Singura emisiune la care mă mai uit la televizor, de o bună bucată de timp, este Hoarders. La noi, se dă pe Zone Reality, zilnic, dimineaţa şi seara (reluare). Şi nu doar că "mă mai uit", dar mă uit fascinată şi hulpavă, frîntă şi stoarsă în acelaşi timp. Hoarderii, colecţionari compulsivi, sînt foarte diferiţi între ei; poveştile lor funcţionează după acelaşi tipar doar în mare, însă sînt foarte, foarte diferite în detalii. În principiu, colecţionarii îşi umplu casele cu fel şi fel de gunoaie cărora le atribuie valoare sentimentală (de fapt, lucruri adunate în ani, zeci de ani, la care oricum nu mai ajung sub nici o formă, de care nici ei nu mai ştiu, fiindcă se formează grămezi pînă în tavan, făcînd casa de nelocuit, grămezi printre care, în cazurile fericite, rămîn poteci înguste). Hoarderul îşi distruge nu doar viaţa lui, dar şi pe a familiei. Copiii de hoarderi au un singur vis: să împlinească 18 ani şi să plece de acasă. Copiii de hoarderi se dau cu capul de pereţi sau aleargă urlînd - părinţii nu îşi recunosc vina decît arareori, în general preferă să învinovăţească copiii, certurile sînt insuportabile, cînd e vorba de aruncat te miri ce nimic. Se întîmplă şi invers, părinţi absolut normali cu copii colecţionari. Mă feresc de cuvîntul "colecţionari", folosit în subtitrajul de la noi, fiindcă foarte rar de fapt oamenii chiar colecţionează ceva, de obicei sînt doar munţi de gunoaie, haine vechi, jucării stricate sau mîncate de gîndaci, canapele cu cuiburi de şoareci, cutii de carton cu alte cutii de carton înăuntru, recipiente goale, ambalaje, te miri ce...
Nu ştiu de ce mă fascinează emisiunea asta într-atît încît îmi vine să strig aici despre ea. E vorba de boală (cu cîte ramificaţii), e vorba de linia subţire dintre sensibilităţile fireşti şi o dereglare halucinantă. E şi o continuare a unei lecturi care m-a răvăşit la începutul anilor '90, "The Boy Who Couldn't Stop Washing". Şi mai sînt multe, multe, altele. Compasiune compulsivă, silă, nostalgie, furie, drag, ură, înţelegere, mirare, răspunsuri.
20 de comentarii:
Să fi fost eu bolnav cînd, cu cîțiva ani în urmă, strîngeam toate sîrmele de pe jos, spunînd că sînt heroglife, mesaje trimise de îngeri, ce așteaptă să fie descifrate?
Mai mult, aparîndu-mi o carte de versuri, am trimis-o, ca de obicei, tuturor celor din redacația Romlitului, însoțită, fiecare, de către o astfel de sîrmă. Mai tîrziu am aflat, de la Alex Ștefănescu, amuzat de găselnița mea, că destinatarii s-au chinuit să înțeleagă cam ce vroiam să exprim prin acele ciudate sîrme.
Cîtă vreme lucruşoarele s-au şi dus, ele spun altă poveste, nu-i vorba de tezaurizare. Dar cînd ele se adună cu anii, cu miile, făcînd casa nelocuibilă... Sînt cazuri dramatice, incredibile, oamenii ajung să stea la azil sau la moteluri, în timp ce casa lor e ocupată de troace, declarată nelocuibilă de autorităţi. Copiii sînt luaţi de Serviciile Sociale; de fapt, asta e ameninţarea care de obicei îi face, pînă la urmă, pe "hoarderi" să accepte ajutorul specializat. Şi începe bătălia cu ce se aruncă, ce se păstrează. Greu, foarte greu. Primul pas e recunoaşterea bolii (abia recent recunoscută ca boală de specialişti). Te uiţi şi înţelegi că şi tu cunoşti cel puţin un astfel de "tezaurizator", captiv în propria cuşcă, pe care n-are cine să-l ajute. Aproape nu e stradă să nu vezi cîte un balcon sau o curte sufocată, dincolo de care se poate uşor imagina o casă nelocuibilă şi un om care habar n-are prin ce şi de ce trece. De obicei, e şi o traumă zdravănă undeva în urmă.
Clar, nu fac parte dintre "hoarderi"...
Mai există şi subtipul de tezaurizator de cărţi! (vezi linkul spre Wikipedia) Şi cel de animale, mai ales de pisici. Văzut unul! Dar cei mai mulţi au şoareci, fără să vrea. Şi alţii au pitici pe creier, dar asta-i altă poveste, şi cine n-are să-şi fabrice, că altfel e tristă viaţa. :)
Viața piticilor de pe creier este de destul de aventuroasă și ar merita descrisă pe îndelete. Piticii de pe creier sînt foarte speciali!
Piticii de pe creier
Aveau și cîte-un greier
În lesă, fiecare,
Să iasă la plimbare.
Ies greierii pe nas şi pe urechi, în zilele cînd stai prea mult în casă.
Dar în plimbări, plimbări lungi înainte de prînz, piticii strîng lesa şi picotesc în picioare, murmurînd "tropăim, tropăim". Uneori, buzele ţi se deschid, parc-ai vrea să zici ceva, hai să zici, oricum n-aude nimeni, nu, era doar un greieraş rătăcit pe buza de jos, treci înăuntru, hai, cu copiii!
O rîmă mai isteață
Ieși și ea în față:
Vai! mi se face greață
Dacă-ntîlnesc o ață;
Eu sînt mai dodoloață!
Piticii de pe creier răspîndiră zvonul că piticii de pe ficat beau rachiu fiert cu piper! Dar totul rămîne incert. Mai bețivi se pare că sînt piticii din șifonier!!
Mai sînt piticii din pendulă, care dau de-a dura cu ora şi pun sare pe minutare, de-o ia timpul înapoi cînd nu te aştepţi şi crezi că dracii sînt copţi şi sînt fierţi.
Şi-apoi, piticii de stomac, care cer macaroane cu mac, şi te împung cu scufia şi nu tac, şi nu tac.
Piticii din perdele
Fac faldurile grele,
Piticii dintr-o vază
Doar panică crează,
Piticii din fereastră
Fumează pipă-albastră...
Vrem macaroane, vrem macaroane,
Și bulioane, și bulioane,
Vrem și zacuscă, vrem și halva,
O! o budincă cine nu vrea!?
Vrem borș cu prune, supe cu fluturi,
Vrem conopide de șapte puduri,
Vrem ciulamale moi, nămoloase,
Și-un punci fierbinte, la ora șase,
Să ni se-aducă-n cești de mătase.
Vrem și bînzeturi fin-puturoase!
Vrem prepelițe, vrem potîrnichi,
Vrem mîncărică-n sos, cu ridichi,
Vrem friganele, vrem o picantă
Salată din purici de plantă!
Vrem și plăcinte, vrem și plăcinte;
Tot înainte, tot înainte!!
Tot înainte, tot înainte,
Dar ce s-a-ntîmplat
cu piticii din minte?
Tot înapoi, tot înapoi!
Piticii din minte-s cu noi!
Piticul are pitici? Şi atunci e bun sau e nebun?
Toţi - am zis toţi - piticii sînt buni, şi cei cu pitici, şi cei fără pitici, pitici să fie şi cotropitori să fie, de minte, de stomac şi de pitpalac. Şi mai uşor cu macaroanele cu mac, că iar adormiţi înainte de marea cotropire a micului Cotropitic!
Trimiteți un comentariu