, m-am plimbat obsesiv pe la ferestre din toată lumea, bucuroasă de
peisaje, majoritatea cu zăpadă și lumină de iarnă, și m-am abținut cu greu să
postez și eu o imagine (nu mă pot hotărî, nu pot alege nimic, poate și fiindcă-s
prea atașată de fereastra mea, însoțitoarea mea zilnică).
Iar ieri, pe grupul cu biblioteci din toată lumea, răsfoind camere după camere, am dat de-o bibliotecă splendid aranjată, întâmplător a unei fete din România. Era un vis. Și, tot uitându-mă la rafturi cu cărți frumos ordonate, cu aceeași bucurie cu care mă uit la zăpezi și copaci, deodată am observat rând pe rând, una, două, trei, ah, multe cărți care-mi erau cunoscute! Așa mi-am și dat seama, de fapt, că e de la noi. Acolo, așa, niște pete de culoare în biblioteca frumoasă, erau cărți traduse de mine - din seria Nabokov, din alte serii... Am închis iute, înainte să mă prindă în capcană mândria, dar am zâmbit mult după aceea: eram într-un fel responsabilă de un ciob de frumusețe de-acolo. Ah, cum ar fi să fii responsabil de-un copac încărcat de zăpadă, de un motan privind pe fereastră la prima ninsoare, de un curcubeu, de o ploaie?!...
Credeam - și cred în continuare - că suntem definiți nu doar prin ceea ce facem, dar și prin ceea ce alegem să nu facem. Prin ceea ce refuzăm și prin ceea ce respingem. Locurile unde alegem să nu fim. Grupurile cărora nu ne alăturăm și așa mai departe. Toate aceste alegeri înseamnă ceva. În moara asta care macină totul, eu aleg să spun tot mai puține, așa cum de altfel fac mulți dintre prietenii mei, iar acest puțin, punctual, să fie despre ceea ce fac. Ar fi o imensă pierdere de vreme să mai spui și unde nu te duci, și ce ai ales să nu faci, și căror grupuri/ideologii/asociații/mișcări nu le aparții - și ceea ce nu ești, până la urmă.
Scriu toate astea fiindcă am avut un mic șoc - probabil irelevant pentru restul lumii, dar iată că oarecum relevant pentru mine, de vreme ce mi-a rămas gândul acolo - să aflu la Gaudeamus că suntem băgați toți la grămadă, mă rog, o parte dintre noi, după un anumit criteriu. Așa, generalizând. Să zicem că a apărut Mișcarea pinguinilor care cred în libertatea de-a vedea totul în galben. Dacă umbli pe planeta asta și dacă nu afirmi public (cum mi s-a sugerat), eventual cât mai agresiv, că tu nu ești Pinguin care crede în libertatea de-a vedea totul în galben, atunci ești cu ei! Sigur, glumesc, dar puteți pune în locul acestei mișcări a pinguinilor orice nouă mișcare - și sunt destule.
Citeam aseară, răcită cobză după Gaudeamus, tot din Dostoievski. Și dau de acest pasaj în „Idiotul”: „Nu i-am văzut pe toți liberalii și nu mă apuc să-i judec, spuse Alexandra Ivanovna, dar am ascultat cu indignare ideea dumitale; ai luat un caz particular și ai extras din el o regulă generală, deci, ai săvârșit o calomnie.”.
Asta ar fi trebuit să-i spun celui care ne-a vârât dintr-o mișcare pe toți (pe toate!) în aceeași oală: „ai luat un caz particular și ai extras din el o regulă generală, deci, ai săvârșit o calomnie”.
Generalizările sunt calea sigură spre greșeală. O știe orice om cu un minim discernământ. Dar asta e, îmi zic, nu-i putem corecta pe toți, life goes on. În continuare, nu-mi voi pierde vremea să spun aici ce nu fac, unde aleg să nu fiu prezentă, unde nu mă duc, unde nu aparțin. Din ce asociații nu fac parte, la ce antologii aleg să nu scriu, la ce festivaluri spun nu, la ce nominalizări de premii sunt îngrozită dacă-mi văd numele pe o listă și nu știu cum să procedez, fiindcă eu nu-s de-acolo... În general, îmi displac asociațiile, grupurile, cântatul în cor. Mi-a fost bine singură, chiar dacă tocmai bine nu e - dar mai bine de-atât nu se poate. Așa va fi și mai departe. N-ai cum să-ți pierzi vremea afirmând ceea ce nu ești - gesturile tale trebuie să o facă pentru tine, atât. Refuzurile trebuie să însemne ceva. Tăcerea și absența, la fel. E prea puțin timp și de făcut munculița pe care o avem de făcut fiecare. Moara macină, macină, macină, mult prea repede și prea fără de îndurare.
Totuși, iată, afirm: acolo unde nu sunt, acelui loc nu-i aparțin.
La Bookfest, când lansam „Quilt”, eram întrebată dacă mai traduc. Nu mai traduc, nu-i așa? Și spuneam că ba da, eu am mai tradus, cărțile erau gata de ceva timp și stăteau să apară. Și-au apărut: „Piatră și umbră” și „Secretele fericirii”. Le lansăm la Gaudeamus, sâmbătă, la Polirom (ora 18) și Pandora M / Anansi (ora 12). Ambele, în evenimente cuprinzătoare, alături de mai multe cărți din fiecare colecție.
Când l-am cunoscut, în toamna lui 2006, Emil Brumaru tocmai ieșea dintr-o complicată depresie. Nu scria. Mai apoi, când lucrurile s-au liniștit și scria - mai mult ca oricând, după cum avea să-mi spună și atunci, și zece ani mai târziu -, îmi spunea de multe ori asta: că nu mai știe exact ce-a făcut ca să iasă din depresie, „care a fost chichirezul?”, „fiindcă e un chichirez”, „iar dacă-l știi poți să aplici și data viitoare”. Îl preocupa foarte tare.
Îmi amintesc cuvintele astea ori de câte ori cad și eu. Pe cât
de ușor se cade (infimul eveniment declanșator care te trage în jos din două mișcări,
te cufundă de nu te vezi), pe atât de greu se iese, se găsește acel „chichirez”.
Eu azi vreau să scriu despre „chichirezul” meu. Căci uneori
nu ajung nici florile, nici seninul, nici cea mai bună carte (tot în „Idiotul”
sunt, citesc lent, cu lupa și cu popasuri dese). Chichirezul meu salvator - câteva
cuvinte potrivite de la oamenii potriviți. Câteva întâlniri, fie și fugare, fie
și întâmplătoare, cu oamenii potriviți. Câteva interacțiuni cu oamenii potriviți.
Suntem atât de singuri, suntem tot mai singuri cu cât vuiește lumea mai grăbită,
cu cât vociferează lumea mai tare. Îmi vine să strig de fericire când întâlnesc
un om cu care pot vorbi cu adevărat cinci, zece minute. În liniște. Când am cui
dărui o carte, care cu adevărat este primită. Să poți dărui, nu neapărat o
carte, dar ceva ce e important pentru tine, să ai cui da și să aibă cine primi
- iată un chichirez. Și atunci, ce miracol, văd și eu iarăși florile, seninul și
textul frumos dintr-o carte. Ăsta e chichirezul! Să simți, măcar puțintel, măcar
din când în când, niște oameni aproape. Ca să ai de unde te întoarce la tine.
A p r o p i e r e a. Un chichirez.
Proza scurtă - o declarație de dragoste.
♦ Adeb, povestiri, Limes, 2004, Liternet, 2005 (Premiul pentru Debut al USR Sibiu)
O cronică extraordinar de atentă, scrisă de Mirela Nagâț și publicată în revista „Apostrof”, îmi aduce o mare bucurie. Îi mulțumesc autoarei, cu admirație deja declarată pentru tot ceea ce face.
Întreaga cronică poate fi citită aici.
Cartea oamenilor și a animalelor
Noului volum de proză scurtă al Veronicăi D. Niculescu, Quilt (Iaşi,
Polirom, 2023, 276 p.) i s-ar potrivi foarte bine ca subtitlu „cartea oamenilor
şi a animalelor“. E o „pătură“ narativă, aşa cum sugerează titlul şi cum
explică în finalul cărţii şi autoarea, care asamblează texte – „petice
colorate“, din ultimii şapte ani, topind şi codând momente existenţiale
importante, unele chiar autobiografice. Ce rol joacă în această desfăşurare
animalele vom vedea pe parcurs.
Decupajul realului specific stilului Veronicăi Niculescu,
imaginarul aparte, cu un strop de fabulos, cu o atenţie pentru sondarea
indicibilului, a echivocului, care fac marca scrisului ei, sunt toate prezente,
aerul de noutate fiind dat mai ales de prozele pandemiei. Boala nu se vede în
mecanica ei socială, restrictivă, ci în ravagiile psihice, în dinamica
intimului, cu tot ce înseamnă angoasă, spaimă de moarte şi chiar propagare a
agresivităţii. O proză ca Charlie, de pildă, e construită pe un
artificiu narativ care urmăreşte declanşarea violenţei şi diseminarea ei ca o
predare de ştafetă la maraton: cuplul care se ceartă pe tema vaccinului îi
transmite tensiunea copilului, care la rândul lui, o transferă unui câine husky
pe care-l loveşte fără motiv, acesta din urmă o pasează unui teckel pe care-l
atacă, şi până şi micul patruped, altfel blând din fire, devine agresor, căci
asaltează un pui de lup.
O luxurianţă vegetală şi animalieră e etalată pe pagini bune
în aceste povestiri, cu ochiul avid al celui care-o redescoperă după
restricţiile pandemice, plimbările urbane, explorarea Cişmigiulu, a vieţii
acvatice, devenind topoi favoriţi. De aici rezultă şi o
textură senzorială a naraţiunii şi a frazei, care înregistrează sunete,
mirosuri, culori, senzaţii, stări de conştiinţă. Veronica D. Niculescu simte
„enorm“ şi vede „monstruos“, ca sub o lupă, în proza ei, mediul înconjurător se
dilată, materialitatea lumii fiind corpul cu care lucrează autoarea. Subiacent
e semnalizat astfel un eşec al cuvintelor, al comunicării interumane, căci
orice angajare în discurs a personajelor pare să eşueze, lucrurile rămân nespuse
sau prost spuse, tăcerile fiind, de fapt, purtătoare de sensuri mai bogate.
Teama de moarte a personajelor (fie că e vorba, de pildă, de o femeie
împovărată de angoasa partenerului de cuplu, ultraanxios din cauza pandemiei,
fie de o alta, tulburată de revelarea unei tumori la sân) e calmată de
spectacolul naturii: „Făceam exerciţii de concentrare pe prezent, deja cu
naturaleţe, fără să mă mai gândesc că le fac, le executam pur şi simplu, cu
ochii la păsări, la curţi, la motani, la marchize, uneori fotografiind, alteori
doar privind, scotocind în detalii, sufocând un gând rău într-o formă frumoasă,
o intenţie distructivă într-o nuanţă de o blândeţe nepământeană, o spaimă
într-o linie graţioasă, fugară, când iarăşi eram trasă de mânecă – «vor să ne
omoare», «murim»“.
„Călifari roşii“, „răţoi guralivi“, gâşte de Nil, lebede,
ciori grive, pescăruşi, cormorani, păuni, responsabili pentru o veritabilă
„plapumă sonoră“ pe care o percep personajele, dar şi peşti, şerpi, câini,
cămile, pisici populează o lume care, la Veronica D. Niculescu, are o altă
schemă cosmică a lucrurilor, în care oamenii nu sunt superiori animalelor.
Proza ei răspunde foarte bine unei lecturi postumaniste, căci efasează distanţa
ontologică între oameni şi non-oameni. De fapt, umanul şi animalierul, pe
picior de egalitate, se contaminează în câteva povestiri, în aşa fel încât, de
pildă, o traducătoare, care vrea să se angajeze într-o corporaţie cu sediul la
periferie, poate lua, simbolic, chipul câinelui moscovit de metrou, care face
zilnic drumul spre centru unde găseşte mai uşor de mâncare, sau un grup de
muncitori poate fi perceput drept ameninţător-canin, de o tânără ingineră
navetistă, prin prisma spaimei activate din cauza unor câini fără stăpân: „Când
vine autobuzul, ei, cei care merită, dau năvală primii şi se aruncă de-a latul
pe scaune, ocupând câte două, câte trei, câte patru locuri, lăsând o sacoşă sau
o sticlă acolo unde nu ajung, arătându-şi colţii între ei, muşcându-se şi
împăcându-se cu glume usturătoare“.
Moartea din registrul umanului dintr-o povestire ca I
lost my sense of smell (sau Alţii n-au avut atâta noroc),
surprinzând disperarea unei femei, confruntate cu decesul partenerului şi
lovite de anosmie, după o răceală, în a prezerva amintirea olfactivă a soţului,
dialoghează, în esenţă, cu ipostazele la fel de grave, ale extincţiei în lumea
animală: o crimă „păsărească“ surprinsă în Cişmigiu, când o cioară ucide un
porumbel, sau decesul discret al unei privighetori, chiar în centrul
Bucureştiului, în forfota trecătorilor. O conştiinţă a corporalităţii comune, a
finitudinii împărtăşite, uniformizează fauna şi omenirea.
