Simfonia animalieră

Se apropia iarna, prietenii mei nu mai ieşeau, dar eu tot le scriam. Pentru o vreme am mai primit răspunsurile lor somnoroase, tot mai rarefiate, apoi nimic.
Mă plictiseam, mă uscam, nu simţeam nici un imbold să mai scriu finalul cărţii.
Ziua stăteam cât stăteam în fotoliul de la parter, acolo unde stătuse şi Dede în dimineaţa aceea, citind, recitind, mai mult tăind decât adăugând. Mă tot mutam de colo, colo, amuşinând urme, semne. La măceş, pe brazdă, la pârâu, printre ele. Nimic. Serile începeau şi se terminau abrupt, acum era noapte, acum era zi, iarăşi seară pentru o clipă, iarăşi nimic. De cum se lăsa întunericul, închideam uşa din faţă, apoi uşa glisantă a bucătăriei, cea care dădea înspre grădină, verificam toate ferestrele terasei şi apoi urcam în dormitor, dar întotdeauna era mult prea devreme, şi iarăşi coboram după una, după alta, ca într-o roată, aprinzând lumina pe scări, stingând lumina pe scări.
Stăteam în picioare la fereastra dormitorului, într-una din seri, gândindu-mă că poate în noaptea aceea va ninge, de obicei se întâmplă la final de noiembrie, era lumină de iarnă deja. Mesteacănul îşi pierduse de ceva vreme aproape toate frunzele, doar fâşia de iarbă dintre casă şi gard se încăpăţâna să reziste. Încercam să-mi imaginez lucrurile dintr-o cameră, altă cameră, reflectate în fereastră, suspendate un pic deasupra stratului încă verde, aflat în întunericul nopţii şi doar parţial scăldat în valul luminii ce se revarsă din încăpere, ca în poemul abia citit şi încă pulsând. Dar, fiind la etaj, toată camera mea era agăţată în aer undeva mult mai sus, deasupra gardului. Myself, my lamp, an apple on a plate, şi nu reuşeam deloc să-mi amintesc continuarea. Ta-ram-ta-ring ta-tam, ta-ram ta-ras,/ Hang all the furniture above the grass. Mă vedeam pe mine, vedeam şi veioza de pe noptieră, dar nici un măr, însă cele patru rafturi inegale de pe peretele îndepărtat, şi patul inutil de larg, cu o scobitură la mijloc, pe toate le vedeam plutind în geam, deasupra gardului. Ar fi trebuit să ningă enorm, poate ca în iarna trecută prin satele din sud, ca să ajung să mă odihnesc, împreună cu toate acestea, pe stratul de nea ce-avea să-mi ajungă la tălpi după zile şi nopţi de ninsoare şi viscol. Dar era plăcut de imaginat. Odihna. Odihna înaintând înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întâmpinându-te, atingându-te, în sfârşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcând nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc.
Am mers de partea cealaltă a patului, după carte, mărind astfel grosimea stratului necesar cu încă zece, cincisprezece centimetri. Acum nu tălpile mele, ci picioarele patului ar fi fost primele ce-ar fi atins suprafaţa albă.
Am găsit. Era Uncurtaining the night, I’d let dark glass. Şi mai apoi:
And how delightful when a fall of snow
Covered my glimpse of lawn and reached up so
As to make chair and bed exactly stand
Upon that snow, out in the crystal land!
Am coborât după o cană cu lapte.
Nu-mi mai era frică. După atâta timp, mă obişnuisem cu casa. Dar uneori când coboram tot mai apărea, neaşteptată şi cu violenţa trecătoare a unui junghi, ea, spaima, de fapt nu spaima în sine, ci probabil amintirea acelei spaime iniţiale, poate o reflexie a aceleia, poate un reflex. Dar nu-mi mai era frică. Ştiam că îmi va fi dor când avea să se termine şi va trebui să plec. Dorul începea exact aşa, ca o iarnă.
Dar ce începe vreodată, şi când.
Am coborât scările, am deschis uşa de la bucătărie apăsând pe clanţa antică de fier, care aşa de greu ceda sub apăsare, ridicându-şi cu un cârâit ciocul din maxilarul masiv, rămânând înălţată doar o clipă, apoi încordându-se brusc şi retrăgându-se la loc, de parcă îmi făcea de fiecare dată doar o scurtă concesie. Asemenea lucruri mă făceau să mă simt încă un străin în casa asta. Am dat să mă întind spre frigider, dar o nălucă a fluturat prin faţa uşii de sticlă. Eram absolut sigură că văzusem ceva.
Am aşteptat o clipă şi iată-l. Un câine. O corcitură de terrier, faţă albă, urechi maro şi şa neagră, păr sârmos, ochi nefiresc de mari, negri şi bombaţi, fără urmă de tiv alb de jur împrejur. S-a oprit în faţa uşii privindu-mă suspicios, cu capul înclinat. De parcă şi el revenise din drum ca să vadă ce, tot o nălucă. Stăteam şi ne priveam. Era neobişnuit. De unde apăruse? Pe unde intrase? Prin fundul grădinii? Vreo gaură pe sub gard? Şi încotro?

Volum în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare

(Fragment din textul citit la FILTM)

Foto: Patricia Lidia