Ce iei cu tine acolo unde nu mai este nimic?

Ce iei cu tine acolo unde nu mai este nimic?

 - un pic despre Paradis și Transparența - 

Paradis și Transparența, două cărți surori care îmi par jumătăți ale aceleiași nuci, o nucă pe cât de delicioasă, pe atât de tare. O literatură a paradisului infernal, a lumii noastre în care frumusețea stă permanent cu oroarea la masă, și a iubirii pentru literatură, și a iubirii pur și simplu, care stă mai presus de orice. Două romane complexe, stratificate și ramificate, care însumează peste 1.300 de pagini. Numai Radu putea să le scrie, după toată poezia lui, după toate jurnalele lui, după toate lecturile lui îndrăgostite.

 Am fost alături de Radu Vancu la Gaudeamus la lansarea acestor două cărți totale cu care mi-am petrecut câteva săptămâni. Fiindcă în cele câteva minute din vârtejul amețitor al unui târg de carte nu poți spune foarte multe, și mai ales despre asemenea cărți inepuizabile, am decis să las aici câte ceva dintre însemnările mele – și ele foarte puțin față de câte se pot spune.

Nu voi povesti cărțile și nici nu voi face o cronică – mi-e foarte străin scrisul de cronici (Cehov spunea că mai degrabă învață chineză decât să învețe limbajul în care se scrie cronică de carte; sunt profund cehoviană și eu).

 Ca surorile – diferite

 Radu Vancu este unul dintre acei autori pe care îi citesc integral, nu am ratat nimic din poezia și proza lui (ba da, îmi lipsește volumul de debut, Epistole pentru Camelia, din care am citit doar fragmente). A ajutat și întâmplarea, fiindcă ne-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani, la Sibiu, în perioada când amândoi abia debutam.

Îmi place să urmăresc traseul complet al anumitor autori speciali – în cazul celor care scriu mult și de care sunt interesată, caut să citesc tot și, dacă se poate, în ordine cronologică (după vreo primă întâlnire, care se poate petrece oriunde). Așa am făcut, de exemplu, la Nabokov, la Beckett, unde, traducând la un moment dat și din integrala povestirilor, am descoperit cu surprindere prezente încă de la începuturi temele care le vor domina opera până la capăt. Se schimbă forma, se schimbă complexitatea, se schimbă abilitatea de a spune, dar temele, sâmburii din care pornește totul sunt acolo de la bun început, din cea mai stângace povestire (și ce plăcere să atingi aceste schițe stângace din care zeci de ani mai târziu au crescut, în ramificații și coronamente solide, adevăratele capodopere).

 La Radu Vancu, cele două romane masive, Transparența și Paradis, au crescut pe terenul din care se iviseră inițial poezia, jurnalul – în forme diferite, dar din exact aceleași semințe. Teme, subteme, obsesii, borne esențiale la care se întoarce mereu, surprinzătoare și nouă fiind forma și, acum, amploarea dezbaterii. Temele au fost hrănite în ani, cu lecturi, cu experiență de viață, cu tot ce ni se adaugă fiecăruia dintre noi de-a lungul deceniilor.

Înainte să trec mai departe cu micile mele note pe marginea unor cărți cu totul speciale, mai spun că frumusețea a stat cu oroarea (și spaima) la masă de la bun început în scrisul lui Radu. E de ajuns să ne uităm și numai pe două titluri ale volumelor de poezie, Monstrul fericit și Frânghia înflorită, ca să ne amintim. Poate ar trebui să inversez formularea: spaima și oroarea se așază cu frumusețea și binele la masă. Monstrul e fericit. Frânghia e înflorită.

Cărți surori, spuneam. Da, însă surorile (fiecare dintre ele o ființă întreagă) pot fi atât de diferite, se știe. Și sunt! Cele două romane fac parte clar din aceeași familie, sunt rude de gradul întâi, stau cuibărite strâns unul într-altul sub aceeași coajă de nucă, însă diferențele sunt semnificative.

E Paradis cu un cap mai înaltă decât Transparența? S-a dus mai departe, era datoare să facă asta? Sau e pur și simplu altceva?

Mi-am amintit de o însemnare de-a lui Mircea Cărtărescu, din ultimul său jurnal, în care vorbește despre cărțile unui autor, care sunt mereu diferite între ele. „Opera unui autor e văzută ca o scară unde fiecare treaptă se înalță peste cele precedente, pe care le domină în tensiunea scriitorului către intangibil și absolut. În realitate, scriitorul nu e ca o mașină care învață din experiență și se autoperfecționează, ci ca o mamă care naște mulți copii. Ultimii nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepți decât cei dinainte: fiecare e doar altfel, diferit de toți ceilalți, deși au stat în același pântec. Nașterea nu e un act progresiv, mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni. Și un scriitor e la fel: e doar recunoscător că poate să mai nască, fără să se întrebe dacă acum e mai bun ca-nainte. Lumea lui e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.”

 Înainte să vorbesc un pic despre fiecare carte, o să spun, foarte rapid, că Paradis e mai complexă decât surata sa – nu trebuia neapărat să fie, dar așa s-a întâmplat; structura s-a înălțat și s-a adâncit, aripile s-au deschis și acoperă teritorii mai vaste, discursul s-a diversificat și complicat – și s-a înnegurat; „sunt lecturi noi, lecturile mele s-au schimbat între timp”, a mărturisit Radu la lansare; acțiunea romanului, lentă, mergând mai degrabă înapoi decât înainte, spusă cu o infinită migală, cu reluări, cu repetiții de-a dreptul muzicale, de refren obsesiv, dureros obsesiv, e dublată de lungi paranteze pline de sens, care fac stilul, care aduc bogăție, care pun accente, care vorbesc cu voce gravă, paranteze chemate ca sprijin într-o lungă demonstrație.

Transparența e o carte mult mai senină – deși „senin” poate părea un cuvânt nepotrivit. Și totuși, mai ales dacă o citești (recitești) după ce ai citit Paradis (cu ocazia reeditării de la Polirom, deci probabil cum vor face acum mulți cititori), atunci o percepi ca fiind mai luminoasă, mai vioaie, mai translucidă, mai glossy, așa cum îi e și coperta (o copertă în pasteluri, aproape ca de love story, o alegere care poate nedumeri la început, dar care e inspirată de Biblia glossy din copilăria personajului, o biblie despre care începe să se vorbească undeva pe la mijlocul cărții și are rol important); e posibil însă să fie vorba și de o „seninătate” a vârstei autorului și mai ales a vremurilor trăite de noi toți – cu toții scriam altfel înainte de șnurul răului declanșat odată cu pandemia și tot ce a urmat. Scrisul nostru, al tuturor, s-a impregnat mai tare de amărăciune și spaime odată ce ni s-a căscat prăpastia în față. Răului personal i s-a adăugat răul colectiv, venit în valuri succesive de sub care parcă nu mai reușim să ieșim – și de sub care cântăm mai puternic, mai dornici să fim auziți. Sunt diferențe majore de culoare între cele două romane, pe care le pun mai ales pe seama contextului care a lucrat cu noi toți. Însă în ambele se înghesuie o lume întreagă, ambele sunt scrise cu setea și foamea celui care are nevoie să spună totul. Totul, acum.

 Paradoxala singurătate

 Paradis, carte începută în 2020, are arsă în frunte pecetea vremurilor în care-a fost scrisă. Aflăm despre toate astea din jurnalul lui Radu Vancu, publicat anul trecut. Aflăm, înainte de-a avea cartea, cum s-a scris ea. Și ce blochează scrisul și ce îl duce înainte.

Trei lucruri remarcabile, pentru care îl putem invidia pe autor.

Răbdarea – un mers lent al poveștii – al poveștilor, fiindcă totul curge pe planuri temporale paralele, cu detalii și ramificări infinite.

Imaginația – creează și recreează lumi; creează lumi imaginare, recreează realități: istorie locală, națională, a lumii, a unei întregi civilizații și chiar a universului; un proiect din cale-afară de ambițios. (Ce vrei să spui? Vreau să spun totul!)

Cinismul – răceala față de personajele sale (așa cum ne sfătuiește Cehov, să fim reci ca gheața când ne apucăm de scris), purtate prin orori greu de imaginat – sunt pagini dure, foarte dure, și apăsarea devine cu atât mai mare cu cât totul e relatat de o singură persoană, un singur om duce totul pe umeri, totul e spus la persoana întâi. E o alegere riscantă (fiind o unică perspectivă) și dificilă. Tensiunea devine uneori insuportabilă, de exemplu în încleștarea finală (episodul Farinelli), de o duritate extremă, descrisă cu o lentoare dusă până la insuportabil, cu amânări nesfârșite, către sfârșitul cărții (asta însemnând pe ultimele mai bine de două sute de pagini – un fir teribil, curgând constant pe sub celelalte fire ale poveștii).

 Am simțit că Paradis este o carte paradoxală: deși populată de o mulțime de personaje, îmi pare o carte a singurătății depline, fiindcă dincolo de ce se povestește, din trecut, din amintiri, din memoria care nu se stinge și nu moare, de ce se visează, de ce se speră (sau nu! fiindcă speranța e interzisă în Paradisul high-tech și dictatorial al supraviețuitorilor pandemiei care-a luat-o razna), personajul acesta e singur, de fapt, pe mai toate cele 700 de pagini ale cărții.

În jurnalul lui, Radu Vancu spune: „Literatura e răspunsul la singurătatea speciei noastre. Suntem singura specie într-atât de singură încât am creat literatura.” (Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024) Ceva ce rimează subtil cu ceea ce spune Rushdie în Limbaje ale adevărului: „Scriem ca să ne înțelegem pe noi înșine” – deci tot săpând în propriile minți, trupuri, singurătăți.

 N-ai cum să nu te gândești, citind Paradis, la serialele post-apocaliptice din familia The Walking Dead sau The Last of Us – cu supraviețuitorii vânați tot de oameni. Sunt în carte scene care puteau foarte bine să fie lipite în filmele astea.

 M-a frapat, fermecat, cucerit pe deplin frumusețea și puritatea (ca de început! – a strigat mintea mea) a finalului.

După toate ororile (coborârea în Infern, săptămânile cu Farinelli), te întrebi cum de este posibilă atâta frumusețe și dacă nu cumva pentru acest final splendid a fost scrisă întreaga carte. Geana de lumină izbucnind din întuneric și cuprinzând totul e posibilă însă doar Dincolo.

Un final mai presus de lumină, mi-am zis. Deși nimeni din toți acei oameni fericiți, mișcându-se prin lumina unei zile obișnuite, când ninge, nu mai trăiește. Mi-a păsat mai puțin că toată lumea e moartă. Ce m-a interesat a fost frumusețea tabloului – și a scriiturii.

Scena asta finală e un tablou de iarnă al paradisului domestic – unicul posibil, în credința lui Radu Vancu; paradisul alături de micul tău cerc, familie, prieteni, iubită.

Sunt multe, multe alte străfulgerări de lumină în paradisul infernal, dar acest final, fermecător și înfricoșător totodată (fiindcă îți dă sentimentul că totul e ciclic, că viața, și odată cu ea și oroarea, o va lua de la capăt), e mai presus de orice.

 O luptă între corp și minte

 Sunt multe „presimțiri” ale Paradisului în Transparența. Obsesiile, temele deja existente, aflate în dezvoltare, căci au prins deja o viață a lor – le observi mai ales când revii la Transparența după Paradis. Mai vizibile sau mai ascunse, sunt acolo fel și fel de borne paradisiac-infernale.

Extraordinarele cercuri ale Infernului, construite din plante și flori colorate în jurul crâșmei unde se întâlnesc personajele cărții ca să bea și să discute cu foc, Graalajul de pe Strada Moscovei din Sibiu – frumusețea atroce, ororile meșterite din frumusețe (sau frumusețea meșterită din orori?). (Și aici gândul la Siri Hustvedt și instalațiile ei artistice din cărți, făcute de diverse personaje, în Lumea în flăcări, în O vară fără bărbați, cutiile cu manechine, broderiile cu scene dure cusute pe perne.).

Poezia care stă ca motto la Transparența – Mircea Ivănescu, „minciună?” – începe cu „ce frumoasă e moartea”, vers folosit mult în roman, dar se încheie cu „iadul e neputința de a iubi”. E ceva ce te frapează la recitire, după ce ai citit Paradis.

Iată aici, de la bun început, de la prima pagină a Transparenței, ba practic înainte de prima pagină a Transparenței, definiția infernului, implicit și a Paradisului ce va urma: locul unde se poate iubi (chiar și după dispariția persoanei iubite, Paradisul ca memorie).

Iată de ce Paradisul e infernal. Iată de ce Infernul e Paradis. Povestea e rotundă, coaja de nucă se așază și se închide rotund peste cele două povești, cuprinzându-le laolaltă – de la pagina de motto a Transparenței, la capătul alb-luminos al Paradisului.

 Influențe care îmi păreau din Beckett, mai ales în părțile cu discuțiile înfierbântate din Graalaj, cu toți adunați în jurul unor pahare și halbe, cu remarci spirituale și încărcate de erotism (despre erotismul din Transparența și despre sublimarea din Paradis se poate iarăși discuta îndelung, e una dintre diferențele esențiale și cu mult sens), s-ar putea să vină de fapt mai în urmă. Fiindcă tot ce-mi sună a Beckett – a Beckett din povestirile lui de început și din romanul Murphy, de unde e repetată obsesiv expresia despre lipsa de alternativă a fiecărui răsărit din fiecare ziulică (din celebra prima frază a romanului: „Soarele strălucea, neavând alternativă, ascupra nimicului nou.”) –, ei bine toate astea sunt din perioada joyceeană a lui Beckett, deci inevitabil aici e și influența (sau de-a dreptul un omagiu?) lui Joyce. (Ulise? Deci tot Ivănescu! O altă coajă de nucă se închide rotund.)

O remarcă pur personală acum. De cum am început să citesc Transparența, am fost însoțită de imagini din versurile lui Mircea Ivănescu – mai exact, pe fundalul lecturii plutea o imagine cu încheieturile ei străvezii. Se întâmpla mult înainte să știu că Ivănescu o să fie o prezență constantă în carte. Este în versurile lui Mircea Ivănescu o transparență a ființei iubite, o fragilitate diafană cum nu mai întâlnisem înainte, descrisă și așa, prin acel străveziu. Înaintezi în Transparența și lucrurile se leagă – de fapt, constați că erau legate de la bun început, doar revelația vine târziu.

 În ambele romane este o continuă luptă – sau un meci – între corp și minte.

„Corpurile noastre sunt măști puse pe invizibil, măști camuflând propria transparență. Și, atunci când corpul e diminuat de un exces sau altul, transparența se face vizibilă.” – se spune în Transparența. Și totul rimează, în fond, cu: „Ce imaginație monstruoasă a îmbrăcat conștiința în carne?” – întrebarea fermecător-dureroasă care apare în Solenoid, Mircea Cărtărescu.

Dar și cu măștile lui Siri Hustvedt din Lumea în flăcări, urmașe ale celor invocate de Oscar Wilde: „Omul este cel mai puțin el însuși când vorbește în numele său. Dă-i o mască și-ți va spune adevărul.” Măștile de carne ne ascund esența, ne acoperă ființa noastră transparentă și fără de înfățișare.

Și, iarăși un gând se duce spre Murphy: acolo corpul este legat cu eșarfe de un balansoar, spre liniștirea trupului, spre a-ți auzi și simți interiorul – sau ceea ce aici e numit „transparență”. Tot dinspre separarea asta a trupului de esența sa diafană poate veni și o explicație pentru sublimarea laturii erotice în Paradis, față de Transparență. Este, în fond, aceeași idee, a debarasării de masca de carne pentru a rămâne doar conștiință, suflet, minte, you name it.

 Cu burta doldora de idei

 Cele două romane ale lui Radu Vancu au multe în comun. Dincolo de schița de bază a poveștii în sine, asupra căreia nu întâmplător n-am zăbovit în notele mele, unul dintre cele mai importante lucruri îmi pare a fi imaginea spărturii în întuneric, prin care poate pătrunde lumina. Ar mai fi nenumărate definiții ale literaturii, paranteze în care e vocea mereu recognoscibilă a îndrăgostitului de literatură care e Radu Vancu, mici inserții tăioase, poetice, adesea ironice, densitatea extraordinară de idei, stratificarea care încetinește acțiunea, dar care adaugă valoare, care îți dă de lucru, te pune pe gânduri; apoi, nenumăratele aluzii și trimiteri – la tot pasul, topite în carnea cărții, mai ușor sau mai greu de depistat. Totul amplificat în Paradis, unde lucrurile sunt atât de mult împinse înainte, like there is no tomorrow.

 Cărți apocaliptice și post-apocaliptice, Paradis și Transparența pun degetul adânc în răni, cască spaimele ca să privească drept în ele, spre a slăvi paradisul domestic și al memoriei, paradisul posibil doar în cercul mic – dar imens – al iubirii. Ființa iubită, chiar și pierdută, e capabilă să lumineze totul, și-n cel mai negru întuneric (sau mai ales acolo!).

„Nu exista nimic, oricât de infernal, care – contaminat de prezența Megăi – să nu poată deveni imparadised.”, se spune în Transparența, în vreme ce în Paradis Camille luminează totul chiar și la aproape douăzeci de ani după moarte.

Sunt cărți despre ce îți rămâne când pierzi totul, cum supraviețuiești dincolo și dincolo de dincolo. Ce iei cu tine acolo unde nu mai este nimic? Sunt cărți totale, romane cu burta doldora de poezie, de idei și de considerații care se duc enorm în adâncime și-n înălțime. Construcții migăloase, deloc la îndemână, ce par că vor să cuprindă întreaga noastră lume în ele, de la facere până la sfârșit, de la micul Sibiu sau și mai mica Cisnădioară, până la tot universul. Mai cuprinzător nu se poate. Cititorul răbdător va primi mult, uneori mai mult decât va simți că e omenește posibil.

 (Radu Vancu – Paradis și Transparența, Polirom, 2025)

„…de asta îmi plăceau și poeții, și ei câștigă mereu împotriva propriului corp. Care, la rândul lui, îi învinge absolut întotdeauna. Fără excepție. Fiindcă nici un corp, nici un creier, nici o inimă nu sunt construite să secrete poezie; a le obliga neîncetat s-o producă e la fel de extenuant ca și cum i-ai obliga pe Halep, pe Messi, pe Jordan să își practice sportul oră de oră, zi de zi, an de an – nu doar până la vârsta fatală a retragerii din competițiile sportive, ci și la maturitate, și la bătrânețe, până în fiecare zi dinaintea morții. Ba uneori chiar până la intrarea în moarte – vezi faimoasele ultime cuvinte ale unor scriitori, care (tocmai fiindcă arată un efort de a fi poetic până și în clipa aia a expierii) mi s-au părut mereu de o tristețe îngrozitoare; cu cât mai poetice, cu atât mai deprimante.” (Paradis)

„Drept de autor” - „Roșu, roșu, catifea”

Un dialog radiofonic, pornind de la Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025), în emisiunea „Drept de autor” a Georgetei Drăghici, de la Radio România Cultural. Poate fi ascultat aici. 

Vis

Vin spre casă cine știe de unde, în brațe am un fel de copil mic – are haine de copil, dar comportamentul motanului, vrea să se suie mai sus și mai sus pe mâinile mele, pe umărul meu, și mă tem să nu-l scap. Urc pe drumul de la gară, pe străduța dintre blocuri sunt grupuri mari de copii care se joacă cu mingea, bochează și trotuarul, și strada; sunt două, trei grupuri distribuite în fâșii, ba chiar și niște garduri metalice între ele, nu e un loc liber, nu știu cum voi trece, cu copil-pisica mea în brațe, mi-a fost mereu frică de copiii care se joacă cu mingea pe stradă. Printr-o minune, pândind o clipă când unii dintre ei scapă mingea și trebuie să fugă după ea, mă strecor, ajung în colțul străzii, de unde se zărește blocul. Văd ferestrele noastre, surpriza e că sunt luminate; pe măsură ce mă apropii – și ele coboară, apartamentul nostru de la etajul întâi ajunge tot mai aproape de nivelul parterului – deslușesc scaunele așezate pe masa din sufragerie. Sunt patru scaune, cu picioarele în sus, toate puse pe masă, și toate luminile aprinse. E ca și cum cineva face curat. Sunt uimită. Atunci apare mama, grasă dar sănătoasă, cu părul cărunt, dar nu încă alb de tot, cu fața veselă încadrată de bucle, sănătoase și ele, cu ochelarii strălucitori, cu obrajii rotunzi înălțați de un surâs atât de cunoscut, pierdut de mulți ani. Îmi zâmbește acum de dincolo de fereastră, e față în față cu mine, mai e doar un geam între noi, și acela crăpat; sunt sigură că are și o cârpă în mână și că până acum două clipe cânta. Lumina, mama atât de sănătoasă încât face curățenie generală – bucuria e atât de violentă, încât mă sufocă și mă trezește, așa cum te trezește doar spaima din coșmar.

Viața (2025)

Viața.

E locul unde, în ultimii ani, mă opresc adesea când îmi e greu și stau așa și mă uit și zic: Viața.

După un an în care m-am simțit aproape anihilată de fel și fel de greutăți (anul trecut adică), în care mai ales nu am putut lucra cum aș fi vrut, în care de nevoie am tradus mai mult decât mi-aș fi dorit, și în care am stat mai mult pe drumuri decât mi-aș fi permis, anulându-mi în schimb micuțele vacanțe posibile, când a început 2025 mi-am propus să dau mai mult ascultare singurului om din viața mea de care nu mai aveam grijă deloc, pe care nu-l mai auzeam deloc și care era la capătul puterilor: mie.

Am început să mă îndepărtez ușor de anumite lucruri care îmi făceau rău, un rău constant, fără pauză și fără de milă; mi-am zis că poate nu e un păcat așa mare să mă ascult și pe mine. A fost un an în care m-am ocupat și de mine - de munca mea, pentru că munca asta mi-e viața.

N-am făcut mare lucru. Lucruri poate firești pentru alții. Am început să spun nu - acelor lucruri care mă tocau mărunt și (greu am mai priceput asta) degeaba. Am început să spun da - acelor lucruri pe care mi le tot refuzam și care, de fapt, îmi făceau bine. Am ales. A fost și multă izolare - a fost și mai multă singurătate decât de obicei; asta e plata mereu. Am lucrat, în sfârșit, cu obloanele bine închise, perioade lungi, ca să mă simt și eu iarăși vie. Am respins cât de cât stresul revărsat dinspre alții, am înțeles că poți să ajuți doar atâta cât poți, și că trebuie, în fine, când simți că pocnești, să te ajuți și pe tine.

A fost prima oară, după mult timp, că m-am auzit strigând ajutor și că m-am și oprit să ajut.

(Sună banal, să trăiești asta e ceva mai complicat decât sună.)

Am spus da la anumite invitații. De șase ani nu mai mersesem pe la festivaluri în țară. Mi-a părut rău că, de deprimată și dărâmată ce eram, orbită de grijile de acasă, nu mersesem nici colo, nici dincolo; mi-a părut rău, de exemplu, că nu avusesem putere să merg în Muntenegru, la târgul de carte, unde aveam carte tradusă. Pur și simplu nu mă țineau puterile. Așa se întâmplă când te simți sfărâmat de griji. N-ai putere, nu poți da ochii cu oamenii. Mi-am amintit însă cum, în 2022, absolut neașteptat, târgul de carte de la Belgrad, cu efervescența lui minunată, m-a scos dintr-un episod de depresie majoră. Mă târam. În trei zile eram alt om. Avusesem alături un om, doi oameni, cunoscuți, necunoscuți, cu aceleași valori - ei existau, trebuia doar să-i întâlnesc, să-i privesc, să respir între ei.

În vara asta, la fel, printr-un miracol, aproape de pe o zi pe alta, ceva m-a tras cu putere dintr-un episod depresiv oribil, sufocant, ce părea să nu se mai termine. Un telefon, un dar neașteptat, câteva cuvinte bune, un proiect solicitant și cu totul ieșit din comun m-a adus înapoi în viața mea. Am nevoie să lucrez, ca să fiu vie. Am nevoie de oameni care cred în aceeași credință ca mine, am nevoie să văd că ei încă există.

Acest scos aproape brutal din singurătate a fost salvator.

Corpul meu a cedat de câteva ori, neobișnuit cu una sau alta, dar inima și mintea au primit exact ce-au avut nevoie ca să fiu sănătoasă din nou. Ireal.

Aproape de capătul acestui an, cred c-am făcut bine. Am prins puteri mergând chiar în aceste locuri, unde am întâlnit oameni plini de viață, oameni care pun preț pe munca asta a noastră; fiecare drum, chiar și când m-a lăsat fără glas și epuizată pe moment, mi-a adus încredere, energie, curaj, am găsit din nou rostul (Iași, Botoșani, Pitești, colaborările de la Radio România Cultural). M-am simțit iarăși vie.

Apoi, am citit mult și bine, lent și apăsat, cărți din care, la fel, m-am hrănit ca din adevărate întâlniri cu oameni. Am îndrăznit și mi-am exprimat, chiar dacă stângaci și prea pătimaș, admirația. Și asta mi-a făcut, iarăși, bine. E bine să spui „te iubesc”.

Suntem mereu prea plini de vinovății, de rușine. Le purtăm ca pe niște cocoașe pe străzi. A fost un an în care m-am scuturat de răul revărsat din afară, nu se mai putea altfel, eram la capătul capătului, nu știu dacă m-am salvat din ceva, cred că da, vinovăția rămâne, desigur, dar măcar am reușit, cât de cât, să trăiesc în viața și-n credința mea, să-mi sap iarăși locul de trăit, un loc cum e firesc să aibă orice om de pe lumea asta, nu m-am mai lăsat permanent trasă în jos și strivită.

Cine altcineva să aibă grijă de tine, dacă nu o faci tu?... Au fost ani în care nici măcar eu nu m-am auzit. Ce să aștept de la altul?... Să cauți să fii între oameni ca tine, să cauți să muncești, să cauți să te auzi, să cauți în toate astea un strop de viață și un strop de speranță - nu poate să fie un păcat prea mare, îmi zic.

Am simțit nevoia să scriu despre asta, e un noiembrie frumos, cu atâta culoare. E liniște. Pe peticul meu de verdeață sunt încă înflorite brândușe, zorele. Nici perspectiva iernii nu mă sperie deloc. E-n firea lucrurilor și ea, iar mie îmi place zăpada.

(foto: VDN)

Cum am gustat din „Paradis” - Cartea, podul, mormântul

M-am trezit cu nevoia acută să povestesc cum am gustat, cu totul întâmplător, din Paradis. 

S-a întâmplat în vara asta, când am mers în vacanță la Veneția. Am poposit în Treviso, loc despre care nu știam mai nimic, decât că e un orășel potrivit pentru turiști, unde te lasă avionul și unde poți găsi o cazare decentă și-un tren bun spre Veneția. La o scurtă căutare pe net, aflasem că acolo s-a inventat Tiramisu. Chestie care mă lasă rece, dar pe care am ținut-o minte, fiindcă era ceea ce unii considerau a fi o atracție pentru turiști. Mie însă mi s-a întâmplat să descopăr cu totul altceva, ceva mult mai interesant, despre care nimeni nu-mi vorbise înainte și spre care m-a dus drumulețul meu deschis cu unelte personale, așa cum se întâmplă când ești curios și ai și noroc. Și asta, adică întâlnirea mea cu bucățica adevărată de Paradis și cu Dante, e ce a rămas cu mine până azi - și va rămâne.

Din prima zi, din prima oră, prin căi nebănuite, mi-a ieșit „Paradisul” în cale. Primul loc unde-am intrat când am ajuns în Treviso a fost o librărie - ca să vedem frumusețile locale. Și, scotocind printre cărți, admirând coperte și titluri, m-am trezit zicând, ca-ntr-un joc, să ne alegem repede o carte și să facem câte o poză cu ea. Am luat pe loc „Infernul” lui Dante. Și în secunda următoare am schimbat: nu, nu „Infernul”! Vreau „Paradisul”. Așa că prima mea fotografie din Italia e din Treviso și e cu „Paradisul” în brațe. Habar nu aveam pe atunci ce legătură importantă este între Dante și Treviso, între „Paradis” și Treviso.

Au urmat zile la Veneția, cu toată minunățiile orașului pe ape, cu bucuria imensă că am putut ajunge acolo după un an de amânări, dar și dimineți și seri în Treviso cel liniștit. Pornind de la o hartă micuță și prost tipărită a orașului, luată de la recepția hotelului, unde am zărit marcate Podul Dante și o biserică unde ar fi fost înmormântat fiul lui Dante, am ajuns în cele mai frumoase și interesante puncte din acel loc. Și scriu aici despre ele fiindcă poate rândurile mele îi vor îndruma și pe alții. 

Podul Dante, unde ajungi mergând pe malul unei ape verzi în care înoată nutrii și lișițe, e construit în locul unde se întâlnesc râurile Sile și Cagnano. Acest loc luminos, ireal de frumos, apare în „Paradisul” lui Dante: „Iar unde Sil s-unește cu Cagnanul” (Cântul IX, v. 49, trad. lui George Coșbuc). În italiană, „dove Sile e Cagnan s'accompagna” - e accentuată ideea că râurile se însoțesc, curg paralel pentru un timp, având culori diferite, înainte să se unească. Un monument aflat chiar pe pod marchează legătura dintre acest loc și Dante. 

Iar în Biserica Sf. Francisc se odihnește Pietro Alighieri, fiul lui Dante, dar și fiica lui Petrarca, Francesca. Fiul lui Dante a fost magistrat și critic literar și și-a dedicat mulți ani din viață scriind (și rescriind) un amplu Comentariu la opera lui Dante, în care mergea împotriva interpretărilor contemporanilor săi. A murit în Treviso.

O frumoasă statuie a Sfântului Francisc, cu o pasăre în mână, se află pe peluza din fața bisericii. Tot păsări de bronz și în locul păstrat pe veci în rândul din „Paradis”.

Mulțumesc pentru scrisori

Am reușit astăzi să mă așez și să citesc pe îndelete cele douăzeci și șase de scrisori primite de la copiii și adolescenții întâlniți la Iași, la FILIT. 

Sunt elevii de la întâlnirile din licee - Colegiul Național Iași și Colegiul Național „Costache Negruzzi” Iași -, precum și de la Palatul Copiilor, copii care mi-au strecurat la autografe și câte o scrisoare, o filă de jurnal, un plic cu câteva rânduri și eventual un desen.

Le-am citit pe toate cu mare atenție azi, așezată la birou, cu cafeaua alături. Toate mi-au plăcut mult, iar câteva mi-au produs o adevărată încântare. Mă interesează mult părerile acestor cititori. 

Scrisul meu este ca o cutie cu bomboane de ciocolată. În întreaga cutie, doar două sunt poleite - sunt aceste cărți ale mele pentru copii. Toate celelalte, și ele diferite între ele, sunt destinate adulților. Mai mult, apropo de aceste unice bomboane poleite, eu consider, de fapt, că am scris o singură poveste pentru copii: Povestea lui Isidor. 

Mă bucur, desigur, de succesul neprevăzut al acestei povești (succes cu care, mărturisesc, am avut o relație ambiguă în primii ani, căci m-am temut că el va acoperi totul ca un val, munca mea de dinainte și de după, scrisul meu obișnuit, cel care e atât de important pentru mine). Mă bucur de reacțiile pline de dragoste pe care le primesc. Îmi doresc, desigur, ca Isidor să îi conducă mai departe, la cărțile (nu neapărat ale mele!) pentru adulți. Să rămână, adică, oameni care citesc. Asta e miza. Și am senzația că asta deja se întâmplă.

Scrisorile acestea, inocente și mature, grijuliu redactate, care răspund și pun întrebări, mi-au dat speranță. Le mulțumesc pentru asta! Copiilor și îndrumătorilor lor. 

FILIT 2025, experiența mea

Înapoi acasă, aș vrea să scriu și eu câteva impresii la capăt de FILIT. Fiindcă acolo, de pe meschinul telefon, n-aveam cum.

Răsfățați și respectați. Așa se simt scriitorii la cel mai important festival de literatură și traducere din România. Sper că și cititorii. Pentru mine, așa a fost. M-am simțit răsfățată și respectată, nu mi-a lipsit nimic, am fost copleșită. Cel mai intens, dens, rotund și fără de fisură festival la care-am participat vreodată. Știu, avem tendința să exagerăm aici. Îmi aleg atentă cuvintele. Eu așa ceva nu am mai trăit.

„Ce înseamnă FILIT pentru dumneavoastră?” Întrebarea vine rapid, cu microfonul în față trebuie să răspunzi. Și te auzi zicând adevărul: „Pentru mine, FILIT înseamnă ieșirea din singurătate”.

Și tot adevărul, în unica discuție telefonică cu mama mea de departe, care adesea mă ceartă pentru izolarea mea: „Mama, ăștia sunt prietenii mei.”

Șase evenimente înșirate unul după altul, întâlniri cu elevi de școală, de liceu, cu studenți, cu adulți. Însumând multe ore - ore de săpat permanent în tine și-n mintea ta, după răspunsuri. Uneori, abia dacă apuci să treci prin cameră, să te speli pe mâini, să te resetezi mental, să treci mai departe. Nimic, absolut nimic n-a încăput pe lângă aceste evenimente. Nici o altă întâlnire, nici o plimbare.

Doar un răgaz de vreo cincisprezece minute pe un trotuar, în fața blocului celui care pentru mult timp a fost cel mai bun prieten al meu și singurul om căruia îi păsa de scrisul meu atunci când nimeni nu dădea două parale pe mine. I-am vorbit, am și plâns pe furiș, am și primit, ca picate din ceruri, chiar în clipele acelea, mesaje. Pentru mine, orice venire la Iași nu poate fi decât o uriașă bucurie dublată de o căptușeală egală de tristețe și jale care poartă numele lui Emil Brumaru. Mulțumesc celor de la Alecart, care i-au adus încântătoare omagii la ambele noastre întâlniri! M-au lăsat cu sufletul nod și ochii în lacrimi.

Autografe - pe cărți citite deja, multe dintre ele, dar și noi. Pe un evantai de cărți. Nu pot estima cu precizie câte au fost, dar cu siguranță am dat peste o mie de autografe. Bănuiesc că or fi fost vreo o mie cinci sute. Știu, fiindcă știu câte sute de tineri au fost la întâlnirile din licee, de la Alecart junior și de la Negruzzi și de la Alecartul cel mare, majoritatea nu doar cu o carte la ei, plus în cort, plus pe stradă... Nicăieri, în nici un alt oraș din România, nu mă oprește nimeni pe stradă că vrea o poză, că vrea patru cărți semnate, strâns ținute în brațe, în turn. Te face asta să te simți mai mare, simți cum ți se umflă penișoarele-n spate? Nici gând! Te face să te simți și mai mic. Doar un om. Care s-a trezit într-o asemenea ipostază.
Cu răbdare, am semnat și-am semnat, deși au fost momente, mai ales la Alecart junior, când mi-am zis: „Măiculiță, eu de-aici nu mai ies vie!” Nu se mai vedea malul!... Iar la Alecartul mare, alături de Tracy Chevalier (pe care n-am îndrăznit să o abordez înainte, urma să avem „our moment”, și l-am avut), am semnat cot la cot, înconjurate de elevi, și-am terminat exact deodată! Semn că literatura română contează la Iași cel puțin tot atât cât traducerile.

Am de adus multe mulțumiri! Organizatorilor, care m-au invitat. Lui Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Lucian Teodorovici, Iulian Pruteanu, Ameliei Gheorghiță, întregii echipe (ne)obosite! și cu zâmbetul pe buze, profesorilor Emil și Nicoleta Munteanu, unici în țară, profesorilor de la Negruzzi, cititorilor răbdători, stând la cozi uriașe pentru o clipă alături de un autor îndrăgit. Lui Iulian Tănase și Cătălin Sava, pentru moderarea a două evenimente, cu copii și adulți.
Editurii Polirom, adică oamenilor de acolo - cărțile au fost peste tot, iar pe oamenii cu care lucrez de la distanță, și care fac parte din viața mea de zi cu zi, îi văd atât de rar. Vă mulțumesc din suflet!

Mulțumesc, FILIT Iași! Ne faci să simțim că literatura încă contează, e la fel de vie ca noi, cei care încă mai scriem. 

Cronica evenimentului „Tracy Chevalier și Veronica D. Niculescu la Alecart”, aici.

Și păreri despre cea mai interesantă întâlnire Alecart, aici.

Și iarăși e gata

 

Și iarăși e gata. Scriu iarăși „S f â r ș i t”.

Iași, septembrie 2017 (Rezidența FILIT pentru scriitori români) – București, octombrie 2025

610 mii semne

Piatra mea de moară, dragostea mea - tot ce a fost mai important de spus în toți acești ani. Reluat an de an, în timp ce publicam povestiri și alte cărți, crescut, șlefuit, decantat, amplificat în ramuri noi, îmbogățit și pus iar la sertar și iar scos, spre a fi reluat iar și iar.

Să public, să nu public, să public, să nu public, să public, să nu?...

E o carte pe care-am avut mare nevoie s-o scriu, primul draft a fost gata relativ repede, de prin 2019, tot ce-a urmat au fost straturi succesive de reveniri și consolidări, retușuri, adăugiri punctuale, munca pe care-o fac în mod obișnuit cu toate textele mele. Doar că aici a durat cu anii, ani în care-am scris și-am publicat mereu altceva. Dar asta e cartea cu care-am conviețuit în acești opt ani și de care nu m-am încumetat niciodată să mă despart. Au știut doar foarte, foarte puțini apropiați. N-am dat-o nimănui la citit. Acum, când știu că e gata, când îmi spun că e gata, mă uit la proiectul cu care-am aplicat în 2017 la rezidențele FILIT și văd că am respectat totul, la liniuță. Ce mi-am promis, aia am scris. Nu știu, sincer, de câtă trebuință le-ar fi altora. Mie mi-a fost.

Săptămâna viitoare, la FILIT - program de evenimente

 

În perioada 22-26 octombrie voi fi prezentă la FILIT, marele festival de la Iași. Programul meu include cinci evenimente (plus un al șaselea în afara festivalului) - vor fi întâlniri pentru toate vârstele, de la copii de gimnaziu, la liceeni, studenți și adulți, cu discuții despre cărțile adecvate fiecărui grup. Întâlniri în școli, la facultate, în centrul orașului. 

Vor fi și două întâlniri marca Alecart, cu juniorii și cu cei mari, de liceu. Cu juniorii vom vorbi despre cele două cărți cu Isidor, „O vară cu Isidor” și „Iarna lui Isidor”, iar la Alecartul mare, unde sunt invitată alături de Tracy Chevalier, vom vorbi eu despre „Roșu, roșu, catifea”, iar dânsa despre „Sticlăreasa” (pe care am tradus-o anul trecut). Toate cărțile sunt apărute la Editura Polirom.

În pregătirea acestor întâlniri, au apărut trei recenzii la „Roșu, roșu, catifea”, una semnată de dna profesoară Nicoleta Munteanu și două scrise de elevi. Pot fi citite aici, aici și aici. 

Întregul program FILIT 2025, aici.

***

Iar după FILIT, întâlnire cu Tracy Chevalier la București.

Detalii, aici.

„Toți copiii librăresei”, în fonoteca Radio România Cultural

Am încheiat astăzi înregistrarea integrală a romanului „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020) pentru fonoteca Radio România Cultural.

Invitația la proiectul acesta atât de special mă onorează și abia aștept să vedem rezultatul final. Mulțumiri întregii echipe, a fost o bucurie să fiu prezentă acolo în toată această perioadă - iar experiența, una cu totul ieșită din comun. Douăzeci de ore de înregistrări au fost necesare pentru cele peste 330 de pagini ale cărții.

Detalii despre difuzare, în curând.

Traducerile mele

 18 ani de traduceri - 12 mii de pagini.

O fotografie de International Translation Day, făcută la 6 dimineața, în chip de răsfăț, înainte să plec la o trebușoară care mă cam lasă fără glas.

La Festivalul Apolodor - prima ediție

Am lăsat exact la jumătate ceea ce lucram, când am pornit spre Botoșani, sperând că voi putea continua la revenire. După o vară cu doar patru zile de vacanță, plecarea de acasă a picat bine. La liniuță, despre patru zile interesante.

Am trecut cu trenul de Botoșani prin Bacău pe 17 septembrie, de ziua lui Bacovia, când se desfășura BacFest.

A plouat tot drumul, și-a plouat și-n tren, mai exact fix pe locul meu cochet, bine ales online, și-a plouat, și-a plouat, de-am strâns apa-n pungi și-n perdele. Prima oră a călătoriei a fost un coșmar. Iar apoi, numai bine.

Am trecut, pentru prima oară în viață, prin Dolhasca. Când am văzut gara, recitam în gând „În gară la Botoșani / Cad castane din castani” și mă gândeam la Emil Brumaru, și înțelegeam de ce aici a scris cum a scris. Lumina, cerurile, dealurile rotunjite și line, curțile, animalele multe! De aici începea raiul.

Cu gândul la Luchian am pornit spre Botoșani. M-a însoțit peste tot. Iarăși, lumina, întinderile verzi, câte un nor. Declarația lui despre cum „unul nu ți-ar vorbi despre frumusețea unui nor!”...

La Botoșani, hotel, pietonală, strofele din Luceafărul peste tot (mi-a plăcut demontarea poemului în bucățele de piatră și presărarea lui prin oraș, de ce nu?), lacul, statuile noi. În plimbări singură, dimineața devreme, am ajuns în centrul vechi, frumos și cam abandonat, și la biserica unde-a fost botezat Eminescu, și la locul unde s-a născut și-a copilărit.

În două rânduri, m-am întâlnit cu copii și profesori. A fost altfel decât la simple întâlniri din școli. Concluzia mea e că acești copii erau bine pregătiți dinainte, vin adică pe un șnur de discuții, lecturi și așa mai departe, derulate pe mult timp în urmă. Nu e ceva punctual, făcut în pripă. Au tradiție, citesc, discută, desenează... E un fond bun acolo și e un loc unde artele în general sunt prețuite. Mi s-a părut peste orice nivel așteptat. Totul miroase a educație cu respect pentru arte. Am văzut copii educați, drăguți, curioși, inteligenți, harnici, profesori decenți, cu bun gust, cu modestie, harnici, îmi declar aici admirația pentru tot cei întâlniți. Mulțumesc, dnelor Dana-Georgeana Andrei, Angela Chiriac și Loredana Carcea - în ordinea în care le-am întâlnit. Pe privirile celor mici și ale celor mari m-am sprijinit, căci nu mă simt foarte confortabil în fața unei săli pline. A fost mult, mult și frumos. Desene, discuții, flori, declarații. Multă iubire. Fotografii cu sutele, cum să refuzi?

La Ipotești a fost vârful acestui vârtej de emoții. Nimic nu m-a pregătit. Bietul meu suflețel a cedat în prima cameră a familiei, lângă masa Emineștilor, cu fotografiile fraților și surorilor de jur împrejur. Când credeam că mai mult nu se poate, s-a putut: biserica, masca mortuară (n-o să uit niciodată senzația trăită, sentimentele atât de amestecate, privirea pe trăsăturile atât de delicate și pe un anumit detaliu frapant, și-n același timp sentimentul că nu se cuvine să privesc; da, el era „frumos ca un sfânt coborât dintr-o icoană”; da, el era „doar” un om). Curtea înverzită. Primirea elegantă și generoasă, peste tot. Invitații să revenim sau să venim și acolo, și dincolo, peste tot. Invitația să lăsăm un rând pe geamurile unei clădiri unde se țin ateliere. Am lăsat. Muzeul, cu încăperile sale bine organizate. Mi-am luat de acolo o frunză. E cea mai de preț amintire din Botoșani.

Festivalul Apolodor, care m-a adus acolo, o ediție pilot, mi s-a părut un dar extraordinar pentru un oraș micuț, curat, care duhnește a artă. Dan Lungu și Luminița Corneanu, bravo și mulțumesc! A fost o onoare să fiu și eu un punct turcoaz pe harta festivalului. Am întâlnit scriitori, profesori, cititori de toate vârstele, am pus piciorul în locuri unde altfel n-aș fi ajuns, am râs și am plâns, cu alte cuvinte: am trăit.

Mulțumesc unei fete minunate, Anisia, voluntară care m-a ajutat și mi-a fost companie plăcută. Să continui să scrii, Anisia!

O mare surpriză pentru mine a fost și să întâlnesc, în expoziția cu ilustrație de carte din holul teatrului, și ilustrația originală a copertei „O vară cu Isidor”, realizată de Radu Răileanu. N-o mai văzusem niciodată așa, mare și originală. M-am bucurat. De fapt, Isidor m-a adus la Apolodor. E atât de limpede.

Am revenit la treabă. De mâine, intru într-un proiect inedit și solicitant, curioasă și eu cum va fi și dacă voi face față. Iar apoi să reiau ce-am lăsat la jumătate, lucrul cel mai important pentru mine acum. Am venit de la Botoșani obosită - sau poate doar stoarsă emoțional -, dar un pic mai încrezătoare în privința viitorului.

Și am avut revelația asta: că orice participare la un festival pentru publicul tânăr nu are legătură nici cu autorul, nici cu cărțile sale - ci cu ei, cu tinerii și cu viitorul generației lor. Pentru asta merită orice efort, oricât de retractil sau introvertit ai fi și cât ai plăti pentru asta.

Dând la o parte obloane - Jurnalul lui Mircea Cărtărescu

 

La despărțirea de o carte mare, în care-am trăit zi de zi de prin august încoace. Ce îmi va umple izolarea mai departe?

Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii – jurnal / 2018-2024, e o mărturisire ca o mantie amplă, de șapte sute de pagini dense, desfășurată lent sub ochii uluiți ai cititorului, o mantie sub care scamatorul te lasă să privești – ce mai dar! Și, dacă primești darul, iată ce vezi: zile și ani, cu scris și mai ales cu căutarea febrilă a scrisului, cu iadul dintre cărți (de nu l-ai cunoaște…), cu cafele în zori și grădini și ferestre, cu călătorii pe cât de fermecătoare, pe-atât de epuizante, cu săli pline (în care pe scaunul de-alături stă mereu picior peste picior singurătatea), cu lecturi, lecturi, lecturi.

E jurnalul anilor când s-au scris nu striga niciodată ajutor, Melancolia și Theodoros. E multă carne vie în jurnalul ăsta și totul e literatură curată, cum e tot ce atinge mâna lui M.C.; m-a tulburat prin forța confesiunii și sinceritatea dureroasă, cum doar scrisorile lui Cehov și cele ale lui Nabokov, cu mia lor de pagini, au mai reușit (și-atunci, senzația de indiscreție topită pe măsură ce înaintam tulburată, și atunci nevoia de a respira în popasuri frecvente, căci viața densă, căci inima prea grea, căci o acordare a propriei inimi la ritmul de acolo). Mărturisesc că – nu știu dacă și din cauza fondului meu depresiv și-a perioadei cam întunecate pe care-o traversez, ca să zic doar atât – am sfârșit aproape zilnic cu ochii în lacrimi porția de being inside Mircea Cărtărescu. Am bătut străduțe și alei în starea asta, cu singurătatea proprietate personală alături, după-amiază de după-amiază, așteptând mereu cu fiorul dependentului porția următoare din cartea de la capătul patului. M-am hrănit, nu știu, probabil vreo lună din jurnal.

