Ninge rar...

Ninge rar - și cu atât mai frumos; ninge în momente dificile, cât să-ți frângă inima și mai tare: cum e posibilă frumusețea mereu în momente cumplite? Am zăcut o vreme în pat - nu cred că mai există om să pună liniștit geană pe geană - și m-am uitat prin fanta dintre perdele la fulgi. Să lucrezi - cine poate? Noroc cu un text greu, de mult amânat, în care pot înainta doar trei, cel mult patru pagini pe zi, ca să-l văd cu adevărat și să nu mă mișc doar pe suprafața lui alunecoasă. Până la urmă, un pic înainte să se însereze, am ieșit și-am pornit pe străzi, mersul pe jos mă ajută mereu, indiferent că mă cufund și mai rău sau mă scutur, măcar nu stau pe loc. Am trecut de bulevardele aglomerate, copiii ieșeau de la școală, m-am uitat la ursuleți trași de mână de mame, în salopete de fâș colorate, cu rucsaci grei în spinare, punând întrebări la semafor, molfăind covrigi, lipăind în băltoace; apoi am intrat pe străduțe tăcute, m-am oprit, am privit pe ferestre largi, luminate, cu birouri pline de vaze de flori - primăvara... - și oameni care încă mai merg la serviciu, care încă mai au colegi, care încă vorbesc cu alți oameni; apoi am ajuns pe alt bulevard, luminile de noapte ale stadionului erau aprinse, un meci, și iarăși am stat, m-am uitat cum se vede ninsoarea în reflectoarele uriașe și albe, nori de fulgi abia mișcându-se într-un cer cenușiu; și iar am pornit, înapoi, pe ocolite, case, curți, grădinițe, și iarăși copiii, în salopetele lor colorate, cu cizmulițele lor de cauciuc, cu întrebările lor, cu spaimele lor. Și-n tot acest timp, imaginându-mi tot ce e mai rău, permanent, permanent, m-am străduit să nu îmi imaginez.