Pînă să mă hotărăsc dacă chiar am ceva de zis, m-am pomenit că răspunsesem deja, într-o scurtă plimbare de sîmbătă dimineaţă.
M-am întors de pe drumuri cu un peşte, morcovi şi răspunsurile acestea:
1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Nu. Da, cu siguranţă.
2. Care este cea mai veche amintire?
Nu am, ca Beckett, amintiri din pîntecul mamei. Dacă ele există, atunci sînt doar franjuri de sunete şi de mirosuri, spaime vagi, inexplicabile, acute. Corpul feminin îmi stîrneşte, probabil, în primul rînd o sănătoasă repulsie. De aceea enwombing-ul şi entombing-ul (înpîntecarea, înmormîntarea) sînt pentru mine constante îndeletniciri care ţintesc numai şi numai spre propriul meu corp (mintea se subînţelege), cel fals fără de miros şi fără de gust, şi nu spre corpul unei mame. Self-enwombing.
Amintirea. Îmi amintesc cu exactitate gustul şi textura gratiilor de lemn fin şlefuite, mieroase, cu care se închidea pătuţul meu. Multe urme ale dinţilor mei trebuie să fi rămas la baza gratiilor moi, cu atîta plăcere adulmecate, linse, roase, şi desigur exact la fel în multe viitoare gratii invizibile care aveau să împrumute scrîşnetul de demult, primul scrîşnet al primelor ronţăieli lipsite de orice gînd al evadării – fiindcă în cuibul meu cu gratii mă simţeam minunat, minunat mi-a venit mereu propria cuşcă. Şi-mi amintesc ca pe-o moarte ziua îndoliată cînd acest pătuţ mi-a fost înlocuit cu unul normal, vai, cît se poate de normal, de om mare, de detestabil om mare, cu un drum nesfîrşit şi pustiu desfăşurîndu-mi-se în jos, la picioare. Să cresc mi s-a părut mereu o nenorocire. Acum, cînd doar cu eforturi pot să-mi conştientizez vîrsta, rămîne şi vis şi practică acest stat culcat pe o parte, cuibărirea într-o lumină slabă, a zorilor sau a înserării, privitul printre gratii, dulcele gust deodată pe buzele tale, pe limbă, tu topindu-te, cum ar veni, laolaltă cu gratiile tale.
3. Dar cea mai frumoasă?
Zău că nu ştiu. Ar trebui să-i inventez întîietatea. Copilăria e frumoasă oricînd şi oriunde. Din frumuseţea ei fac parte, pentru mine, şi şirul lung de pierderi, şi foamea, şi cozile, în aceeaşi măsură cu ciotul de creion roz, furat de la vecinul Sănducu odată cu ascuţitoarea pui, şi cu poveştile spuse de tata la lumina verde a lămpii radioului, şi cu bunătăţile făcute de mama, şi în aceeaşi măsură, din nou, cu erotismul fantasy şi confruntările horror, precum momentul acela cînd, într-o seară, venind de la şcoală, mi s-a arătat în cale, monstruos, primul bărbat. Oricît de horror, toate acele momente mi se par acum de-o înduioşătoare frumuseţe. Aşa, în cinstea fetiţei şi-a tuturor spaimelor sale cu coadă umedă, rece.
4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?
Nu. Nu. Am tînjit mereu.
Motanul a venit mult mai tîrziu, iar un pic mai tîrziu a plecat.
Povestea – un ciob de poveste – i-am spus-o în „Adeb”.
O zic fără nici cea mai mică ezitare: a fost cea mai frumoasă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată.
5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?
Între circ şi cimitir. Scenete de teatru în spatele blocului, teatru în faţa televizorului, cu o maimuţă gesticulînd febril pe discursul lui Ceauşescu, deodată seriozitatea de condamnat aşteptînd căderea ghilotinei.
„Măi, dar tu chiar nu zîmbeşti? Hai, măi, zîmbeşte! Doamnă, fetiţa dumneavoastră nu rîde ca să nu facă riduri!?” – o vecină cu creier de pasăre, către mama. Aveam doar cîţiva ani. Pe alţii îi făceam să rîdă de îi durea burta. Dar nu fac nimic, absolut nimic, la comandă.
Foto: Piteşti, cred că pe la 5 ani. Fotografie făcută de tata.
Întrebările merg mai departe la Radu Vancu şi Teodora Coman, fiindcă ei sînt oamenii cu care am vorbit ochi în ochi cel mai recent, şi la Ora 25 fiindcă ar fi drăguţ să aflăm cîte ceva despre ea, de pe cînd era, aşa, un fel de Minutul 25. Dar oricine e binevenit să intre în joc.
Răspunsuri: Ora 25, Teodora.
16 comentarii:
Îmi plac codițele, nu-mi place "sănătoasa repulsie a corpului feminin", îmi place Roni, îmi place maimuțica, nu-mi place înmormîntarea :) Soarele arde toate angoasele.
Îmi place că deodată îmi dau seama că tu chiar ai cunoscut Motanul. Pe-atunci, erai anti-pisicofil. Tu înmormîntai apoi un cîine mic şi lung în Ştrand, veneai obosit în redacţie şi aveai puterea să spui: "Dar ce ne-am face dacă am avea elefanţi ca animale de companie?".
Tu ai ştiut mereu să fii mai colorat; dar ştii cît îmi place mie negrul.
E soare şi aici.
Preiei şi tu jocul? Te invit.
Ce rânduri minunate, Veronica! Să ştii că e destul de greu jocul de-a forarea în pojghiţa trecutului, pentru că tot ce vine din partea ta e o somare la frumuseţe. :) Gata, încep să îmi fac tema. :)
Cîtă vreme nu e o asomare, tot e bine!
Abia aştept confesiunile tale, trebuie să fi fost ceva înainte de geaca de motociclist, nu? :)
Şi, la fel, ceva dezvăluiri din partea lui Radu, din epoca de lapte cînd avea el vîrsta lui Sebastian.
Cînd aveţi timp...
Da, a fost ceva înainte de geaca macho... :) Sper să îmi pot aduce aminte...
Desigur, Vera, cum nu, cu cea mai mare plăcere.
Dar durează puţin, acum am ceva de lucru.
Întâi Teodora, după aia eu, deci. De altfel, aşa se şi cade!
Vaai, mulţumesc pentru invitaţie, îmi ştiu toate răspunsurile foarte limpede, mai rămâne să le trec pe curat.
Sfâşietoare ruptura de pătuţ, parcă ar fi fost al meu, şi soarta lui a fost aşa dar uitasem.
Radu, Ora 25, cînd vă vine, nici noi nu ne-am învrednicit din prima, ni se părea aşa o uriaşă lipsă de loc şi de timp potrivit... Şi deodată.
Ora 25, "Viaţa nu-i decît o veşnică ruptură de pătuţ".
Ascuţitoarea pui? Parcă ţin minte ceva... Cum era?
Frumos drum prin amintiri. Şi frumoasă fotografie...
Mulţumesc, Gheo.
Ascuţitoarea era una dintre cele mai simple, de plastic, un soclu albastru şi pe acesta un pui galben. Dar mutra, mutra puiului!... Avea el un zîmbet, şi şugubăţ, şi trist, şi-aşa a cerut să fie luat de cineva care să îl iubească cu adevărat...
A fost şterpelit după sesiunea de colorat, însă n-am locuit împreună decît vreo zi, fiindcă mama a descoperit furtul şi-am fost trimisă înapoi la locul faptei.
Apoi au apărut ascuţitorile acelea de ceramică, avînd în centru o armonică de hîrtie...
he-he, ce poză faină, dacă era la o rubrică cu ghici personajul te-aş fi recunoscut din prima:)
Haha, păi atunci e cazul să mă gîndesc, totuşi, la un premiu!
M-am întors de unde a început rotirea caleidoscopului. Ca să mulţumesc pentru imaginile mişcătoare din tâmple şi cel mai mult, parcă în piept.
Drumul nesfârşit şi pustiu care ni se desfăşoară în jos la picioare şi ajunge să ne poarte tălpile chinuite şi obosite până la gustul de praf din gură, parcă devine un pic mai uşor când ne amintim de unde l-am început.
Pătuţul pierdut e un fel de smulgere din toposul cald şi ocrotitor.
Într-un tren fiind, cândva, am scris asta:
"apoi au urcat în compartimentul nostru o mămică şi un bebe. ei bine, copilul ăsta a urlat o oră întreagă. degeaba i-am zis eu că i-o dau pe fata împăratului şi nuş ce împărăţie. el nu şi nu, că vrea tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. am renunţat. las' că o să-şi dea el seama de condiţia umană când o să-i ia suzeta."
Am văzut, m-am bucurat că v-a luat caruselul pe sus, am citit, mi-a plăcut.
Moni Stănilă e cea care a lansat întrebările, ei să-i mulţumim pentru bilet!
dap dar eu am călătorit cu naşa
Eu cu bilet...
Trimiteți un comentariu