Tu şi dinozaurul tău

Este o experienţă interesantă să te trezeşti mult mai devreme decît o faci de obicei. Să îţi speli ochii şi să ai senzaţia că totuşi nu i-ai spălat. Să ieşi pe uşă fără să fi băut măcar o înghiţitură de cafea. Să te uiţi pe geamul taxiului la străzile încremenite. Să vezi în goană saltul unui cîine lup care vrea să înhaţe lesa din mîna stăpînului.
Apoi să auzi, de pe un scaun alăturat, un vaiet ca un mieunat care iese din gura unei fetiţe cuminţi, în timp ce îi curg picături de sînge din deget.
Să porneşti înapoi spre casă, pe jos, strîngîndu-ţi hainele pe tine ca pe-o piele de sălbăticiune. Să urci pe la Biserica Ursulinelor, să ajungi în Piaţa Mare, încă umbrită - soarele-i abia pe Cetăţii, dincolo de ziduri -, unde cînii dorm ca un şir de covrigi pe singura felie însorită, subţire, de-a lungul bisericii. Să mergi şi tu pe acolo, urmând dîra de lumină, şi nu în diagonală ca nebunul, aşa cum ai fi mers altă dată.
Să îţi sune întruna în minte cea mai scurtă povestire scrisă vreodată. Şi repetînd-o obsedant să o rescrii tu, în mai multe capitole. "Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo." Să fii fericit că lumea nu s-a trezit, că eşti doar tu cu dinozaurul tău.




Poza e din toamnă, dar şi atunci era tot o astfel de zi.