Jurnaliere, nimicuri

Poate că anul meu se încheie aici. Poate că astăzi trebuie consemnată întîmplarea. Probabil. Unii fac bilanţuri... Dintre toate, mie mi-a plăcut al lui Gheo. El spune pe şleau ceea ce-am simţit atîţia: "Adevărul e că 2011 a fost un an de rahat". De mare rahat, mă bag şi eu în vorbă, că oi fi tăcut destul.
De atîtea ori mi-a venit să urlu atît de tare, încît n-am mai avut decît puterea să mă adîncesc în tăceri. Doar grota m-a mai încălzit, în oraşul ăsta unde locuiesc de parcă n-aş locui nicăieri, şi în ţara asta în care sînt de parcă n-aş fi. Aş putea fi, adică, oriunde, la fel cum aş putea să nu mai fiu nicăieri.
Îmi plac oamenii care pot spune lucrurilor adevărate pe nume, fie ele cît de urîte, în aşa fel încît ele să nu îngreuneze cocoaşa, ba dimpotrivă, să aducă uşurare.
Anul meu, pe care astăzi abia îl consider încheiat, poate că n-a fost mai de rahat decît al altora. Dar nu cred decît în cocoaşa personală. Nu în mulţimi.
Anul trecut, sau poate chiar şi mai înainte, în zbaterea mea de cele mai multe ori inutilă, în căutarea de soluţii personale în faţa a fel şi fel de uşi închise, urlam în muţenia mea. Şi ziceam: eu n-am de ce ieşi în stradă, eu n-am nimic de cerut nimănui. Nu o să uit acum că am stat la o coadă uriaşă într-o gară, să votez între două trenuri un om care avea să se dovedească cu două feţe. Am votat cu mîna dreaptă, dar o stîngă s-a ivit imediat şi mi-a furat votul. Să se şteargă cu el într-un loc sensibil, e ultimul.
Anul meu se încheie aici, cu ultima pagină recitită din traducerea unei cărţi. Urmează încă o recitire, poate două, dar asta e surfilare, de-a v-aţi ascunselea cu capetele aţelor. În descrierea acestei munci de un an, se bat pentru întîietatea de a sta lîngă calificativul de îngrozitor cuvintele frumoasă şi grea. Îngrozitor de frumoasă, îngrozitor de grea. Trei cărţi am tradus anul trecut - vor apărea toate trei în acelaşi volum; în una din ele mi-am lăsat nepermis de mult din suflet, şi nepermis de mult din ea o consider de-acum carne din mine. A fost o plăcere nespusă care m-a secătuit, iar cît şi dacă m-am umplut cu ceva o să simt poate mai tîrziu. Acum sînt epuizată. Punct la capătul unui an teribil. Teribil nu fiindcă am avut de dus la capăt munca asta, cu nişte paşi extrem de mici şi tremurători. Munca asta m-a salvat. Chiar m-a salvat. Teribil fiindcă în timp ce eu am trăit în grota necesară, aproape nimic nu mi-a rămas în jur. O să ies, o să dau nas în nas cu cine ştie ce anotimp şi ce fiare.
Dar voi veni cu veşti frumoase în curînd. Terapeutic, fac liste cu bunele care încep să fluture steguleţe din depărtare, tot anunţîndu-se de prin luna decembrie. Le aştept, le rog să insiste, să se apropie, să mă caute, să mă găsească. Sînt pe-aici, prin şanţul ăsta. Aş vrea să mă reînveţe să exist.

P.S.: Şi tot în legătură cu postarea lui Gheo, neapărat vreau să îmi arăt admiraţia faţă de cuvintele îngroşate şi înclinate din menţiunea "din care n-o să fac un volum" - menţiune referitoare la textele lui din reviste. În faţa acestui "n-o" mă înclin ca o surată. Nici eu nu-mi doresc să ajung să fac aşa ceva, să încropesc vreodată vreo carte din textele de revistă. Asemenea cărţi, de cele mai multe ori, mi se par o impostură. Există excepţii. Dar eu bănuiesc că m-aş simţi ca şi cum aş aduna de prin parc un coş plin cu frunze - fie ele oricît de frumoase şi de încîntător colorate - şi, înşirîndu-le prin cameră, aş pretinde: "Iată, copacul!".