Pescărușul de la geam - reacții (cu update)

Dragă Gregoire, 

Vorbim în fiecare zi. Ți-am și scris, dar nu știu cât înseamnă asta pentru tine. „Ce e o carte față de un cer întreg?” zic eu. „Ce e o carte față de un pește?” zici tu. Încep să apară reacții la povestea cu tine - la povestea ta; care nici nu începe, nici nu se termină cu o carte. Le las aici și zbor la ale mele.

V.

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib - Polirom, 2021, în afara colecțiilor.

♦ Interviu în Adevărul de Weekend realizat de Alina Batcu, aici.

- Jurnal extim, documentar despre natură sau un lung reportaj – probabil că „Pescărușul de la geam” este un pic din toate acestea.

- Michel Tournier, autor al splendidului „Jurnal extim”, spunea: „Scrieți în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufletești, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Și veți vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veți scrie mai bine și mai ușor, dar, mai cu seamă, veți avea o pradă mai bogată de consemnat.”. De falsul, splendidul jurnal al lui Tournier mi-am amintit abia după ce am terminat de scris povestea pescărușilor: scrisesem, fără să îmi propun neapărat asta, un jurnal extim. Opus celui intim.

- Între cărțile mele de proză (romane sau volume de povestiri) trec patru ani. Între ele, apar alte cărți, eu le spun jucării fiindcă se fac mai ușor, uneori îmi cad pur și simplu în brațe. O carte de conversații, un basm pentru cei mari, o poveste pentru copii și adolescenți, un jurnal despre natură…

- Există mulți scriitori care au scris la un moment dat o carte-tribut pentru meseria lor abandonată (nu voi da tocmai eu cel mai celebru exemplu, deși îmi e la îndemână). Așa văd și eu „Pescărușul de la geam”. Un tribut adus meseriei pierdute. Pentru că meseria mea, cea practicată îndelung, îndrăgită și abandonată, e cea de jurnalist.

♦ Interviu la Radio Hit Iași, realizat de Violeta Cincu, „Vreau să fiu pasăre un pic!”. Douăzeci de minute. Poate fi ascultat aici.

♦ Articol în portalul revistei Timpul, pe blogul Monicăi Coțofan, „Despre răbdarea de a trăi...”, aici.

„Mai întâi, cititorul de toate vârstele e tentat să privească prin ferestre spre intimitatea de dincolo. Urmărim scene din viața unor personaje, pândim cu voluptate după o perdea narativă, invadăm gânduri, asistăm la confesiuni rostite sau nerostite, căci a privi dincolo de ferestre e provocator și tentant. Veronica D. Niculescu schimbă, însă, minunat perspectiva, dinspre interiorul strâmt în care ne-a închis experiența neașteptată a pandemiei, spre lumea exterioară, de dincolo de fereastră, în care viața curge nestingherită.” (Monica Coțofan, în Timpul)

♦ Recenzie în Suplimentul de cultură, semnată de Mihaela Pascu-Oglindă, „O poveste adevărată...”, aici.

♦ Articol în „Consilierul de lectură”, semnat de Delia Maier, aici.

♦ Un text excepțional scrie Ioana Clara Enescu pe Liternet: „Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam”. 

Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. (...) Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare. 

(...)

De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. (Ioana Clara Enescu, Liternet)

♦ Gelu Diaconu, pe O mie de semne, „Despre Pescărușul de la geam”.

În „Pescărușul de la geam” Veronica D. Niculescu face exact acel lucru care ar putea sta la îndemâna oricui, dar pe care nu-l face oricine, din motive care țin de indiferență, lene a gândirii, nepăsare etc.: dă personalitate „soldatului” din batalion. Îi dă un nume, îi creează un profil psihologic, îi dă masca masificării jos și-i creionează un chip distinct, un portret care-l individualizează. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt: e atât de emoționant procedeul prin care izbutește toate aceste lucruri încât „Jurnalul unui cuib” se transformă treptat în „Romanul unui cuib”. Prin vasele sanguine ale acestei cărți circulă fluidul esențial al literaturii, o poezie de viață care transmite, progresiv, în doze mici, dar constant administrate, o emoție care spre final atinge un fel de climax, un torent de senzații care te fac să te întrebi: nu cumva Grégoire, Fiona și cei trei pui ai lor, Jack, Isa și Victor (sau Vicky) sunt mai umani decât oamenii care-i înconjoară? 

♦ Odilia Roșianu, în Literatura de azi, „Și mie nici nu-mi plăceau pescărușii”.

Sigur, fiecare poate avea de spus câte o poveste originală – despre plante, despre pomi, despre animale și, firește, despre păsări, dacă tot suntem la acest capitol. Doar că puțini reușesc s-o și pună pe hârtie. Și încă și mai puțini sunt în stare s-o facă astfel încât ea să te prindă, să te-nvârtă, să te poarte pe alte meleaguri. Din fericire, Veronica D. Niculescu aparține celei de-a treia categorii. Ea știe cum să aștearnă cuvintele cu grijă, dar fără să pară nimic căutat, să aleagă metafore și comparații neobositoare, însă sclipitoare și, înainte de toate, să poată țese o carte care te ține cu sufletul la gură dintr-o istorie normală, în care, la o privire superficială, nu se întâmplă nimic. Pentru că acolo se întâmplă viața. Inclusiv a noastră. (Odilia Roșianu, Literatura de azi)

♦ Elena Jebelean în revista Orizont: 

„Veronica D. Niculescu surprinde cât de larg, cât de dezmărginit expresiv, cât de barbian încăpător e cântecul vieții. Fără patetism, fără didacticisme, urmărim firele luminoase ce leagă cuibul pescărușilor de cuiburile în care cresc cărți sau/ și oameni. Truda, neliniștea, bucuria împlinirii, greul înlăturat în etape ce se succed neabătut fac loc respectului pentru viață. Cu toate frământările ei. Datorită frământărilor ei.”

♦ Viorica Stăvaru pe Bookhub, Jurnalul despre jurnal. 

Îmi dau seama, ca și ea de altfel, că o astfel de carte nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru copii. Ei nu au, prin vârstă și prin definiție, răbdarea necesară. Nu e o poveste pentru ei. Ei au o altă definiție pentru „extraordinar”, iar cartea asta chiar are o poveste extraordinară. Așa cum îl percepem noi extraordinarul ăsta, ca pe „o poveste a facerii”. Îmi aduc aminte cum țesea mama, iarna, ajutată de o femeie, acele covoare cu desene complicate. Zilele curgeau lent, printre râsetele femeilor, mirosul plăcintelor și, uneori, al glumelor care mie, copilă fiind, mi se păreau fără înțeles. Covorul creștea în același ritm lenevos, de parcă iarna ar fi fost un anotimp nesfârșit.