„Ferice de acela ce nu”

Eram la un festival de literatură la Timișoara, toamnă, soare, o zi plăcută, stăteam pe o terasă prin centru, mâncam, beam vin roșu, în stânga aveam un prieten, scriitor român, în dreapta era un scriitor sârb, meseriaș, s-a aplecat dintr-o dată spre mine și mi-a șoptit din senin, continuându-și parcă o frază rostită în cealaltă parte: „...dar nu ești fericită”. Și-a dat înainte, ca un corb care-mi bate-n fereastră: „nu ești fericită, unul ca mine poate să vadă.” Am continuat să mâncăm, să vorbim, eu cu prietenul meu, el cu al lui, apoi s-a aplecat și-a scuipat încă un pic de sânge pe jos, m-am uitat, am văzut roșu pe piatră.

Nu trebuie să fii fericit ca să scrii, trebuie doar să nu fii sâcâit și să ai timp. Aș zice că nefericirea e întotdeauna un motor mai bun pentru scris. Și pentru trăit, pur și simplu. Fericirea e supraestimată, gușată și leneșă.

Fericită sunt când văd în Cișmigiu o pasăre nemaivăzută. Aștept pițigoii și deodată apare, mică, ruginie, cu pete mici albe, saltă cu coada înălțată de ici până colo, pe buturugă, pe sub tufe, pe lanțul dintre scaune. O caut și aflu ce este: cea mai mică pasăre de pe la noi, vine iarna, e greu de văzut, și mai greu de fotografiat, și numele ei este pe placul celor care adoră să se troglodească - Troglodytes troglodytes. Pănțărușul. Sau ochiul-boului, ca să rimeze cu-o floare. În prima imagine, stă, o crenguță cețoasă o taie. În a doua, e o săgeată, un abur - a plecat. În altă zi am văzut-o din nou, a stat, a sărit, s-a apropiat. Ăstea-s momente de fericire. Opt grame, o viață.

(foto VDN)