Poate cea mai stranie bucată din volum, în sensul acelei
contagiuni între uman şi animalier, Mesteceni de hârtie, instilează
în relaţia dintre corectorul Vladimir, mare iubitor de animale, şi Oarca,
căprioara rănită, salvată din pădure, o sugestie vag erotică. Salvatorul
instalează sălbăticiunea în locuinţa lui, mai mult, în propriul său pat, iar
apropierea dintre cei doi atinge o intimitate neobişnuită: „Când se trezea în
creierii nopţii, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe
fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu
trupşorul legănat de respiraţia ritmică, cu omoplaţii uniţi într-un fluture pe
spinare, o spinare de copilă sau chiar de tănără femeie. Revenit în pat, o
cuprindea în braţe atent să nu o trezească, strecurându-şi o mână pe sub
subţioara ei, apropiindu-şi nasul de ceafa ei, şi adormea la loc aşa,
încălzindu-se lângă trupul totdeauna fierbinte, cu inima ei bătându-i în
palmă“.
Pe alocuri, povestirile includ şi poziţionări punctuale, cu
bătaie socială, fie că e vorba de discriminarea contra femeilor, cum se
întâmplă în Pedeapsa, unde o adolescentă remarcă munca domestică
depusă de mamă şi traiul mult mai lejer al tatălui („Poate că măcar astăzi i-ar
plăcea şi ei să fie servită aşa, dacă el rămâne acasă şi ea e cea care pleacă.
Ea să se ducă prima la baie, să se spele pe faţă […], iar când vine la
bucătărie să fie întâmpinată de mirosul cafelei proaspăt turnate în ceşti şi să
vadă farfuriile, brânza, salamul şi ouăle puse pe masă, pâinea gata tăiată“),
fie că e pusă în discuţie degradarea jurnalismului cultural, ca în Se
poate trăi fără asta, unde sunt denunţate statutul precar al jurnaliştilor,
cărora li se cere muncă voluntară, şi scăderea generalizată a nivelului
intelectual („textele-s pline de greşeli, vezi că de fapt n-au citit, n-au
văzut, nu pricep, uneori nu fac decât să copieze din comunicate şi să adauge
trei vorbe, şi alea strâmbe“).
Iese în evidenţă la tot pasul limba suplă pe care-o
mânuieşte scriitoarea, care are controlul frazei aglutinante, cu puncte de
virtuozitate, cum se întâmplă la pagina 173, unde enunţul se întinde pe mai
bine de treizeci de rânduri.
În mare, proza Veronicăi D. Niculescu ne îndeamnă indirect la contemplarea/ descoperirirea bogăţiei naturii, de altfel invizibile pentru cei mai mulţi, prinşi în agitaţia cotidiană, ca o alinare pentru angoasele sau neajunsul existenţial, cu cauze misterioase, invocat de mai multe ori în carte (descris cu acuitate astfel: „e în inima inimii şi de jur-împrejurul ei, o aură de durere, o durere deplină, vălul de durere al durerii, care îţi umple cuşca toracică făcând-o să pulseze, să trepideze din zăbrele de os“). În arealul uman, cartografiat în volum, intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.
Am iubit întotdeauna animalele, la fel cum am iubit natura cu totul, cu miros de pământ și de iarbă, și scriu despre ele la fel cum scriu despre oameni, pur și simplu, pentru că nu există una fără alta. Fără nici un alt calcul.
Am fost întrebată cândva dacă sunt pasionată de păsări și
întrebarea, sincer, m-a uimit. Nu sunt. Am fost întrebată de unde știu atâtea
nume de copaci și de flori. Sau de rase de câini. N-am stat să le învăț anume,
într-o zi. Toate astea fac parte din viața mea, nu de ieri, nu de un an sau de
cinci sau de zece, ci dintotdeauna, sunt lumea mea, lumea noastră. N-ai cum să
trăiești fără să le știi măcar numele, e cel mai firesc lucru pentru mine. În
poveștile mele apar animale și plante la fel cum apar oameni - cum apar bătrâni
și cum apar copii -, la fel cum apar interioare alături de exterioare, obiecte
și ființe, culori și mirosuri, totul e important când scrii, privirea nu e
centrată într-un singur loc, nu se poate. Lecturile mele, la fel, includ cărți
despre natură, animale și oameni.
