De îndată ce am fotografiat cele două pagini din Frumuseţe şi întristare de Yasunari Kawabata, acestea s-au chircit şi şi-au închis taina în ele ca frunzuliţele de mimoză speriate de o pală de vânt sau de-o atingere trecătoare. Înainte ca eu să ştiu ce voi face cu ele, ele ştiau, rezistau, se opuneau - nu voiau nicicum scoase în lume, nu voiau rupte din context. Fiindcă prea multe pagini sunt smulse din carnea cărţii lor spre a fi atinse de degete străine şi reci, iar noi nu vom face asta. Vom spune: capitolul Marile canicule, pagina a doua şi vecinătăţile ei.
Despre caracterul scris care înseamnă "a gândi", dar care poate semnifica "a te gândi mult la cineva", "a nu putea uita" sau chiar "a fi trist". Despre "Nu pentru că nu putea, ci pentru că nu voia să uite". Despre înrădăcinarea amintirii şi a pasiunii, adânc în fiinţă, parte din fiinţă, ca unică vindecare - o îmbrăţişare cu plăcere, o acceptare a suferinţei. Despre "- Dacă ai muri, eu n-aş mai putea trăi", şi despre "- Dar dacă ai muri tu, n-ar mai fi nimeni care să-şi amintească de mine". Şi, închizând cartea, despre cum atunci când iubeşti n-ai cum să eviţi ca moartea să ţi se strecoare cu naturaleţe aproape de fiecare dată în pat, lângă tine şi cel iubit, lipindu-se rece ba de-o spinare, ba de cealaltă, şoptind măgării în urechile celui mai tânăr, cu glas de clopot cu limba legată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu