Să fie viața doar un vis,
Un licăr vag de aur stins,
De-al Timpului șuvoi ne-nvins?
Plecați amar până-n pământ
Sau la spectacole râzând,
Ne perindăm, purtați de vânt.
Zi după ziuă se prăval,
Iar la amiază, sus pe val,
Nici că privim către final.
Lewis Carroll, ultimele strofe din Să fie viața doar un vis?
(traducerea mea)
Ce pisicuță blândă e Bucureștiul vara. Burtică de asfalt topit, mașini puține, oameni singuri mergând la pas pe lângă ziduri, în pârâiașe de umbră, în duminicile lungi, spre grădinile unde se aud trosnind bobocii care se desfac, de dalii, de nuferi, de ochiul-boului, iar pe acoperișuri strigă pescărușii la puii lor deja mari, nu te duce departe, nu te duce departe, și țipă vântureii roșii vânând ultimele drepnele, în curând vor pleca toate, țârâitul lor va fi înlocuit de claxoane.
Sunt îndrăgostită de București vara și de cartea pe care-o traduc.
(Foto - azi, în Grădina Botanică)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu