După ce am terminat de tradus Beckett, într-o zi pe la prânz, când am ieșit din casă - cred că tocmai trimisesem documentul final la editură -, mi s-a întâmplat ceva ce n-am mai pățit niciodată, după nici o predare.
Mergeam pe la marginea Sibiului, undeva după ultimele blocuri, spre câmpuri, mă pregăteam să trec peste un podeț, când am zărit o femeie în dreapta mea, o apariție fugară; m-a făcut să mă întorc, am rămas pe trotuar cu ochii la ea - eram eu, în geamul unei mașini, bătea vântul, eu eram, deși parcă nu mai eram eu. M-am tot uitat la străina aia ciufulită, zgribulită, în negru. Totul, de atâta amar de vreme, fusese doar Beckett. Și înăuntru, și în afară. În toți anii aceia, știind sigur că nu eram demnă de ce mi se încredințase, și că probabil doar hărnicia lucrase în favoarea mea, mă cufundasem cu totul în muncă, tot ce citeam era despre Beckett, tot ce citeam era din Beckett, tot ce ajunsesem să gândesc era de acolo, în aluziile și-n cheile de acolo, în muzica de acolo. E ceva ce se trăiește, știu că poate fi greu înțeles. Nici „Foc palid” nu m-a muncit așa, la „Foc palid” vorbeam în versuri prin casă și când țineam o tigaie în mână, și când spălam vasele, dar asta n-a durat decât câteva luni, poate jumătate de an, nu doi ani de zile... Tremurasem să nu greșesc, la B., descifram, înțelegeam că nu înțeleg nici când înțelegeam și iar mai săpam, și apoi, foarte prinsă de ce făceam, uitasem de tot restul lumii, uitasem și să mai tremur. Lucram. Nu vorbeam cu nimeni despre asta. Era treaba mea. Apoi, în golul de după, totul mi s-a părut atât de searbăd, de sec, de simplu, de subțirel. Foarte greu m-am apropiat după aceea de alte cărți și foarte greu am revenit la mine. După ce m-am văzut în geamul de mașină, ca ieșită din mine, a durat mult până m-am regăsit. Amețeam pe străzi, abia țineam drept drumul, cu ochii la borduri vălurite. Nimic n-avea sens. Pierdusem cel mai important lucru tainic, al meu. Nu-mi rămăsese nimic și nimic n-avea gust.
Nu știu să vorbesc despre asta și nu știu nici de ce vorbesc despre asta. Au trecut zece ani. Rămâne insula mea, care nici măcar nu-i a mea, pe care prea puțini s-au încumetat să poposească apoi, de care prea puțini s-au bucurat - ce tristețe... Beckett n-o să fie niciodată citit prin clubulețe de carte, nici nu-i destul de drăguț să-l pozezi lângă o cafea și o floare pe noptieră... Îi sunt recunoscătoare lui B.A.S. - amărâte cuvinte -, nu meritam ditamai întâmplarea. N-a semănat cu nimic altceva. Și nimeni nu m-a descusut niciodată, cu adevărat, despre asta. Întrebările, întotdeauna, sunt despre altceva. Sau nu sunt. Și e-n regulă așa.
Mergeam pe la marginea Sibiului, undeva după ultimele blocuri, spre câmpuri, mă pregăteam să trec peste un podeț, când am zărit o femeie în dreapta mea, o apariție fugară; m-a făcut să mă întorc, am rămas pe trotuar cu ochii la ea - eram eu, în geamul unei mașini, bătea vântul, eu eram, deși parcă nu mai eram eu. M-am tot uitat la străina aia ciufulită, zgribulită, în negru. Totul, de atâta amar de vreme, fusese doar Beckett. Și înăuntru, și în afară. În toți anii aceia, știind sigur că nu eram demnă de ce mi se încredințase, și că probabil doar hărnicia lucrase în favoarea mea, mă cufundasem cu totul în muncă, tot ce citeam era despre Beckett, tot ce citeam era din Beckett, tot ce ajunsesem să gândesc era de acolo, în aluziile și-n cheile de acolo, în muzica de acolo. E ceva ce se trăiește, știu că poate fi greu înțeles. Nici „Foc palid” nu m-a muncit așa, la „Foc palid” vorbeam în versuri prin casă și când țineam o tigaie în mână, și când spălam vasele, dar asta n-a durat decât câteva luni, poate jumătate de an, nu doi ani de zile... Tremurasem să nu greșesc, la B., descifram, înțelegeam că nu înțeleg nici când înțelegeam și iar mai săpam, și apoi, foarte prinsă de ce făceam, uitasem de tot restul lumii, uitasem și să mai tremur. Lucram. Nu vorbeam cu nimeni despre asta. Era treaba mea. Apoi, în golul de după, totul mi s-a părut atât de searbăd, de sec, de simplu, de subțirel. Foarte greu m-am apropiat după aceea de alte cărți și foarte greu am revenit la mine. După ce m-am văzut în geamul de mașină, ca ieșită din mine, a durat mult până m-am regăsit. Amețeam pe străzi, abia țineam drept drumul, cu ochii la borduri vălurite. Nimic n-avea sens. Pierdusem cel mai important lucru tainic, al meu. Nu-mi rămăsese nimic și nimic n-avea gust.
Nu știu să vorbesc despre asta și nu știu nici de ce vorbesc despre asta. Au trecut zece ani. Rămâne insula mea, care nici măcar nu-i a mea, pe care prea puțini s-au încumetat să poposească apoi, de care prea puțini s-au bucurat - ce tristețe... Beckett n-o să fie niciodată citit prin clubulețe de carte, nici nu-i destul de drăguț să-l pozezi lângă o cafea și o floare pe noptieră... Îi sunt recunoscătoare lui B.A.S. - amărâte cuvinte -, nu meritam ditamai întâmplarea. N-a semănat cu nimic altceva. Și nimeni nu m-a descusut niciodată, cu adevărat, despre asta. Întrebările, întotdeauna, sunt despre altceva. Sau nu sunt. Și e-n regulă așa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu