Număr. În ghiveciul rotund de ceramică, gloxinia are douăzeci și nouă de flori și boboci. Sigur mi-or fi scăpat cei mai mici, pe sub frunze, sau poate n-am dat roată prea bine cu degetele proptite pe clopote. Cu treisprezece ani în urmă, vecina bătrână, plictisită probabil, mi-a sunat la ușă și mi-a îndesat în palmă o frunză. La mine nu merg florile, am protestat cam grăbită, ferestrele dau către nord. E prea mult întuneric, e frig și mă dor oasele, oi fi zis în continuare în gând. Dar am luat frunza, am pus-o în pământ. S-a ițit în pui mici, catifelați, chirciți, în anotimpul următor, când am dat jos ghiveciul uitat pe bufet, ca să se ușureze în el pisica găsită pe stradă. În jardiniere și în ghivece rotunde, floarea mea crește acum fără nimic, doar apă dimineața devreme, liniște și lumină, priviri, uneori muzică, chiar dacă pe mine și aici, lângă fereastra înaltă care dă spre apus, încă mă dor toate oasele. În îndârjirea florii care reapare în fiecare primăvară, după ce iarna dispare cu totul, mi se pare c-ar fi ceva din scris și din viață. Însă în nici o primăvară, privind ghiveciul în care doarme ascuns un tubercul, nu m-am temut că floarea n-o să mai apară deloc. Iar asta o face să fie esențial diferită de scris, de trăit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu