Fermecată
de „Orbital” de Samantha Harvey, o poveste de dragoste pentru Pământ spusă într-un mod original – povestea
trebuie să dicteze întotdeauna stilul, iar aici exact acest „cum spui povestea?”
mi se pare fascinant.
Vocile
oamenilor izolați sus, în capsula din spațiu, la patru sute de kilometri înălțime, sunt
topite ca una (liniuțele de dialog au căzut, inutile), în timp ce astronauții –
șase oameni, naționalități diferite, urmăriți într-o singură zi (urmăritorii urmăriți), deveniți o
unică mare ființă fluidă, cu șase inimi și șase creiere distincte – observă
uluiți, cu priviri mereu în schimbare, Pământul. Privirea în schimbare e aici una
dintre marile teme. Mai
întâi, văd și admiră Pământul nocturn, care li se arată cel mai ușor, cu
luminile sale presărate de mâna omului, apoi pe cel de zi, cel aparent fără de
hotare, dar plin de cicatrici lăsate de om, un Pământ schilodit pe care ajung
să-l înțeleagă tot mai bine.
La
fel, cititorul pătrunde inocent în cartea asta scrisă într-un mod cu totul
aparte (nimic nu frapează la început, poate doar simplitatea), pentru ca pojghițele
de pe ochi să cadă treptat: ți se luminează de ce ești acolo, ce vezi, ce
observi, ba, mai mult, devii și tu nu doar urmăritor, dar parte din acest tablou. Ești și sus, mai sus chiar și decât scriitorul, pe poziția divină, dar și jos, pe Pământ, unde se dezlănțuie taifunul, unde cresc răni, mor părinți, viitorul e tot mai nesigur. Cine urmărește pe
cine, de fapt? Cine e urmărit, cine e urmăritor? Cine e jos, cine e sus?
Cheia
e la vedere, în tabloul „Las meninas” de Velázquez, unde privitorii sunt și cei
priviți, spectatorul din umbră e și personaj pe scenă, autorul e și observator, și observat. Totodată, și-n
fotografia făcută de Michael Collins la aselenizare, în care fotograful e „singura
ființă umană care nu apare în fotografie” – sau dimpotrivă, e unica?
„Orbital”
e o carte despre contemplare (și poezie, și frumusețe repetitivă), o carte cu
miză mare (ascunsă la vedere), spusă pe un ton jos și grav, cu mecanisme ce se dezvăluie
lent, o carte minunat construită, spusă cu o voce ce urmează cu precizie
drumul ales. Iar asta e admirabil. Să reușești să scrii o carte în care spațiul
și timpul se dilată și se contractă așa, unde totul vâjâie amețitor și stă
locului în același timp, plutind imponderabil, să scrii o carte despre Pământ de acolo, de sus, din poziția „divină”
a astronautului/scriitorului, și să o faci cu atâta aparentă lejeritate – de
fapt strângând cu grijă fiecare nit nevăzut al capsulei/cărții –, asta e o
performanță. O capsulă spațială – da, asta este și cartea în sine: o
capsulă (unde nu există sus și jos, totul e plutire, răsturnare într-o clipă, rostogolire). Ce iei cu tine acolo, în acel spațiu infim, strâns delimitat și
trimis în infinitul unde plutesc resturi, gunoaie? Puține. Esențialul.
O
declarație de dragoste – și plină de disperare, cum sunt toate declarațiile de
dragoste autentice – pentru planeta noastră și, în fapt, pentru om. Cu
îngrijorare pentru viitorul umanității; cu întrebări multe, puține răspunsuri.
Pe mine m-a cucerit și prin dexteritatea stilistică, și prin curaj, și prin privirea
plină de grație și încărcată de durere și dor, și prin apropierea acută în anumite zone de
reportaj (din soiul cel mai autentic, în cea mai dură sălbăticie, însă un reportaj pe nevăzute, teribil de greu de documentat) și de
eseu – un roman atipic, fermecător. Rece ca gheața, fierbinte ca focul.
***
„Și
noi? Noi suntem ca unul. (…) Ne bem unii altora urina reciclată. Ne respirăm
unii altora aerul reciclat.”
„Sunt
niște oameni ce privesc dintr-o perspectivă divină, iar asta e și o
binecuvântare, și un blestem.”
„Înainte
să plece de pe Pământ, fiica lui adolescentă l-a întrebat: crezi că progresul e
ceva frumos? Da, da, i-a răspuns el fără să trebuiască să se gândească. (…) …și
acum el regretă că a pus capăt discuției cu atâtea certitudini și atâtea
sofisme, căci era o întrebare născută din inocența unui minți și cerea un
răspuns pe măsură. Ar fi trebuit să-i spună: nu știu, draga mea. Asta ar fi
fost adevărat.”
„Planeta
este modelată de uluitoarea forță a lăcomiei omenești, care a schimbat totul: pădurile,
polii, bazinele de acumulare a apei, ghețarii, râurile, mările, munții,
litoralurile, cerurile: o planetă definită și croită de lăcomie.”
„Să
atingi una dintre cele mai înalte culmi ale înfăptuirilor omenești doar ca
să-ți dai seama că înfăptuirile tale nu înseamnă aproape nimic și că a
înțelege asta este cea mai mare înfăptuire a oricărei vieți, care, la rândul ei
nu înseamnă nimic și, de asemenea, înseamnă mai mult decât orice altceva. Niște
metal ne separă de neant; moartea este extrem de aproape. Viața este
pretutindeni, pretutindeni.”
(Samantha
Harvey, „Orbital”, traducere de Dana Crăciun, Polirom, 2025)
Foto jos: Apollo 11 - foto Michael Collins
„Las meninas” - Velázquez
