Televiziunile de ştiri, nu doar isterice, dar cabalin centrate mereu pe un unic subiect, pînă la toceală, pînă la vomă. Ieri aş fi vrut şi eu să ştiu cum merg trenurile spre Bucureşti. Dar ceea ce alaltăieri era o chestiune de viaţă şi de moarte devenise insignifiant în ziua următoare, deşi situaţia se agravase.
Pe stradă, spectacolul pungilor care dansează simfonic în aer, colo o pungă de gunoi neagră no name umflată a nor, umflată a dor, colo o verde-albăstruie Splendid-Mediaş. La ştiri, nimic, absolut nimic, deşi e evident că este un fenomen generalizat... Jos guvernul! Oricare.
De scris odată şi-odată o povestire despre Pulovărache, aşa cum poate fi el dincolo de puţinul văzut, aşa cum ne place nouă să facem, un Pulovărache imaginat, şmecher, blând, dulce, cu burtică plină şi caldă hoinărind ghiduş pe cărări orăşeneşti.
De scris odată şi-odată despre moarte ca vis de odihnă, despre sinucidere ca gînd salvator, de vorbit în cîteva cuvinte despre şocul răspunsurilor atît de neaşteptate ale celor puţini cărora ai îndrăznit să le spui, într-o şoaptă cam grăbită probabil, despre frumuseţea, salvarea, odihna, binefacerea din gest. Despre cum cineva drag n-a ezitat să includă în răspuns nepotrivitele cuvinte "mereu boală", iar altul greşitele "întotdeauna răzbunare", iar altul iluzoriile "nişte pastile", despre cum asta te-a făcut să-i invidiezi blînd - ce departe erau, fericiţi în confuzie - să te cuibăreşti şi mai grijuliu în coconul tău unde doar limpezime şi linişte şi cristal în momentele acelea. Şi rămîne doar vis să reuşeşti să scrii despre lucrurile astea crystal clear, cu poftă, cu bucurie, cu vervă, sperînd că - aşa cum ştim că acela ce descrie cu poftă, cu bucurie, cu vervă, să zicem, cele mai intime lucruşoare ale vieţii nu face decît să-şi consemneze neputinţa - sperînd deci că, tot astfel, cineva va pricepe că e vorba, şi-aici, numai de neputinţă.
Traduc prima carte "normală" (de multe ar vrea să ţină loc aici ruşinoasele ghilimele) şi mă simt de parcă aş primi ajutor social!
Diferenţele sînt atît de uriaşe încît n-are sens să încerc să le despic. Mă amuz, sar şotronul, constat din salt în salt că a traduce poate însemna lucruri atît de diferite, sînt atît de diferite mecanismele puse în funcţiune de o acţiune sau alta, atît interioare, cît şi exterioare. Se forează la adîncimi complet diferite, cu mijloace complet diferite. Cum măsori dificultatea? Ajută semnul înmulţirii? De două, de şapte, de zece ori mai dificil? Nu, n-ajută. Pînă şi zecele ţi se pare o jignire. E imposibil de cuantificat. E alergat cu o pernuţă pufoasă în braţe într-un cîmp versus alergat cu o haleră atîrnată la gît pe marginea unei prăpăstii. Lucrurile, deşi numite la fel, sînt complet diferite, nu se pot compara. Vorbesc de muncă, numai de muncă. Desigur, e de vorbit şi despre plăcere. Desigur, fericirea e în altă parte. Dar uneori e minunat să fluieri senin peste toate. În uşurătatea asta te poţi simţi deodată pe tine palpitînd, dinăuntru, chiar atunci cînd credeai că ai fost strivit, nimicit.
Binefacerile nimicirii - altă poveste.
5 comentarii:
"despre sinucidere ca gând salvator". şi doar te-aş privi în ochi şi n-aş zice nimic. la mine e cumva ca o aşteptare oarecare a ceva ce ştii că se poate petrece oricând, cu firescul cu care ştii că se poate să plouă oricând - nu e o alegere, e o consecinţă. (nu-i mare brânză. dar nu ştiu eu să zic bine.)
O aşteptare oarecare - e foarte firesc şi foarte bine zis. Cînd este, este ceva vechi de cînd lumea interioară. Un steguleţ marcînd un capăt liniştitor, o asigurare, o geamandură, mereu acolo.
Nu ne cunoaştem, dar cineva pe care-l cunoaştem bine amîndouă e singurul care mi-a răspuns cu un firesc pe care tocmai la el nu l-aş fi bănuit. R., din a cărui poftă de a scrie despre nişte lucruri ar fi trebuit să ghicesc pofta cealaltă, dar şi neputinţa, iar din neputinţă - din nou - pofta veritabilă. O are în el, dar are şi interdicţia; el cunoaşte foarte bine franjurile acelea ademenitoare ale odihnei, o scrisoare de cîteva rînduri mi-a fost de ajuns ca să aflu. Faptul că scrie cu poftă şi furie este, poate, o garanţie a neputinţei liniştitoare.
Dar foarte posibil să mă şi înşel.
mă prinde ameţeala când încerc să mă apropii de abisurile lui R. nu cred că te înşeli, îi bănuiesc şi eu acea poftă bine de tot mascată, dar refuz să mă gândesc. aleg să mă opresc la ancorele de care e înconjurat, sau la minunile mici şi mari din viaţa lui, şi la graniţele dintre ele.
Are, are el nişte ancore de toată frumuseţea. Dar ca să nu-l mai bîrfim în lipsă (mai ales că presimt că mai devreme sau mai tîrziu o să-şi arunce el buzduganul pe-aici şi-o să ne prindă, cu toată blîndeţea lui), n-am decît să sper că ne vom întîlni într-o bună zi cu toţii. La o limonadă, vorba lui.
daaaa, că bine zici. o limonadă şi-un parc cu pitulani :)
Trimiteți un comentariu