Totuși, câteva lucruri mai puțin știute, mai de demult,
legate de dragostea mea pentru natură și lumea animală.
La începutul anilor '90, am scris mult despre animale - și
mai ales despre câini.
Am fost membru fondator al unei fundații de protecție a animalelor
- printre primele din țară. Am ajutat, cu puținele mele puteri (în principiu,
scriam, dar mă ocupam și de chestiuni practice), la înființarea unui prim
adăpost pentru câinii fără stăpân, la Pitești. S-au făcut multe acolo. Au
trecut aproape 30 de ani de atunci...
Am avut o emisiune radio săptămânală, la Radio 21, timp de
un an, doi, despre animale.
Am scris mulți ani, în paralel cu munca la cotidian, la
reviste dedicate iubitorilor de animale, din București. Era felul meu de-a
evada din lumea cumplită a știrilor cotidiene, dominată de violență și urgență.
Frecventam expozițiile chinologice, scriam despre rase de câini și pisici...
Când am început să scriu literatură, evident că animalele au
fost lângă oameni. Pur și simplu, fiindcă ele sunt întotdeauna acolo. Aici.
Prima mea carte are pe copertă un tablou cu o femeie ținând
în brațe un motan. Iar ca titlu are numele unui motan, Adeb. Cea mai lungă
povestire este asta, despre dragostea pentru un motan - motanul meu; viața
noastră într-un apartament; spaima că îl voi pierde. E acolo și o poveste cu păsări căzute din cuib pe asfalt primăvara - scrisă acum 20 de ani; m-a mirat să redescopăr asta de
curând, când am publicat jurnalul despre natură, al pescărușului, și când am
scris povestirile cu păsări din pandemie, din Quilt... În a doua carte de
povestiri, sunt lupi și corbi printre oameni. În a treia, pisici care stau la
coadă în comunism, lângă oameni. Apoi, în toate cărțile mele, apar animale,
câini și arici, hârciogi și pisici, stârci și privighetori, dar nu e nici un
program în asta, apar la fel de mult, sau chiar mai mult, să zicem, copiii.
Apar femeile, bărbații, părinții, iubiții. Adesea, animalele-s oameni și
oamenii-s animale. Apar și copaci, flori, ape, case, pereți, birouri, ferestre
și gratii. Îmi place să cred că e pur și simplu lumea. O lume firească. Lumea,
cu toate ale ei. Ale noastre.
Acum 16 ani, într-o după-amiază de toamnă, am decis că vreau să încerc să traduc cartea pe care tocmai o citisem. Era un mic roman de Nabokov, simțeam că nu concurez cu nimeni, pot să-mi ofer această mică plăcere. Locuiam la Sibiu, tocmai se termina anul Capitalei Culturale Europene și eram sătulă de scris la ziar, încheiasem și al doilea volum de povestiri și trebuia să iau o pauză de la scris. Am tradus toată iarna, fără să știe nimeni, în afară de cel mai bun prieten, care se declara uluit de inconștiența mea. Lucram așa, pentru mine. Așa a început povestea mea cu traducerile. Din îndrăgostire.
Între timp, s-au adunat zeci de cărți și vreo 12 mii de
pagini traduse. (E puțin față de adevăratele recorduri ale altora, mult mai
dedicați acestei munci decât mine.) Dar și niște cărți de-ale mele. Bătălia,
dacă există una, e doar a ta cu tine. Cu timpul tău, cu alegerile tale.
Mă întristam, cu mulți ani în urmă, când publicam vreo carte
de-a mea și citeam că „traducătoarea x a scris o carte”, fiindcă de fapt autoarea
cărților se oprise din scris ca să mai traducă ceva, și nu invers. Așa e cu
bătăliile personale și așa e cu etichetele, se pun ușor, se dezlipesc greu.
Când am simțit eticheta de traducătoare lipită prea tare de ceea ce nu prea
simțeam că eram, mi-am zis: Bine, atunci scrie mai mult. Dă jos eticheta.
(Apoi, tot așa, am scris din pură plăcere o poveste pentru copii și m-am trezit
cu altă etichetă, o etichetuță, aproape o glumă. Oamenii adoră să îi manevreze
pe alți oameni punând, fie și cu cele mai bune intenții, etichete și
etichetuțe. E mai confortabil așa. N-ai ce face, decât să muncești mai mult
pentru culoarul pe care-l simți cel mai al tău.)
Primul a fost scrisul, cu el a început totul și cu el o să
se termine. Cu poveștile mele - nu există bucurie mai mare decât să le văd
devenind și-ale altora. Dar traducerile m-au adus foarte aproape de cărți
iubite (de țesătura lor intimă) și, totodată, de cărți de care altfel nu m-aș
fi atins (e și asta o experiență din care ai de învățat). Traducerile te învață
multe, extrem de multe lucruri, dar mai ales răbdarea, disciplina, respectul
pentru munca altuia. Traducătorii de carte sunt oameni pentru care am o
admirație nesfârșită - sacrificiul lor este adesea nu doar invizibil, dar de
neimaginat pentru alții.
Cred că nu întâmplător astăzi sărbătorim traducătorii într-o
sâmbătă, într-o zi care pentru alții e liberă.
Pun și eu aici o poză cu traducerile mele. Este de anul
trecut, între timp s-au mai adunat două romane, dar nu le mai adaug, că mi se
dărâmă „statuia”! 
Happy Translation Day, măcar cu duminica liberă!
Prima castană, culeasă ieri și adusă acasă. Cinci tuberoze -
primele, ultimele. E o vară în care mi-am cumpărat mai puține flori ca oricând.
Lumina blândă, soarele cu puteri domolite - mi-e bine și când
e încă prea cald. Reîncep să funcționez.
Septembrie - acum șase ani, lansam „O vară cu Isidor” la Iași,
la primul Alecart Junior. Emil Brumaru spunea atunci ceva ce eu nu înțelegeam.
Urma să aibă dreptate; nu știu nici acum de unde-a știut, cum de-a putut
anticipa. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Eram în rezidență FILIT, stăteam într-o cămăruță rece, începeam
să scriu un roman. Petrecusem vara gândindu-mă obsesiv la un sinopsis cu care să
aplic la rezidență. Îmi trebuia foarte tare să plec de acasă, eram epuizată după
niște traduceri (de câteva luni apăruse „Scrisori către Vera”), dar voiam ca
proiectul de carte să fie chiar cartea de care să mă apuc și pe care să o
scriu, nu doar o încropeală. În ultima săptămână posibilă, după luni de
scotoceală, am știut tema și schema întreagă a cărții, am făcut rezumatul
detaliat, am aplicat, apoi am aflat cu multă uimire că „da”.
Am început să scriu cartea acolo, la Iași, în 2017, și-am încheiat
primul draft doi ani mai târziu, în 2019. Am reluat-o an de an de atunci,
indiferent ce mai lucram între timp - cărți de altă natură, cărți care s-au
scris ușor sau de care m-am putut desprinde ușor - printre ele, și „Toți copiii
librăresei”. (Cărticica în versuri, cu paingul, pe care le-o citește librăreasa
copiilor în roman, e scrisă tot acolo, în rezidență, în niște zile când eram
disperată că nu pot scrie un rând și mă tot holbam pe fereastra cu gratii.)
Anul ăsta, toamna asta, din nou o reiau. De fiecare dată i-am mai pus carne pe
oase, am mai șlefuit-o încă o dată, i-am mai cioplit detalii, am dat jos câte
ceva, am adăugat câte ceva. E cartea mea la care revin an de an, e sprijinul
meu, casa mea, e pur și simplu locul în care trăiesc.
De câte ori mă reapuc de ea, recitesc sinopsisul scris și
trimis atunci, pentru rezidența FILIT 2017. Și constat, mereu cu o oarecare
uimire, deși știu asta prea bine, că m-am ținut cu strictețe de el. Eu nu pot să
scriu decât când știu cu precizie ce scriu.
Mă încearcă o tristețe azi, cu castana asta nouă pe birou,
cu cele cinci tuberoze alături: îmi miroase un pic a final. A apropierea
finalului. Dar știu că, de fapt, probabil nu e decât încă un final temporar.
Nici nu știu de ce simt nevoia să vorbesc despre el. Mereu se încheie doar o etapă; deși ajung pentru a nu știu câta oară la capăt, o să revin iar și iar.
Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine.
„Autoarea lunii septembrie” pe Libris.ro, ceea ce înseamnă sute de cărți cu autograf, reduceri la toate cărțile și un interviu amplu în ziar și pe blog. Mulțumesc, Libris și Polirom!
Interviul poate fi citit aici.
