Watt, prima lectură

Că şi-ar putea petrece toată viaţa închis într-o cameră, stând pe un scaun şi citind Divina comedie – asta spunea Beckett. Iar eu spun că mi-aş putea petrece toată viaţa în camera mea, tolănită, citind Watt. Pentru că au trecut cam trei ani de când am tradus-o, am recitit-o în după-amiezele trecute, proptită între perne, cu creionul fin la îndemână, parcurgând-o cine ştie pentru a câta oară, dar abia pentru prima oară astfel, precum făcusem cândva cu originalul.
Şi, da, aş petrece o viaţă aşa – aşa vom sta întreaga viaţă, sta-vom întreaga viaţă-aşa – zăbovind pe anumite pasaje favorite, subliniindu-le, descoperind altele, descoperind detalii şi-alte detalii, şi iubindu-l pe Watt ca pe nimeni, cum nimeni.
Şi scriind vreo scrisoare, vreo „Dragă C., ...ce lectură, cu creionul în mână, şi tot e extrem de superficială, nici nu se compară cu lunile când traduceam şi intra bine fibra în fibră; subliniez, mă amuz, mă întristez, mă seacă unele pasaje, de dor, de durere, de frumuseţe, dar e totul aşa de departe, aşa de departe faţă de atunci când traduci; cu tristeţe te anunţ că niciodată, nici o lectură, oricât de atentă, nu egalează, nu poate, nu...”

Watt, fragmente favorite:

Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.


Şofranii şi laricile înverzind în fiecare an cu o săptămână înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemâncate şi lungile zile de vară şi fânul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzând şi copiii mergând prin frunzele uscate şi laricile îngălbenindu-se cu o săptămână înaintea altora şi castanele căzând şi vânturile şuierând şi marea spărgându-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierând Înfloresc trandafirii în Picardia şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfârşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. Iar dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt, ştiind ceea ce ştiu acum, rezultatul ar fi acelaşi. Iar dac-aş putea s-o iau de la capăt pentru a treia oară, ştiind ce-aş şti atunci, rezultatul ar fi acelaşi. Şi dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt de o sută de ori, de fiecare dată ştiind un pic mai mult decât data precedentă, rezultatul ar fi mereu acelaşi, şi a suta viaţă ca prima, şi sutele de vieţi ca una singură. Un flux pisicesc. Dar în ritmul ăsta vom sta aşa întreaga noapte.

Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.

Sau există vreo sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea? Şi ce este această sosire care nu a fost sosirea noastră şi această prezenţă care nu este prezenţa noastră şi această plecare care nu va fi plecarea noastră, dacă nu sosirea şi prezenţa şi plecarea fără nici o umbră de scop?


Unii văd carnea înaintea oaselor, iar unii văd oasele înaintea cărnii, iar unii nu văd absolut niciodată oasele, iar unii nu văd absolut niciodată carnea, niciodată, absolut niciodată carnea.


Fiindcă singura cale în care se poate vorbi despre nimic este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost ceva, la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre Dumnezeu este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost un om, ceea ce bineînţeles că a şi fost, într-un fel, pentru o vreme, şi la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre un om, până şi antropologii noştri au înţeles asta, este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost o termită.


Watt a învăţat spre finalul şederii lui în casa domnului Knott să accepte că nu se întâmplase nimic, că un nimic se întâmplase, a învăţat să suporte asta şi chiar, într-un fel rezervat, să îi placă. Dar atunci era prea târziu.

…atunci când braţele îţi sunt pline de crini palizi precum ceara, nu te opreşti să culegi, sau să miroşi, sau să mângâi, sau să saluţi în vreun alt fel, o margaretă, sau o primulă, sau o ciuboţica-cucului, sau un piciorul-cocoşului, sau o violetă, sau o păpădie, sau o margaretă, sau o primulă, sau orice altă floare de câmp, sau orice altă buruiană, ci le calci, iar când apăsarea s-a dus, şi dus e capul plecat, orbit îngropat în dulceaţa albă, atunci încet-încet, de sub povara petalelor se îndreaptă tulpinile julite, adică acelea care-au avut atâta noroc cât să scape nerupte.


Apoi, într-o noapte aspră, Watt şi-a părăsit patul călduţ şi a coborât, şi a băgat cheia în casă, şi a înfăşurat-o într-un petic de pătură pe care-l rupsese din propria sa pătură. Şi apoi a scos-o iarăşi afară, sub piatră. Iar când s-a uitat, în seara următoare, a găsit-o, aşa cum o lăsase, în pătura ei, sub piatră. Fiindcă domnul Graves era un om foarte înţelegător.


…până ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decât floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămână decât viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut.

Watt era acum obosit de parter, parterul îl obosise pe Watt.
Ce aflase? Nimic.
Ce ştia despre domnul Knott? Nimic.
Din dorinţa lui de-a ameliora, din dorinţa lui de-a înţelege, din dorinţa lui de-a vindeca, ce se alesese? Nimic.
Dar nu era şi asta ceva?
S-a văzut pe el cum fusese atunci, atât de mic, atât de sărac. Iar acum, şi mai mic, şi mai sărac. Nu era şi asta ceva?
Atât de bolnav, atât de singur.
Şi acum.
Şi mai bolnav, şi mai singur.
Nu era şi asta ceva?
Aşa cum comparativul e ceva. Indiferent dacă-i mai mult ca pozitivul lui sau mai puţin. Indiferent dacă-i mai puţin decât superlativul lui sau mai mult.


Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
(Fum palid, beznă groasă! - nota mea)


Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.

Dar nici n-a ajuns bine pe drumul public, că a şi izbucnit în lacrimi. Stătea acolo, îşi amintea, cu capul plecat, şi cu câte o geantă în fiecare mână, şi lacrimile îi curgeau, o ploaie lentă şi măruntă, pe şoseaua ce fusese recent reparată. N-ar fi crezut că e posibil aşa ceva, dacă n-ar fi fost el însuşi de faţă. Umiditatea astfel împrumutată suprafeţei şoselei, socotea el, trebuie să fi supravieţuit plecării lui vreme de cel puţin două minute, dacă nu chiar trei. Din fericire, era vreme bună.


Era de remarcat cum culorile, pe de o parte ale acestei haine, pe de alta ale acestei pălării, se apropiaseră tot mai mult, una de alta, cu fiecare cincinal ce trecuse. Şi totuşi ce diferite le fuseseră începuturile! Una verde! Cealaltă galbenă! Aşa-i şi cu timpul, care luminează ceea ce e întunecat, care întunecă ceea ce e luminos.


A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.


Nu a întâlnit nici o fiinţă umană pe drum. Un măgar rătăcit, sau o capră, zăcând în şanţ, în umbră, a ridicat capul, când a trecut el. Watt nu a văzut măgarul, sau capra, dar măgarul, sau capra, l-a văzut pe Watt. Şi l-a urmărit cu privirea cum trecea, încet-încet, pe şosea, până ce-a dispărut. Poate că s-a gândit că era ceva bun de mâncat în genţi. Când n-a mai văzut genţile, atunci şi-a culcat la loc capul, printre urzici.


Mi-aţi putea spune cât era ceasul? a zis Watt.