Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.
Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog, la Suplimentul de cultură. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.
În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.
...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.
N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.
S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu