Când o să se încheie anul o să știu, fiindcă știu deja, care a fost cea mai grea zi din an, dar și cea mai fericită. Ca să nu fiu tentată să expun aici superlativele (boala acestui loc, care reduce totul la „cea mai” și „cel mai”), mă gândesc de acum la ele și le țin pentru mine.
E ziua cea mai grea, pe de o parte, nu doar din an, dar poate din ultimii ani sau din viață - și simt limpede cum ea, momentul acela care părea de netrecut, m-a întărit odată trăit, însă mult după aceea (când trăiești de netrăitul, ceea ce ți se pare că te va stinge pe loc când se va întâmpla, și iată-te dincolo, în locul unde deja acel ceva de temut s-a întâmplat, și tu mergând mai departe și simțindu-te vie, ușoară, scuturată de spaime ca de o râie). Și cea mai fericită zi, legată desigur de cărți/viață/scris/oameni - așa, împreună -, din nou ceva de nemărturisit public, fiindcă și-ar pierde chiar miezul luminos și cald și numai al tău; darul primit în câteva cuvinte și gesturi de o discreție sublimă de la cineva, un om cu care rareori ai vorbit față în față, dar pe care-l admiri și care te știe, cumva, mai bine decât toți apropiații la un loc: îți știe sensul, nevoile, rostul, acolo își așază darul.
Zile care rămân. Și ceva prea multe călătorii care au fragmentat anul, uneori cu amărăciune, alteori cu bucurie, și ceva prea multă zbatere cu un teanc de pagini care crește cam nărăvaș - și încă o lună cu care va trebui să facem ceva, e a noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu