Vis

Vin spre casă cine știe de unde, în brațe am un fel de copil mic – are haine de copil, dar comportamentul motanului, vrea să se suie mai sus și mai sus pe mâinile mele, pe umărul meu, și mă tem să nu-l scap. Urc pe drumul de la gară, pe străduța dintre blocuri sunt grupuri mari de copii care se joacă cu mingea, bochează și trotuarul, și strada; sunt două, trei grupuri distribuite în fâșii, ba chiar și niște garduri metalice între ele, nu e un loc liber, nu știu cum voi trece, cu copil-pisica mea în brațe, mi-a fost mereu frică de copiii care se joacă cu mingea pe stradă. Printr-o minune, pândind o clipă când unii dintre ei scapă mingea și trebuie să fugă după ea, mă strecor, ajung în colțul străzii, de unde se zărește blocul. Văd ferestrele noastre, surpriza e că sunt luminate; pe măsură ce mă apropii – și ele coboară, apartamentul nostru de la etajul întâi ajunge tot mai aproape de nivelul parterului – deslușesc scaunele așezate pe masa din sufragerie. Sunt patru scaune, cu picioarele în sus, toate puse pe masă, și toate luminile aprinse. E ca și cum cineva face curat. Sunt uimită. Atunci apare mama, grasă dar sănătoasă, cu părul cărunt, dar nu încă alb de tot, cu fața surâzătoare încadrată de bucle, sănătoase și ele, cu ochelarii strălucitori, cu obrajii rotunzi înălțați de un surâs atât de cunoscut, pierdut de mulți ani. Îmi zâmbește acum de dincolo de fereastră, e față în față cu mine, mai e doar un geam între noi, și acela crăpat; sunt sigură că are și o cârpă în mână și că până acum două clipe cânta. Lumina, mama atât de sănătoasă încât face curățenie generală – bucuria e atât de violentă, încât mă sufocă și mă trezește, așa cum te trezește doar spaima din coșmar.

Viața (2025)

Viața.

E locul unde, în ultimii ani, mă opresc adesea când îmi e greu și stau așa și mă uit și zic: Viața.

După un an în care m-am simțit aproape anihilată de fel și fel de greutăți (anul trecut adică), în care mai ales nu am putut lucra cum aș fi vrut, în care de nevoie am tradus mai mult decât mi-aș fi dorit, și în care am stat mai mult pe drumuri decât mi-aș fi permis, anulându-mi în schimb micuțele vacanțe posibile, când a început 2025 mi-am propus să dau mai mult ascultare singurului om din viața mea de care nu mai aveam grijă deloc, pe care nu-l mai auzeam deloc și care era la capătul puterilor: mie.

Am început să mă îndepărtez ușor de anumite lucruri care îmi făceau rău, un rău constant, fără pauză și fără de milă; mi-am zis că poate nu e un păcat așa mare să mă ascult și pe mine. A fost un an în care m-am ocupat și de mine - de munca mea, pentru că munca asta mi-e viața.

N-am făcut mare lucru. Lucruri poate firești pentru alții. Am început să spun nu - acelor lucruri care mă tocau mărunt și (greu am mai priceput asta) degeaba. Am început să spun da - acelor lucruri pe care mi le tot refuzam și care, de fapt, îmi făceau bine. Am ales. A fost și multă izolare - a fost și mai multă singurătate decât de obicei; asta e plata mereu. Am lucrat, în sfârșit, cu obloanele bine închise, perioade lungi, ca să mă simt și eu iarăși vie. Am respins cât de cât stresul revărsat dinspre alții, am înțeles că poți să ajuți doar atâta cât poți, și că trebuie, în fine, când simți că pocnești, să te ajuți și pe tine.

A fost prima oară, după mult timp, că m-am auzit strigând ajutor și că m-am și oprit să ajut.

(Sună banal, să trăiești asta e ceva mai complicat decât sună.)

Am spus da la anumite invitații. De șase ani nu mai mersesem pe la festivaluri în țară. Mi-a părut rău că, de deprimată și dărâmată ce eram, orbită de grijile de acasă, nu mersesem nici colo, nici dincolo; mi-a părut rău, de exemplu, că nu avusesem putere să merg în Muntenegru, la târgul de carte, unde aveam carte tradusă. Pur și simplu nu mă țineau puterile. Așa se întâmplă când te simți sfărâmat de griji. N-ai putere, nu poți da ochii cu oamenii. Mi-am amintit însă cum, în 2022, absolut neașteptat, târgul de carte de la Belgrad, cu efervescența lui minunată, m-a scos dintr-un episod de depresie majoră. Mă târam. În trei zile eram alt om. Avusesem alături un om, doi oameni, cunoscuți, necunoscuți, cu aceleași valori - ei existau, trebuia doar să-i întâlnesc, să-i privesc, să respir între ei.

În vara asta, la fel, printr-un miracol, aproape de pe o zi pe alta, ceva m-a tras cu putere dintr-un episod depresiv oribil, sufocant, ce părea să nu se mai termine. Un telefon, un dar neașteptat, câteva cuvinte bune, un proiect solicitant și cu totul ieșit din comun m-a adus înapoi în viața mea. Am nevoie să lucrez, ca să fiu vie. Am nevoie de oameni care cred în aceeași credință ca mine, am nevoie să văd că ei încă există.

Acest scos aproape brutal din singurătate a fost salvator.

Corpul meu a cedat de câteva ori, neobișnuit cu una sau alta, dar inima și mintea au primit exact ce-au avut nevoie ca să fiu sănătoasă din nou. Ireal.

Aproape de capătul acestui an, cred c-am făcut bine. Am prins puteri mergând chiar în aceste locuri, unde am întâlnit oameni plini de viață, oameni care pun preț pe munca asta a noastră; fiecare drum, chiar și când m-a lăsat fără glas și epuizată pe moment, mi-a adus încredere, energie, curaj, am găsit din nou rostul (Iași, Botoșani, Pitești, colaborările de la Radio România Cultural). M-am simțit iarăși vie.

Apoi, am citit mult și bine, lent și apăsat, cărți din care, la fel, m-am hrănit ca din adevărate întâlniri cu oameni. Am îndrăznit și mi-am exprimat, chiar dacă stângaci și prea pătimaș, admirația. Și asta mi-a făcut, iarăși, bine. E bine să spui „te iubesc”.

Suntem mereu prea plini de vinovății, de rușine. Le purtăm ca pe niște cocoașe pe străzi. A fost un an în care m-am scuturat de răul revărsat din afară, nu se mai putea altfel, eram la capătul capătului, nu știu dacă m-am salvat din ceva, cred că da, vinovăția rămâne, desigur, dar măcar am reușit, cât de cât, să trăiesc în viața și-n credința mea, să-mi sap iarăși locul de trăit, un loc cum e firesc să aibă orice om de pe lumea asta, nu m-am mai lăsat permanent trasă în jos și strivită.

Cine altcineva să aibă grijă de tine, dacă nu o faci tu?... Au fost ani în care nici măcar eu nu m-am auzit. Ce să aștept de la altul?... Să cauți să fii între oameni ca tine, să cauți să muncești, să cauți să te auzi, să cauți în toate astea un strop de viață și un strop de speranță - nu poate să fie un păcat prea mare, îmi zic.

Am simțit nevoia să scriu despre asta, e un noiembrie frumos, cu atâta culoare. E liniște. Pe peticul meu de verdeață sunt încă înflorite brândușe, zorele. Nici perspectiva iernii nu mă sperie deloc. E-n firea lucrurilor și ea, iar mie îmi place zăpada.

(foto: VDN)

Cum am gustat din „Paradis” - Cartea, podul, mormântul

M-am trezit cu nevoia acută să povestesc cum am gustat, cu totul întâmplător, din Paradis. 

S-a întâmplat în vara asta, când am mers în vacanță la Veneția. Am poposit în Treviso, loc despre care nu știam mai nimic, decât că e un orășel potrivit pentru turiști, unde te lasă avionul și unde poți găsi o cazare decentă și-un tren bun spre Veneția. La o scurtă căutare pe net, aflasem că acolo s-a inventat Tiramisu. Chestie care mă lasă rece, dar pe care am ținut-o minte, fiindcă era ceea ce unii considerau a fi o atracție pentru turiști. Mie însă mi s-a întâmplat să descopăr cu totul altceva, ceva mult mai interesant, despre care nimeni nu-mi vorbise înainte și spre care m-a dus drumulețul meu deschis cu unelte personale, așa cum se întâmplă când ești curios și ai și noroc. Și asta, adică întâlnirea mea cu bucățica adevărată de Paradis și cu Dante, e ce a rămas cu mine până azi - și va rămâne.

Din prima zi, din prima oră, prin căi nebănuite, mi-a ieșit „Paradisul” în cale. Primul loc unde-am intrat când am ajuns în Treviso a fost o librărie - ca să vedem frumusețile locale. Și, scotocind printre cărți, admirând coperte și titluri, m-am trezit zicând, ca-ntr-un joc, să ne alegem repede o carte și să facem câte o poză cu ea. Am luat pe loc „Infernul” lui Dante. Și în secunda următoare am schimbat: nu, nu „Infernul”! Vreau „Paradisul”. Așa că prima mea fotografie din Italia e din Treviso și e cu „Paradisul” în brațe. Habar nu aveam pe atunci ce legătură importantă este între Dante și Treviso, între „Paradis” și Treviso.

Au urmat zile la Veneția, cu toată minunățiile orașului pe ape, cu bucuria imensă că am putut ajunge acolo după un an de amânări, dar și dimineți și seri în Treviso cel liniștit. Pornind de la o hartă micuță și prost tipărită a orașului, luată de la recepția hotelului, unde am zărit marcate Podul Dante și o biserică unde ar fi fost înmormântat fiul lui Dante, am ajuns în cele mai frumoase și interesante puncte din acel loc. Și scriu aici despre ele fiindcă poate rândurile mele îi vor îndruma și pe alții. 

Podul Dante, unde ajungi mergând pe malul unei ape verzi în care înoată nutrii și lișițe, e construit în locul unde se întâlnesc râurile Sile și Cagnano. Acest loc luminos, ireal de frumos, apare în „Paradisul” lui Dante: „Iar unde Sil s-unește cu Cagnanul” (Cântul IX, v. 49, trad. lui George Coșbuc). În italiană, „dove Sile e Cagnan s'accompagna” - e accentuată ideea că râurile se însoțesc, curg paralel pentru un timp, având culori diferite, înainte să se unească. Un monument aflat chiar pe pod marchează legătura dintre acest loc și Dante. 

Iar în Biserica Sf. Francisc se odihnește Pietro Alighieri, fiul lui Dante, dar și fiica lui Petrarca, Francesca. Fiul lui Dante a fost magistrat și critic literar și și-a dedicat mulți ani din viață scriind (și rescriind) un amplu Comentariu la opera lui Dante, în care mergea împotriva interpretărilor contemporanilor săi. A murit în Treviso.

O frumoasă statuie a Sfântului Francisc, cu o pasăre în mână, se află pe peluza din fața bisericii. Tot păsări de bronz și în locul păstrat pe veci în rândul din „Paradis”.

Mulțumesc pentru scrisori

Am reușit astăzi să mă așez și să citesc pe îndelete cele douăzeci și șase de scrisori primite de la copiii și adolescenții întâlniți la Iași, la FILIT. 

Sunt elevii de la întâlnirile din licee - Colegiul Național Iași și Colegiul Național „Costache Negruzzi” Iași -, precum și de la Palatul Copiilor, copii care mi-au strecurat la autografe și câte o scrisoare, o filă de jurnal, un plic cu câteva rânduri și eventual un desen.

Le-am citit pe toate cu mare atenție azi, așezată la birou, cu cafeaua alături. Toate mi-au plăcut mult, iar câteva mi-au produs o adevărată încântare. Mă interesează mult părerile acestor cititori. 

Scrisul meu este ca o cutie cu bomboane de ciocolată. În întreaga cutie, doar două sunt poleite - sunt aceste cărți ale mele pentru copii. Toate celelalte, și ele diferite între ele, sunt destinate adulților. Mai mult, apropo de aceste unice bomboane poleite, eu consider, de fapt, că am scris o singură poveste pentru copii: Povestea lui Isidor. 

Mă bucur, desigur, de succesul neprevăzut al acestei povești (succes cu care, mărturisesc, am avut o relație ambiguă în primii ani, căci m-am temut că el va acoperi totul ca un val, munca mea de dinainte și de după, scrisul meu obișnuit, cel care e atât de important pentru mine). Mă bucur de reacțiile pline de dragoste pe care le primesc. Îmi doresc, desigur, ca Isidor să îi conducă mai departe, la cărțile (nu neapărat ale mele!) pentru adulți. Să rămână, adică, oameni care citesc. Asta e miza. Și am senzația că asta deja se întâmplă.

Scrisorile acestea, inocente și mature, grijuliu redactate, care răspund și pun întrebări, mi-au dat speranță. Le mulțumesc pentru asta! Copiilor și îndrumătorilor lor. 

FILIT 2025, experiența mea

Înapoi acasă, aș vrea să scriu și eu câteva impresii la capăt de FILIT. Fiindcă acolo, de pe meschinul telefon, n-aveam cum.

Răsfățați și respectați. Așa se simt scriitorii la cel mai important festival de literatură și traducere din România. Sper că și cititorii. Pentru mine, așa a fost. M-am simțit răsfățată și respectată, nu mi-a lipsit nimic, am fost copleșită. Cel mai intens, dens, rotund și fără de fisură festival la care-am participat vreodată. Știu, avem tendința să exagerăm aici. Îmi aleg atentă cuvintele. Eu așa ceva nu am mai trăit.

„Ce înseamnă FILIT pentru dumneavoastră?” Întrebarea vine rapid, cu microfonul în față trebuie să răspunzi. Și te auzi zicând adevărul: „Pentru mine, FILIT înseamnă ieșirea din singurătate”.

Și tot adevărul, în unica discuție telefonică cu mama mea de departe, care adesea mă ceartă pentru izolarea mea: „Mama, ăștia sunt prietenii mei.”

Șase evenimente înșirate unul după altul, întâlniri cu elevi de școală, de liceu, cu studenți, cu adulți. Însumând multe ore - ore de săpat permanent în tine și-n mintea ta, după răspunsuri. Uneori, abia dacă apuci să treci prin cameră, să te speli pe mâini, să te resetezi mental, să treci mai departe. Nimic, absolut nimic n-a încăput pe lângă aceste evenimente. Nici o altă întâlnire, nici o plimbare.

Doar un răgaz de vreo cincisprezece minute pe un trotuar, în fața blocului celui care pentru mult timp a fost cel mai bun prieten al meu și singurul om căruia îi păsa de scrisul meu atunci când nimeni nu dădea două parale pe mine. I-am vorbit, am și plâns pe furiș, am și primit, ca picate din ceruri, chiar în clipele acelea, mesaje. Pentru mine, orice venire la Iași nu poate fi decât o uriașă bucurie dublată de o căptușeală egală de tristețe și jale care poartă numele lui Emil Brumaru. Mulțumesc celor de la Alecart, care i-au adus încântătoare omagii la ambele noastre întâlniri! M-au lăsat cu sufletul nod și ochii în lacrimi.

Autografe - pe cărți citite deja, multe dintre ele, dar și noi. Pe un evantai de cărți. Nu pot estima cu precizie câte au fost, dar cu siguranță am dat peste o mie de autografe. Bănuiesc că or fi fost vreo o mie cinci sute. Știu, fiindcă știu câte sute de tineri au fost la întâlnirile din licee, de la Alecart junior și de la Negruzzi și de la Alecartul cel mare, majoritatea nu doar cu o carte la ei, plus în cort, plus pe stradă... Nicăieri, în nici un alt oraș din România, nu mă oprește nimeni pe stradă că vrea o poză, că vrea patru cărți semnate, strâns ținute în brațe, în turn. Te face asta să te simți mai mare, simți cum ți se umflă penișoarele-n spate? Nici gând! Te face să te simți și mai mic. Doar un om. Care s-a trezit într-o asemenea ipostază.
Cu răbdare, am semnat și-am semnat, deși au fost momente, mai ales la Alecart junior, când mi-am zis: „Măiculiță, eu de-aici nu mai ies vie!” Nu se mai vedea malul!... Iar la Alecartul mare, alături de Tracy Chevalier (pe care n-am îndrăznit să o abordez înainte, urma să avem „our moment”, și l-am avut), am semnat cot la cot, înconjurate de elevi, și-am terminat exact deodată! Semn că literatura română contează la Iași cel puțin tot atât cât traducerile.

Am de adus multe mulțumiri! Organizatorilor, care m-au invitat. Lui Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Lucian Teodorovici, Iulian Pruteanu, Ameliei Gheorghiță, întregii echipe (ne)obosite! și cu zâmbetul pe buze, profesorilor Emil și Nicoleta Munteanu, unici în țară, profesorilor de la Negruzzi, cititorilor răbdători, stând la cozi uriașe pentru o clipă alături de un autor îndrăgit. Lui Iulian Tănase și Cătălin Sava, pentru moderarea a două evenimente, cu copii și adulți.
Editurii Polirom, adică oamenilor de acolo - cărțile au fost peste tot, iar pe oamenii cu care lucrez de la distanță, și care fac parte din viața mea de zi cu zi, îi văd atât de rar. Vă mulțumesc din suflet!

Mulțumesc, FILIT Iași! Ne faci să simțim că literatura încă contează, e la fel de vie ca noi, cei care încă mai scriem. 

Cronica evenimentului „Tracy Chevalier și Veronica D. Niculescu la Alecart”, aici.

Și păreri despre cea mai interesantă întâlnire Alecart, aici.

Și iarăși e gata

 

Și iarăși e gata. Scriu iarăși „S f â r ș i t”.

Iași, septembrie 2017 (Rezidența FILIT pentru scriitori români) – București, octombrie 2025

610 mii semne

Piatra mea de moară, dragostea mea - tot ce a fost mai important de spus în toți acești ani. Reluat an de an, în timp ce publicam povestiri și alte cărți, crescut, șlefuit, decantat, amplificat în ramuri noi, îmbogățit și pus iar la sertar și iar scos, spre a fi reluat iar și iar.

Să public, să nu public, să public, să nu public, să public, să nu?...

E o carte pe care-am avut mare nevoie s-o scriu, primul draft a fost gata relativ repede, de prin 2019, tot ce-a urmat au fost straturi succesive de reveniri și consolidări, retușuri, adăugiri punctuale, munca pe care-o fac în mod obișnuit cu toate textele mele. Doar că aici a durat cu anii, ani în care-am scris și-am publicat mereu altceva. Dar asta e cartea cu care-am conviețuit în acești opt ani și de care nu m-am încumetat niciodată să mă despart. Au știut doar foarte, foarte puțini apropiați. N-am dat-o nimănui la citit. Acum, când știu că e gata, când îmi spun că e gata, mă uit la proiectul cu care-am aplicat în 2017 la rezidențele FILIT și văd că am respectat totul, la liniuță. Ce mi-am promis, aia am scris. Nu știu, sincer, de câtă trebuință le-ar fi altora. Mie mi-a fost.

Săptămâna viitoare, la FILIT - program de evenimente

 

În perioada 22-26 octombrie voi fi prezentă la FILIT, marele festival de la Iași. Programul meu include cinci evenimente (plus un al șaselea în afara festivalului) - vor fi întâlniri pentru toate vârstele, de la copii de gimnaziu, la liceeni, studenți și adulți, cu discuții despre cărțile adecvate fiecărui grup. Întâlniri în școli, la facultate, în centrul orașului. 

Vor fi și două întâlniri marca Alecart, cu juniorii și cu cei mari, de liceu. Cu juniorii vom vorbi despre cele două cărți cu Isidor, „O vară cu Isidor” și „Iarna lui Isidor”, iar la Alecartul mare, unde sunt invitată alături de Tracy Chevalier, vom vorbi eu despre „Roșu, roșu, catifea”, iar dânsa despre „Sticlăreasa” (pe care am tradus-o anul trecut). Toate cărțile sunt apărute la Editura Polirom.

În pregătirea acestor întâlniri, au apărut trei recenzii la „Roșu, roșu, catifea”, una semnată de dna profesoară Nicoleta Munteanu și două scrise de elevi. Pot fi citite aici, aici și aici. 

Întregul program FILIT 2025, aici.

***

Iar după FILIT, întâlnire cu Tracy Chevalier la București.

Detalii, aici.

„Toți copiii librăresei”, în fonoteca Radio România Cultural

Am încheiat astăzi înregistrarea integrală a romanului „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020) pentru fonoteca Radio România Cultural.

Invitația la proiectul acesta atât de special mă onorează și abia aștept să vedem rezultatul final. Mulțumiri întregii echipe, a fost o bucurie să fiu prezentă acolo în toată această perioadă - iar experiența, una cu totul ieșită din comun. Douăzeci de ore de înregistrări au fost necesare pentru cele peste 330 de pagini ale cărții.

Detalii despre difuzare, în curând.

Traducerile mele

 18 ani de traduceri - 12 mii de pagini.

O fotografie de International Translation Day, făcută la 6 dimineața, în chip de răsfăț, înainte să plec la o trebușoară care mă cam lasă fără glas.

La Festivalul Apolodor - prima ediție

Am lăsat exact la jumătate ceea ce lucram, când am pornit spre Botoșani, sperând că voi putea continua la revenire. După o vară cu doar patru zile de vacanță, plecarea de acasă a picat bine. La liniuță, despre patru zile interesante.

Am trecut cu trenul de Botoșani prin Bacău pe 17 septembrie, de ziua lui Bacovia, când se desfășura BacFest.

A plouat tot drumul, și-a plouat și-n tren, mai exact fix pe locul meu cochet, bine ales online, și-a plouat, și-a plouat, de-am strâns apa-n pungi și-n perdele. Prima oră a călătoriei a fost un coșmar. Iar apoi, numai bine.

Am trecut, pentru prima oară în viață, prin Dolhasca. Când am văzut gara, recitam în gând „În gară la Botoșani / Cad castane din castani” și mă gândeam la Emil Brumaru, și înțelegeam de ce aici a scris cum a scris. Lumina, cerurile, dealurile rotunjite și line, curțile, animalele multe! De aici începea raiul.

Cu gândul la Luchian am pornit spre Botoșani. M-a însoțit peste tot. Iarăși, lumina, întinderile verzi, câte un nor. Declarația lui despre cum „unul nu ți-ar vorbi despre frumusețea unui nor!”...

La Botoșani, hotel, pietonală, strofele din Luceafărul peste tot (mi-a plăcut demontarea poemului în bucățele de piatră și presărarea lui prin oraș, de ce nu?), lacul, statuile noi. În plimbări singură, dimineața devreme, am ajuns în centrul vechi, frumos și cam abandonat, și la biserica unde-a fost botezat Eminescu, și la locul unde s-a născut și-a copilărit.

În două rânduri, m-am întâlnit cu copii și profesori. A fost altfel decât la simple întâlniri din școli. Concluzia mea e că acești copii erau bine pregătiți dinainte, vin adică pe un șnur de discuții, lecturi și așa mai departe, derulate pe mult timp în urmă. Nu e ceva punctual, făcut în pripă. Au tradiție, citesc, discută, desenează... E un fond bun acolo și e un loc unde artele în general sunt prețuite. Mi s-a părut peste orice nivel așteptat. Totul miroase a educație cu respect pentru arte. Am văzut copii educați, drăguți, curioși, inteligenți, harnici, profesori decenți, cu bun gust, cu modestie, harnici, îmi declar aici admirația pentru tot cei întâlniți. Mulțumesc, dnelor Dana-Georgeana Andrei, Angela Chiriac și Loredana Carcea - în ordinea în care le-am întâlnit. Pe privirile celor mici și ale celor mari m-am sprijinit, căci nu mă simt foarte confortabil în fața unei săli pline. A fost mult, mult și frumos. Desene, discuții, flori, declarații. Multă iubire. Fotografii cu sutele, cum să refuzi?

La Ipotești a fost vârful acestui vârtej de emoții. Nimic nu m-a pregătit. Bietul meu suflețel a cedat în prima cameră a familiei, lângă masa Emineștilor, cu fotografiile fraților și surorilor de jur împrejur. Când credeam că mai mult nu se poate, s-a putut: biserica, masca mortuară (n-o să uit niciodată senzația trăită, sentimentele atât de amestecate, privirea pe trăsăturile atât de delicate și pe un anumit detaliu frapant, și-n același timp sentimentul că nu se cuvine să privesc; da, el era „frumos ca un sfânt coborât dintr-o icoană”; da, el era „doar” un om). Curtea înverzită. Primirea elegantă și generoasă, peste tot. Invitații să revenim sau să venim și acolo, și dincolo, peste tot. Invitația să lăsăm un rând pe geamurile unei clădiri unde se țin ateliere. Am lăsat. Muzeul, cu încăperile sale bine organizate. Mi-am luat de acolo o frunză. E cea mai de preț amintire din Botoșani.

Festivalul Apolodor, care m-a adus acolo, o ediție pilot, mi s-a părut un dar extraordinar pentru un oraș micuț, curat, care duhnește a artă. Dan Lungu și Luminița Corneanu, bravo și mulțumesc! A fost o onoare să fiu și eu un punct turcoaz pe harta festivalului. Am întâlnit scriitori, profesori, cititori de toate vârstele, am pus piciorul în locuri unde altfel n-aș fi ajuns, am râs și am plâns, cu alte cuvinte: am trăit.

Mulțumesc unei fete minunate, Anisia, voluntară care m-a ajutat și mi-a fost companie plăcută. Să continui să scrii, Anisia!

O mare surpriză pentru mine a fost și să întâlnesc, în expoziția cu ilustrație de carte din holul teatrului, și ilustrația originală a copertei „O vară cu Isidor”, realizată de Radu Răileanu. N-o mai văzusem niciodată așa, mare și originală. M-am bucurat. De fapt, Isidor m-a adus la Apolodor. E atât de limpede.

Am revenit la treabă. De mâine, intru într-un proiect inedit și solicitant, curioasă și eu cum va fi și dacă voi face față. Iar apoi să reiau ce-am lăsat la jumătate, lucrul cel mai important pentru mine acum. Am venit de la Botoșani obosită - sau poate doar stoarsă emoțional -, dar un pic mai încrezătoare în privința viitorului.

Și am avut revelația asta: că orice participare la un festival pentru publicul tânăr nu are legătură nici cu autorul, nici cu cărțile sale - ci cu ei, cu tinerii și cu viitorul generației lor. Pentru asta merită orice efort, oricât de retractil sau introvertit ai fi și cât ai plăti pentru asta.

Dând la o parte obloane - Jurnalul lui Mircea Cărtărescu

 

La despărțirea de o carte mare, în care-am trăit zi de zi de prin august încoace. Ce îmi va umple izolarea mai departe?

Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii – jurnal / 2018-2024, e o mărturisire ca o mantie amplă, de șapte sute de pagini dense, desfășurată lent sub ochii uluiți ai cititorului, o mantie sub care scamatorul te lasă să privești – ce mai dar! Și, dacă primești darul, iată ce vezi: zile și ani, cu scris și mai ales cu căutarea febrilă a scrisului, cu iadul dintre cărți (de nu l-ai cunoaște…), cu cafele în zori și grădini și ferestre, cu călătorii pe cât de fermecătoare, pe-atât de epuizante, cu săli pline (în care pe scaunul de-alături stă mereu picior peste picior singurătatea), cu lecturi, lecturi, lecturi.

E jurnalul anilor când s-au scris nu striga niciodată ajutor, Melancolia și Theodoros. E multă carne vie în jurnalul ăsta și totul e literatură curată, cum e tot ce atinge mâna lui M.C.; m-a tulburat prin forța confesiunii și sinceritatea dureroasă, cum doar scrisorile lui Cehov și cele ale lui Nabokov, cu mia lor de pagini, au mai reușit (și-atunci, senzația de indiscreție topită pe măsură ce înaintam tulburată, și atunci nevoia de a respira în popasuri frecvente, căci viața densă, căci inima prea grea, căci o acordare a propriei inimi la ritmul de acolo). Mărturisesc că – nu știu dacă și din cauza fondului meu depresiv și-a perioadei cam întunecate pe care-o traversez, ca să zic doar atât – am sfârșit aproape zilnic cu ochii în lacrimi porția de being inside Mircea Cărtărescu. Am bătut străduțe și alei în starea asta, cu singurătatea proprietate personală alături, după-amiază de după-amiază, așteptând mereu cu fiorul dependentului porția următoare din cartea de la capătul patului. M-am hrănit, nu știu, probabil vreo lună din jurnal.

Sunt dintre cei care au apreciat nu striga… (cu senzația că pricep până la os, cu bucuria că cineva spune, iată, negru pe alb, adevărul gol-goluț, acel adevăr esențial pe care și eu îl cunosc) și Melancolia; m-a bucurat să găsesc aici making of-ul și explicații intime pentru aceste două cărți.

Eu n-am avut șansa să-i întâlnesc vreodată pe autorii la care țin cel mai mult, cei pe care-i număr pe degetele de la prima mână – pe doi dintre ei i-am tradus intensiv, cu senzația că le scotocesc uneori prin cele mai intime buzunare, detestându-mi bănuita grosolănie, inevitabilă chiar și când mă străduiam să fiu delicată ca un fluture (de exemplu, când traduceam scrisorile lui Nabokov către Vera, cu ochii lipiți de pagini încă nevăzute de nimeni), iar alți doi sunt citiți și recitiți obsesiv, literatura lor e casa mea de vacanță unde revin constant, de care am mare nevoie, fără de care n-aș fi cine sunt și, cred, n-aș scrie cum scriu. Dar pe al cincilea, care ni se dăruiește azi cu atâta generozitate, dând la perete obloane, am avut șansa să-l întâlnesc. Spre sfârșitul jurnalului, m-am întrebat dacă să îndrăznesc să îi spun, cu stângăcia pe care-o capătă inevitabil cuvintele aici, de partea asta a vieții, ceea ce n-o să le pot spune niciodată lui Nabokov, lui Beckett, lui Cehov… Și, pentru că explodam de admirație și iubire, am îndrăznit.

Câteva citate mai jos, decupate cu o foarfecă foarte personală, cum altfel?

***

„Opera unui autor e văzută ca o scară unde fiecare treaptă se înalță peste cele precedente, pe care le domină în tensiunea scriitorului către intangibil și absolut. În realitate, scriitorul nu e ca o mașină care învață din experiență și se autoperfecționează, ci ca o mamă care naște mulți copii. Ultimii nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepți decât cei dinainte: fiecare e doar altfel, diferit de toți ceilalți, deși au stat în același pântec. Nașterea nu e un act progresiv, mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni. Și un scriitor e la fel: e doar recunoscător că poate să mai nască, fără să se întrebe dacă acum e mai bun ca-nainte. Lumea lui e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.”

 „Nu poți publica doi ani consecutiv ceva la fel de impresionant ca Solenoid. Totuși, Melancolia e o carte pură, cea mai pură scrisă de mine, și asta nu i-o va lua nimeni pe lume vreodată. O să ajungă la câțiva singuratici, dar va rămâne mereu acolo, în mintea lor.”

 „Sunt versuri aproape de începător, banale, fără «zvâc», fără poantă, și vor putea fi luate cu ușurință drept trash. Dar vor spune poate ceva celor care-au trecut și trec prin depresie adevărată.” (despre nu striga niciodată ajutor)

 „Unul singur dintre gânduri e dominanta acestor ani: nu te aștepta ca oamenii să te iubească. Vei fi rănit și dezamăgit dacă speri asta. Oamenii nu te văd în centrul vieții lor, pentru că acel centru e ocupat de ei înșiși. Nu te aștepta să fii înțeles.”

 „Aș fi vrut ca Arghezi să fie încă în viață, mă bucur că Bob Dylan încă trăiește (ce frumos ar fi să schimb două vorbe cu el), sunt fericit să i-am întâlnit pe Nichita, pe Brumaru și pe Mario Vargas Llosa. Cineva o să spună cândva: mă bucur că l-am văzut pe M.C. Sau nu va spune asta nimeni.”

 „Oamenilor le place T. (Theodoros), dar n-o înțeleg. De fapt, nici o carte și nici un autor nu sunt vreodată înțeleși, cel mult sunt greșit înțeleși. Sunt convins că-i înțeleg greșit pe Kafka, pe Joyce sau Dostoievski. Pentru că-i combin mereu cu mine însumi. Ei nu sunt ce sunt, ci sunt cum îi văd eu, cu echipamentul meu de citit literatură.”

 „nu striga ajutor e vârful negru și ascuțit al creionului cu care scriu de-o viață.”

 „Cărțile astea vor dispărea, cum vom dispărea și noi. Nu vor mai fi scriitori, nu vor mai fi cititori, va fi doar... – completează tu aici, pune ce vrei, chiar și o înjurătură. Nu mă supăr.”

Octavian Soviany despre „Roșu, roșu, catifea”

Octavian Soviany scrie în „Observator cultural” o cronică la Roșu, roșu, catifea, „Povestiri din anii '80”. Un fragment, mai jos, iar textul poate fi citit integral în revistă, aici. 

„Povestirile, de dimensiuni variabile, de la crochiuri rapide la nuvele în toată puterea cuvîntului, reușesc să redea culorile sumbre ale unei epoci de tristă amintire, cu acribie de documentarist. Printre cele mai reușite texte ale volumului se remarcă Zei, Sfoara (cu admirabile momente de tensiune psihologică), Roșu, roșu catifea (unde Teodorescu, alături de controlorul din Sfoara, este un personaj memorabil) și Ace de siguranță, o poveste de dragoste desfășurată în atmosfera sordidă a căminelor și cantinelor studențești din urmă cu patru decenii, supravegheate atent de ochiul vigilent al Securității. Volumul, în ansamblul său, se constituie, fără îndoială, într-o reușită remarcabilă.”

Despre Roșu, roșu, catifea scrie și Ioana Tătărușanu în România literară, într-un articol intitulat „Blândețe și lentoare”. 

Roșu, roșu, catifea - cărți cu autograf

 

Roșu, roșu, catifea - 50 de exemplare cu autograf doar pe polirom.ro.

„Vârsta târzie” și „Vulpoiul Gon”

Ronțăi carte după carte, cărți noi și cărți vechi, cărți abia apărute și cărți care mă așteptau să ajung iarăși la ele. Mă ajută și ochelarii noi-nouți. Mă ajută și vremea - nu suport căldura, așa că zac și citesc, închisă în închisoarea de lux.

Ce mi-a mai plăcut mult din ce-am citit în ultima vreme: „Vârsta târzie” de Bernhard Schlink.
Un manual nemțesc de murit, un cum-se-moare când ești septuagenar, afli că mai ai doar douăsprezece săptămâni, ai o nevastă mult mai tânără ca tine și-un băiețel de grădiniță. Calm și înțelepciune. Disperare aproape invizibilă, bine camuflată în planuri concrete - o scrisoare pentru fiu, o grămadă de compost, o excursie, o vizită la cel pe care-l bănuiești a fi amantul soției... Căutări, întrebări, răspunsuri care nasc alte întrebări, răsturnări.
Întreaga carte îmi pare că stă sub semnul blândeții și a unei impresionante atenții la celălalt - la cel care rămâne. Asta m-a tulburat probabil înainte de toate. E o atmosferă greu de descris, un ceva ce pe mine m-a prins foarte tare, un ton constant, jos - nimic jalnic -, o profunzime mahleriană atinsă cu un firesc care, cred, poate fi explicat doar prin vârsta autorului - cam aceeași cu a personajului său.
Senzația de film european bun. Foarte bun.

(Bernhard Schlink, „Vârsta târzie”, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Polirom, 2025)

***

Sunt cărți pe care ți le dorești de cum zărești o copertă micuță plutind la secțiunea „În pregătire”, și așa mi s-a întâmplat mie cu „Vulpoiul Gon și alte povestiri” - care tocmai a apărut la Polirom Junior. Pentru că or mai fi pe aici oameni care au nevoie de povești, indiferent de vârstă, sau părinți și profesori, o să spun că m-a încântat întâlnirea cu cartea lui Niimi Nankichi.

Autor japonez, a trăit doar 30 de ani (1913-1943), dar a rămas drept unul dintre cei mai importanți scriitori de povești pentru copii - textele lui sunt în manualele de azi din Japonia. Sunt zece povestiri reunite aici, una mai frumoasă ca alta, cu oameni și animale, cu adulți și copii, potrivite tuturor vârstelor. Și peste care pare că n-a trecut timpul. Sunt atât de valabile astăzi, aici. Povestiri profunde și limpezi, în care se mai întâmplă și rele, chiar dacă despre bunătate e vorba, se mai și moare, se mai și oftează și se pun întrebări esențiale, iar finalul e adesea altfel decât te-ai aștepta - ca în literatura adevărată, nu de jucărie.
Dacă o veți citi, să vă gândiți la mine când terminați „La cumpărat mănuși” și „Povestea lui Kyusuke” (două dintre preferatele mele, cu un final splendid).
Ilustrațiile realizate de Carmen Parii sunt niște japonezării minunate și ele.

„- Oare chiar să fie oamenii ființe bune...? Chiar să fie oamenii ființe bune...?”
„Se poate întâmpla ca oamenii pe care îi cunosc foarte bine să se transforme câteodată în persoane cu totul necunoscute. Apoi, n-am de unde să știu dacă fața pe care eu o cunosc bine este chiar a persoanei aceleia așa cum e ea sau mai degrabă fața pe care eu nu o știu este a persoanei din realitate.”

(Nimii Nankichi, „Vulpoiul Gon și alte povestiri”, traducere de Ana-Maria Fujii, Polirom Junior, 2025)

La mijloc de an - cărțile

Popas la jumătatea lui 2025. Cum nu-mi priește căldura, mă opresc un pic și privesc înapoi. Cărțile acestui an. Toate sunt apărute la Editura Polirom, cu excepția traducerii.

În picioare, cărțile noi:
• „Roșu, roșu, catifea” - ediție revăzută
• „Quilt” - ediția nouă, în Top 10+
• „Bach pentru copii”, Helen Garner (traducere / Anansi)

Culcate, cărțile retipărite (tiraje noi):
• „Iarna lui Isidor”
• „O vară cu Isidor” - două tranșe
• „Toți copiii librăresei” - Top 10+

Cel mai prețios, ca de obicei, e ce nu se vede și crește pe mutește.
În toamnă voi fi prezentă - într-un fel sau altul - la trei festivaluri din țară, după câțiva ani în care nu am mers pe nicăieri.

Fără monstrul într-o ureche

„Toți copiii librăresei” și „Roșu, roșu, catifea” sunt poveștile mele care se desfășoară în comunism. Am fost foarte atentă ca numele sau poza „iubitului conducător” să nu apară sub nici o formă pe copertă: nici în titlu, nici în imagine. Un pic de neatenție, o sală de clasă din anii '80 pe copertă, și monstrul într-o ureche s-ar fi strecurat acolo, în celebra fotografie. Nu. Nu. Fără el. Numele nu i-l pot scrie nici aici. Atât de mult l-am urât (da, ne doream să moară și ne întrebam în șoaptă, adolescenți fiind, de ce nu-l împușcă cineva). Atât de rău îmi face și acum să îi văd poza, numele - stomacul e primul care reacționează, înainte să apuc să gândesc ceva în cuvinte.

Apoi, numele lui putea fi un fel de cârlig prea facil, prea la vedere (editori străini explicându-ne în festivaluri că dinspre Europa de Est asta se așteaptă, povești nu de iubire, ci despre anii de comunism; aha, deci noi să fim în continuare condamnați tot la asta, libertatea e-a altora). Nu-mi doream așa ceva. Eu scriu despre oameni, despre ființe mici și mari, oameni și animale, copii și bătrâni, despre o lume întreagă - într-o anumită epocă, da, așa cum mi-a fost dat să o cunosc. Ca să nu uit, ca să nu uităm.

Etajera mea cu cărți esențiale

Intru în jocul propus conștientă că nu voi putea face alegeri perfecte, alegeri totale. La oricare dintre categorii e imposibil să alegi „cartea” – la singular adică. Așa cum știe orice om care citește, o carte se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta. Lecturile noastre stau așezate în ziduri, precum cărămizile adăugate una câte una într-o construcție complexă – e imaginea pe care o folosesc cel mai des când vorbesc despre cum ceea ce citim ne alcătuiește. Vrei să pui o carte prea sus, la un moment dat – dacă îți lipsește ceva mai de jos, cade în gol; fiecare om e o cetate unică, migălos construită în timp.

De amorul jocului, o să strecor mâna în pălăria unde am bilețele cu neunumărate cărți potrivite pentru fiecare categorie și o să scot afară doar câte o carte (sau două, sau trei).

Cartea copilăriei

Una dintre cărțile pe care le-am iubit cel mai mult în copilărie și la care mă gândesc adesea (am și recitit-o recent) este Vântul prin sălcii, de Keneth Grahame. Povestea cu sobolul, bursucul și șoarecele-de-apă, minunata ediție apărută în colecția „Biblioteca pentru toți copiii” a Editurii Ion Creangă, de unde citeam atâtea alte cărți fermecătoare (Zâna Onda, Crăiasa zăpezii), mă cucerea pe viață purtându-mă în călătoria de-a lungul râului, mă făcea să văd, stând tolănită în pat, splendoarea naturii și să trăiesc aventuri alături de animăluțele din poveste.

Iubeam aceste cărți cu senzația că sunt doar ale mele, că nu le știe și nu le citește nimeni altcineva, era o senzație de descoperire și de luare în posesie totală, și cred că asta am căutat și căutăm toată viața, niște cotloane doar ale noastre, niște nestemate doar ale noastre. Nu simt nevoia să citesc ce citește toată lumea la un moment dat, dimpotrivă, am oroare de mode, de recomandări, de noutăți chiar; tot ceea ce descoperim singuri face modelul nostru să fie unic, irepetabil, deci prețios.

Cartea adolescenței

În adolescență am descoperit marii scriitori, mai ales grație unui coleg de clasă, bun prieten, ai cărui părinți aveau o bibliotecă fenomenală. Scotoceam acolo și extrăgeam Dostoievski, Flaubert… Rușii atunci i-am descoperit și citit. Însă ciudat e că nu-mi amintesc adolescența ca pe o perioadă în care să fi citit la fel de mult și cu la fel de multă pasiune ca în copilărie. Citeam însă mereu, da, cititul era o plăcere constantă.

O să spun Doamna Bovary, probabil era ediția de la Editura pentru Literatură Universală. Recitită recent, așa cum merită să facem cu toate cărțile importante, la vârstele noastre diferite.

Cartea pe care ați dăruit-o cel mai des

Inevitabil, cel mai des dăruiesc cărți traduse de mine, fiindcă primesc exemplare la fiecare tipărire și retipărire. Camera mi-e plină de ele, holul mi-e plin de ele, dau și tot dau și tot se adună. Prin urmare, Nabokov, diferite romane: Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Darul, din seria de autor de la Polirom.

Dar ultima carte dăruită a fost, acum câteva zile, Spațiul viselor, (auto)biografia lui David Lynch, apărută la Nemira, găsită la Cărturești Verona. A fost darul pentru ziua soțului meu – o citește acum.

Cartea celebră necitită

O să spun cea mai recentă întâmplare. Îmi rămăsese necitită Conversație la Catedrala, a lui Mario Vargas Llosa. Am intrat la Humanitas Cișmigiu într-o zi din primăvara asta, fără să știu cu ce plec, și-am ieșit cu ea în brațe (traducerea lui Mihai Cantuniari). Llosa încă trăia când am început s-o citesc. A murit când eram pe la jumătatea cărții – eu și alte milioane de oameni din lume care cu siguranță îl citeau chiar atunci.

Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori)

De departe, autorul din care recitesc cel mai des este Cehov. Mă întorc la povestirile lui mereu, nu e an să nu recitesc ceva, este una dintre nevoile mele de bază, ține de curățenia respirației – cel mai recent, luna trecută, m-am dus țintă la „Durere”, povestirea cu birjarul căruia i-a murit fiul. Îmi trebuia să o recitesc. Am continuat cu „Agafia”, apoi cu „O operă de artă” – niciodată nu te saturi de Cehov. Citesc din diferite ediții, mai vechi și mai noi.

Al doilea autor cel mai recitit este Kafka, tot cu textele sale scurte („Metamorfoza”, „Un medic de țară”, „Verdictul”). Ori de câte ori nu pot nu doar scrie, dar nu pot trăi, mă duc la unul dintre textele din Integrala prozei antume de la Humanitas, unde am pus semnul de carte – mă iertați, nu o să spun care, e ceva foarte intim. L-am recitit și acum.

Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută

Capodopera lui Nabokov, Foc palid, cartea considerată intraductibilă înainte să se traducă și la noi și să apară la Polirom, pentru ca apoi, odată demitizată, să fie dată uitării aproape imediat – probabil tocmai fiindcă nu e foarte accesibilă cititorului leneș. E cea mai surprinzătoare, sclipitoare, splendidă carte cu putință. Lolita ar fi de acord.

(pentru revista Scriptor, iulie-august 2025, la invitația Cristinei Hermeziu; număr disponibil integral aici)

„O vară cu Isidor” - la Evaluarea Națională

„O vară cu Isidor” a fost subiectul de rezervă la Evaluarea Națională.

Mai multe fragmente din cărțile mele au fost până acum subiecte la olimpiade, la diferite etape, dar la un examen național atât de important am impresia că e prima oară că ajunge ceva scris de mine.

Subiectul dat a fost din: „Toate pânzele sus” - Radu Tudoran și Emil Racoviță – „Spre Polul Sud”.

Subiectul de rezervă era din romanul meu „O vară cu Isidor” și din Otilia Cazimir - „Pui de vulpe” (din vol. „Amintiri despre G. Topârceanu”).

Bizareria este că mă întâlnesc pentru a treia oară în acest an cu Otilia Cazimir - după ce am scris un Cuvânt-înainte la antologia de poezie „De pe-o bună dimineață”, a apărut acest subiect care ne alătură textele, iar săptămânile trecute, lucrând la un proiect nou, fără nici o legătură cu literatura română, mi-am dat seama că mă voi folosi de niște traduceri făcute de Otilia Cazimir. Mă emoționează mult treaba asta, nu cred în coincidențe.

Toate subiectele de la EN 2025, inclusiv cele de rezervă, la română și matematică, aici.

Veneția - frumusețea ca un șnur fără capăt

Veneția.

După un an de așteptare, câteva zile la Veneția. Cu ochii în lacrimi când am ieșit din gară și am văzut pentru prima oară în viață apa lagunei venețiene. Zile de o frumusețe de nedescris - și pe măsură de solicitante. Veneția, Murano, Treviso. Străduțele, podurile, apa, gondolele, oamenii cântând pe străzi, când nu te aștepți (gunoierul împingând căruciorul și cântând!), drumul spre Murano cu vaporașul, plimbarea pe Rio dei Vetrai, liniștea de acolo, sticlarul de unde mi-am luat o brățară, ca unic suvenir, sticlar care știa românește, picturile lui Tintoretto (și mormântul lui) din biserica Madonna dell'Orto, înapoi în Veneția, soarele care ardea, lumina, culorile, balcoanele, florile, frumusețea ca un șnur fără capăt și oamenii, oamenii... Și Treviso, oraș vechi plin de farmec, cu apele verzi, cu nutrii în ele, cu Podul Dante, cu liniștea cât o mare, curat, cu osterii micuțe și bune, cu librării unde găsești tot ce visezi.

De revenit.

***

Adaug tot aici o cronică excelentă a Nicoletei Munteanu, în revista Alecart de la Iași, despre Sticlăreasa de Tracy Chevalier.

„În aceste momente pe care alege Tracy Chevalier să brodeze povestea Orsolei și a familiei Rosso, dincolo de evenimentele ce le urmăresc devenirea se construiesc adevărate tablouri vivante în care pulsează vie imaginea amplă a vieții de zi cu zi în Veneția și în Murano. E o frumusețe când strălucitoare și clocotitoare, când amară și parcă somnolentă în aceste scene de fundal ce devin esențiale pentru miza romanului. Căci adevăratul personaj al cărții lui Tracy Chevalier este Veneția. Inima ei ce a creat (și) acest exemplu de tehnică și de rafinament care e istoria sticlei de Murano. O Veneție deopotrivă mândră și orgolioasă, lovită și confruntându-se cu propria decădere, renăscând din cenușă, așteptând ca melancolia întipărită pretutindeni pe canalele și în clădirile ei să ademenească turiștii și să-i readucă noblețea de altădată. Ca o tânără aristocrată ce are deplină încredere în sine și privește cu detașare în jur. Ca o curtezană care își știe prețul. Ca o piesă rară, unică, a cărei valoare nu poate fi știrbită, ci, dimpotrivă, sporește odată cu vremea. De mână cu timpul, înfruntându-l, pe el și valurile lagunei din care s-a înălțat.

În Sticlăreasa, printre chipuri și personalități reale, printre momente semnificative în care se spune istoria orașului și a sticlei, se țese firul unei narațiuni dense, precise în detalii și povestea unei deveniri. De care se leagă alte vieți și mereu noi destine. Totul într-un superb echilibru între adevăr și imaginație, între claritate și mister. În traducerea minunată a Veronicăi D. Niculescu, în care eleganța și claritatea devin mărgelele de Murano ce lasă să se întrevadă o întreagă lume.”

Întreaga cronică, aici.

Iar cronica din Alecart despre Roșu, roșu, catifea, aici.