Cuvinte și curaj să fur timp (Scrisoare de Crăciun)

Dragă Moș Crăciun,

În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primești, să știi că a fost un an bun. Și, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Și nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalță din hornul bisericii! Și mă mai tem de ceva: mă tem că ți se cer vrute și nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe și mari. Așa că anul ăsta, în care am primit și-am primit, când nici nu speram și cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite semințele plantate în ultimii trei, patru ani, și-am înțeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristețe – anul ăsta, te rog să mă lași pe mine să așez daruri în tolba ta. Împarte-le cui dorești. Nu-s mare lucru. Niște cărți pe care le-am tradus în anii trecuți și care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera” pentru părinți și „Un băiat numit Crăciun” pentru copii. Eventual și cărțile scrise în anii trecuți și apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduș de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru și-o liniște de poți să asculți secundarul. De-aici mă uit iarăși la abur, la luminile străzii, la mașinile care trec. Ceasul din turnul bisericii bate de șapte.

Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-și facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moșule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu mușuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva și la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferență izolarea și-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezență la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul și-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aș dori să rămân tot aici. Pentru ceilalți, la fel, mi-aș dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar și să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic prețios care, alintat ușurel, va crește și se va așeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meșteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta și asta mă rog – nu la tine, știi bine! – să mi se dea și-n anul care vine: cuvinte și curaj să fur timp. Să mai pot meșteri niște daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.

Mulțumesc,
Vera

(La invitația Ancăi Vancu, pentru Adevărul - Cinci scriitori români îi scriu lui Moș Crăciun)