Deodată mi-am dat seama de o dispariţie. Şi deodată mi s-a părut esenţial să întreprind o recuperare. Pe acest "deodată" o să-l explic poate mai încolo, poate cîndva, poate niciodată.
Au dispărut ceasurile mecanice. Ceasurile de masă, cu ticăit autentic, cu rubine în mecanismele lor fine, cu sonerii metalice ca două clopote de-o parte şi de alta, ceasurile pe care trebuia să le întorci zilnic cu mîna ta ca să se umple de timp.
Şi deodată mi s-a făcut un dor nebun, nu, dor e prea puţin zis, am intrat într-o adevărată isterie recuperatorie. Îmi trebuia neapărat iarăşi un ceas aşa cum avusesem în liceu şi facultate - avusesem două, roşii, cu cadran alb şi clopote argintii. Ticăitul anemic şi contrafăcut al ceasului cu baterie de pe perete mi s-a părut deodată o glumă nesărată, o limbă scoasă.
Şi-am început căutările. Pe internet, la ocazii, ceasurile acestea se vînd acum la rubrica "Antichităţi şi bijuterii". Primul găsit arăta minunat şi suna promiţător: "Stare perfectă. Nefuncţional". Da. Mai departe, mai departe. Am aflat că singura fabrică de ceasuri mecanice din România, cea de la Arad (da, ceasurile se numeau Aradora), înfiinţată în 1951, şi-a dat duhul fără zgomot după 1990, vîndută bucată cu bucată.
Am sunat acasă, deşi nu speram mare lucru. Iar mama, ca un scamator ce este, a găsit imediat într-un sertar două ceasuri! Unul e al meu, un roşior Aradora. Pe celălalt nu-l recunosc, dar abia îl aştept. De-o să ticăie măcar unul din ele, o să fiu fericită. De-o să tacă amîndouă, bine şi aşa.
Cum de dispar lucrurile esenţiale de lîngă noi fără să ne dăm seama? Ce mai dispare, chiar în clipa asta? Ce să salvăm? Nimic nu se zbate, nimic nu strigă. E o discreţie absolută în toate.
Să-l explic pe "deodată"? Să încerc, căutînd să nu comit o mare indiscreţie. De curînd am avut privilegiul absolut nemeritat să ascult o înregistrare fermecătoare, a unui interviu luat de Radu Vancu unui poet, într-o casă, la cîteva străzi de aici. Ceea ce te frapa de la primele clipe, şi continua temeinic timp de o oră şi jumătate, era ticăitul ceasului lîngă care întîmplător fusese aşezat reportofonul. Un ticăit astfel salvat şi ascultat ca o muzică. De interviu vă veţi bucura undeva, cîndva, nu pot zice mai multe, fiindcă destul că am fost o ureche indiscretă, ca să mai fiu şi o mînă asemenea.
8 comentarii:
La sfîrşitul însemnării aşteptam să sune deşteptătorul. Eu am avut în copilărie un ceas cu Albă ca Zăpada, în care secundarul era un pui de găină care ciugulea boabe. Trebuie să-l caut, poate dacă reuşesc să-l întorc, se va umple şi el de timp. Frumos ai scris.
Mulţumesc, Florin, promit să revin cu relatări exacte despre ticăit, cînd vor sosi ceasurile. Cînd va veni vremea, adică. :)
Ceasurile vechi, cu tic-tacul clar, cu soneria sunînd la nesfîrșit din doua clopote izbite de un ciocanel neobosit, plasat între ele, ceasurile întoarse din 24 în 24 de ore ca să toarcă odihnitor prin bucătării, și sufragerii, și dormitoare...
Şi care ştiu ceva esenţial: să stea.
Cum mai căutam uneori să interpretez, în zile delicate, momentul cînd s-a oprit ceasul. Şi mă uitam la limbile încremenite, care parcă atrăgeau atenţia asupra unei întîmplări misterioase, pentru a îndrăzni, într-un tîrziu necontabilizat, să umplu iarăşi cutia cu timp, să-i dau iarăşi avînt.
Într-o vacanță de vară, student de-acum, dormind vreo cîteva săptămîni la una din mătușile mele (surori ale maică-mii) de la Curtea de Argeș, soțul ei mi-a făcut cadou un ceas de buzunar, cu capace metalice, solid, trainic, vechi, dar care nu mergea! Era, pur și simplu frumos, avea limbile subțiri, negre, filigranate, cifrele arabe se desfășurau ușor îngroșate, într-un cerc ocrotit de-o sticla bombată, strălimpede, pe care o ștergeam mereu cu o bucată de catifea. Ceasornicul putea fi purtat, agățat de un lanț strălucitor, la buzunarul mic, croit anume, al pantalonilor, lîngă centură. Se întorcea, numai că limbile rămîneau nemișcate. La Dolhasca îl țineam pe masă, pe gura unui pahar cu picior, alături de două bile de biliard. Venit în Iași, am găsit o panglică flaușată și l-am atîrnat în bibliotecă.
Şi acum?
Între timp, eu o să strig: ura! Al meu merge! Merge, incredibil, chiar merge, l-au răsucit aseară părinţii şi mi-au dat vestea. Fac un act de hordăreală recuperatorie. Lăsaţi ceasurile să vină la mine!
Mult mai tîrziu, văzînd într-o librărie o poză a lui Eugéne Ionesco, unde se zărea și un ceas la ora cinci fără paisprezece minute, mi-am potrivit și ceasornicul meu la aceeași oră veșnică. Desfăcînd capacul din spate, am dat peste alt capac, mai fin pe care scria cu litere mari: OMEGA GRND PRIX PARIS 1900!
O vreme am uitat de el. Se ascunsese cumva între cărți... Și deodată m-am întrebat unde este și m-am dus fix la dînsul!
Trimiteți un comentariu