„Toți copiii librăresei” - cronică în „Orizont”

Mă bucur că încă apar cronici la Toți copiii librăresei - le-am pierdut șirul, au fost mai numeroase și mai surprinzătoare decât la orice altă carte de-a mea. Cea semnalată acum a apărut în revista Orizont nr. 11, este intitulată „În sens invers” și e semnată de Grațiela Benga, care scrie în același grupaj și despre Sonia ridică mâna și căreia îi mulțumesc. Fragmentele despre TCL, mai jos; întregul text poate fi citit în revistă, aici, la pagina 9.

Mozaic

Au apărut în ultima vreme câteva romane „feminine” foarte bune. Am pus ghilimele pentru că acest determinant e folosit cu accepţiuni dintre cele mai diverse, când ar trebui mai multă precauţie. Este o temă care merită o discuţie detaliată, dar nici paginile întregii reviste nu ar fi îndeajuns pentru a descoperi variaţiunile contextuale ale scriiturii „feminine”. Vrând-nevrând, rămân la proza recentă şi mă gândesc la cartea Laviniei Branişte, Sonia ridică mâna şi la Toţi copiii librăresei imaginaţi de Veronica D. Niculescu. Îmi amintesc de Cartea Reghinei scrisă de Ioana Nicolaie, îmi dă târcoale Prevestirea Ioanei Pârvulescu şi cuget, repetat, la dilema morală din Complezenţa Simonei Sora.

***

În sens invers

Pe Veronica D. Niculescu am cunoscut-o, ca scriitoare, mai întâi prin proza scurtă din Orchestra portocalie. Am redescoperit-o anul trecut când, dintr-un imbold care ar putea fi bănuit de frivolitate, am citit dintr-o răsuflare O vară cu Isidor. Adică o carte pentru copii și adolescenţi, dar cu o textură narativă care poate încânta la orice vârstă. Toţi copiii librăresei (Polirom, 2020) e al doilea roman al Veronicăi D. Niculescu. De Spre văi de jad și sălbăţie îl leagă decuparea vârstelor petrecute în comunism, tema vitală a familiei, prefirarea îndepărtărilor şi golul lăsat de cohorta pierderilor. Dar Toţi copiii librăresei are altă miză.

Povestea Silviei Albu e mai mult decât un şir de bucurii şi drame. Tânăra de 23 de ani poartă anatema unei sarcini adolescentine şi rănile necicatrizate lăsate în urmă de copilul pierdut. Duce cu ea, în culcuşul vibrant al conştiinţei, toată umilinţa şi închingarea dureroasă a femeilor în comunism. Cu visurile năruite şi cu glasul stăvilit de un tată cu care are o relaţie complicată („Tata. Orice lucru din vieţile noastre era cum zicea el sau nu era deloc.”), copila încrezătoare se preschimbă într-o tânără traumatizată. După cinci ani în Sibiu (o extirpare din familie, ca înlăturarea unui furuncul indezirabil), se întoarce la Piteşti şi devine librăreasă. Îşi creează acolo, în mica librărie de cartier, un spaţiu al supravieţuirii. O insulă. Ca librăreasă, printre cărţi, culori şi copii, Silvia Albu îşi păstrează o doză de inocenţă care îi permite să distileze răul - cel dinăuntrul ei (ratarea, deprimarea, golul insuportabil) şi toxicitatea din jur (sălbăticirea, penuria, minciuna, propaganda debilă). Spaţiu al naufragiului, refugiu-cetate care îi oferă căi succesive de redefinire, mica încăpere a librăresei e perimetrul transparent al deschiderii spre lumi alternative, dar şi spre o realitate palpabilă, ambivalentă şi totuşi predominant salvatoare: copiii care îi trec pragul.

Pentru Silvia aceştia sunt aerul proaspăt înghiţit cu lăcomie – doza necesară de vitalitate metabolizată într-o lume mortificată. Slăbiţi, bolnăvicioşi, copiii au o graţie ameţitoare când e vorba de nesaţul bucuriilor mărunte. Al visului. Ei sunt cei care îi relevă Silviei întretăierile dintre solitudine şi solidaritate. Dintre prăbuşire şi trezire întremătoare. Sub semnul vârstelor îngemănate şi al potenţialităţii stă devenirea Silviei şi, de fapt, întreaga lume zugrăvită de Toţi copiii librăresei. În plină carceră socială şi mentalitară, tânăra îşi creează propriul ei teritoriu imaginar şi afectiv, aşa cum şi Roland – ceasornicarul care trăieşte libertatea ficţiunii şi a multiplelor ei corepondenţe cu timpul (timpurile) – îşi meştereşte un spaţiu al libertăţii lăuntrice.

Romanul Veronicăi D. Niculescu e o poveste despre (auto)cunoaştere şi rateurile ei. O cunoaştere prin iubire, cu deschideri simbolice sau psihologice. Înălţate pe temelia edificiului verosimil al societăţii comuniste, rezonează cu întreaga cartografie narativă. În acest registru trebuie văzut fundalul social, străbătut de o faună umană din cea mai diversă, dar şi luminat de prezenţe a căror vitalitate fragedă îi descoperă latura fascinantă. Din insula recluziunii şi a libertăţii emoţiilor, Silvia le cântăreşte pe toate - forfota, izolarea, denaturarea, bancurile subversive spuse de Mutulică sau alinierea la marea defilare. Percepe carnea-pământ, ca fatalitate în straturile micro-, şi nu are răgaz de la agresiunea celeilalte, la nivel macro-. Metaforic, complexul comercial din vecinătate pare a fi o sălbăticiune care înghite totul într-un hău fără fund. „Alimentara, Cinematograful, Merceria, Măcelăria, Cofetăria, în universul nostru toate se rotesc ritmic în jurul propriilor axe, zi după zi, săptămână după săptămână. Într-o zi, soarele e Alimentara, cu curtea ei interioară, din spate, unde se formează cozile întortocheate când se aduce ceva de mâncare, în altă zi e Măcelăria, unde pulsează cărnuri proaspăt tăiate în bucăţi tot mai mici şi sclipesc pe blatul de lemn cioburi însângerate de oase. [...] Librăria mea e un fel de Venus – simt că eu mă rotesc în sens invers decât restul lumii, soarele meu apune acolo unde răsare al lor şi sunt zile în care nu mai răsare niciunde.”

În răspăr faţă de restul lumii şi construită mai ales din firele de nisip lăsate în urmă de fluxul repetat al memoriei individuale (deşi nu lipsesc nici secvenţele de naraţiune obiectivă), povestea Silviei se opune, indirect, şi traseului biografic al mamei ei, prea slabă pentru a se împotrivi unor cutume care au redus-o la o voce înlăcrimată, abia şoptită. Toţi copiii librăresei devine, astfel, romanul unei marginalităţi care-şi descoperă unicitatea. Sau al feminităţii care, înainte de a-şi face auzit glasul, îşi re-formează vocea interioară. O calibrează – cu tot cu traumele zguduitoare pe care le duce şi cu fantasmele care pândesc, se retrag sau ies biruitoare.

Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste în care naraţiunea se adaptează la micile inflexiuni ale poeticităţii. Romanul arată cum o lume cangrenată până la os poate fi traversată de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui calm-apăsătoare, cu o ambiguitate plauzibilă şi personaje prinse între automatisme şi fantasme, e construit pe pragul unde disperarea se întâlneşte cu încrederea.