Sunt dintre cei care au apreciat nu striga… (cu senzația că pricep până la os, cu bucuria că cineva spune, iată, negru pe alb, adevărul gol-goluț, acel adevăr esențial pe care și eu îl cunosc) și Melancolia; m-a bucurat să găsesc aici making of-ul și explicații intime pentru aceste două cărți.

Eu n-am avut șansa să-i întâlnesc vreodată pe autorii la care țin cel mai mult, cei pe care-i număr pe degetele de la prima mână – pe doi dintre ei i-am tradus intensiv, cu senzația că le scotocesc uneori prin cele mai intime buzunare, detestându-mi bănuita grosolănie, inevitabilă chiar și când mă străduiam să fiu delicată ca un fluture (de exemplu, când traduceam scrisorile lui Nabokov către Vera, cu ochii lipiți de pagini încă nevăzute de nimeni), iar alți doi sunt citiți și recitiți obsesiv, literatura lor e casa mea de vacanță unde revin constant, de care am mare nevoie, fără de care n-aș fi cine sunt și, cred, n-aș scrie cum scriu. Dar pe al cincilea, care ni se dăruiește azi cu atâta generozitate, dând la perete obloane, am avut șansa să-l întâlnesc. Spre sfârșitul jurnalului, m-am întrebat dacă să îndrăznesc să îi spun, cu stângăcia pe care-o capătă inevitabil cuvintele aici, de partea asta a vieții, ceea ce n-o să le pot spune niciodată lui Nabokov, lui Beckett, lui Cehov… Și, pentru că explodam de admirație și iubire, am îndrăznit.

Câteva citate mai jos, decupate cu o foarfecă foarte personală, cum altfel?

***

„Opera unui autor e văzută ca o scară unde fiecare treaptă se înalță peste cele precedente, pe care le domină în tensiunea scriitorului către intangibil și absolut. În realitate, scriitorul nu e ca o mașină care învață din experiență și se autoperfecționează, ci ca o mamă care naște mulți copii. Ultimii nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepți decât cei dinainte: fiecare e doar altfel, diferit de toți ceilalți, deși au stat în același pântec. Nașterea nu e un act progresiv, mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni. Și un scriitor e la fel: e doar recunoscător că poate să mai nască, fără să se întrebe dacă acum e mai bun ca-nainte. Lumea lui e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.”

 „Nu poți publica doi ani consecutiv ceva la fel de impresionant ca Solenoid. Totuși, Melancolia e o carte pură, cea mai pură scrisă de mine, și asta nu i-o va lua nimeni pe lume vreodată. O să ajungă la câțiva singuratici, dar va rămâne mereu acolo, în mintea lor.”

 „Sunt versuri aproape de începător, banale, fără «zvâc», fără poantă, și vor putea fi luate cu ușurință drept trash. Dar vor spune poate ceva celor care-au trecut și trec prin depresie adevărată.” (despre nu striga niciodată ajutor)

 „Unul singur dintre gânduri e dominanta acestor ani: nu te aștepta ca oamenii să te iubească. Vei fi rănit și dezamăgit dacă speri asta. Oamenii nu te văd în centrul vieții lor, pentru că acel centru e ocupat de ei înșiși. Nu te aștepta să fii înțeles.”

 „Aș fi vrut ca Arghezi să fie încă în viață, mă bucur că Bob Dylan încă trăiește (ce frumos ar fi să schimb două vorbe cu el), sunt fericit să i-am întâlnit pe Nichita, pe Brumaru și pe Mario Vargas Llosa. Cineva o să spună cândva: mă bucur că l-am văzut pe M.C. Sau nu va spune asta nimeni.”

 „Oamenilor le place T. (Theodoros), dar n-o înțeleg. De fapt, nici o carte și nici un autor nu sunt vreodată înțeleși, cel mult sunt greșit înțeleși. Sunt convins că-i înțeleg greșit pe Kafka, pe Joyce sau Dostoievski. Pentru că-i combin mereu cu mine însumi. Ei nu sunt ce sunt, ci sunt cum îi văd eu, cu echipamentul meu de citit literatură.”

 „nu striga ajutor e vârful negru și ascuțit al creionului cu care scriu de-o viață.”

 „Cărțile astea vor dispărea, cum vom dispărea și noi. Nu vor mai fi scriitori, nu vor mai fi cititori, va fi doar... – completează tu aici, pune ce vrei, chiar și o înjurătură. Nu mă supăr.”

Octavian Soviany despre „Roșu, roșu, catifea”

Octavian Soviany scrie în „Observator cultural” o cronică la Roșu, roșu, catifea, „Povestiri din anii '80”. Un fragment, mai jos, iar textul poate fi citit integral în revistă, aici. 

„Povestirile, de dimensiuni variabile, de la crochiuri rapide la nuvele în toată puterea cuvîntului, reușesc să redea culorile sumbre ale unei epoci de tristă amintire, cu acribie de documentarist. Printre cele mai reușite texte ale volumului se remarcă Zei, Sfoara (cu admirabile momente de tensiune psihologică), Roșu, roșu catifea (unde Teodorescu, alături de controlorul din Sfoara, este un personaj memorabil) și Ace de siguranță, o poveste de dragoste desfășurată în atmosfera sordidă a căminelor și cantinelor studențești din urmă cu patru decenii, supravegheate atent de ochiul vigilent al Securității. Volumul, în ansamblul său, se constituie, fără îndoială, într-o reușită remarcabilă.”

Despre Roșu, roșu, catifea scrie și Ioana Tătărușanu în România literară, într-un articol intitulat „Blândețe și lentoare”. 

Roșu, roșu, catifea - cărți cu autograf

 

Roșu, roșu, catifea - 50 de exemplare cu autograf doar pe polirom.ro.

„Vârsta târzie” și „Vulpoiul Gon”

Ronțăi carte după carte, cărți noi și cărți vechi, cărți abia apărute și cărți care mă așteptau să ajung iarăși la ele. Mă ajută și ochelarii noi-nouți. Mă ajută și vremea - nu suport căldura, așa că zac și citesc, închisă în închisoarea de lux.

Ce mi-a mai plăcut mult din ce-am citit în ultima vreme: „Vârsta târzie” de Bernhard Schlink.
Un manual nemțesc de murit, un cum-se-moare când ești septuagenar, afli că mai ai doar douăsprezece săptămâni, ai o nevastă mult mai tânără ca tine și-un băiețel de grădiniță. Calm și înțelepciune. Disperare aproape invizibilă, bine camuflată în planuri concrete - o scrisoare pentru fiu, o grămadă de compost, o excursie, o vizită la cel pe care-l bănuiești a fi amantul soției... Căutări, întrebări, răspunsuri care nasc alte întrebări, răsturnări.
Întreaga carte îmi pare că stă sub semnul blândeții și a unei impresionante atenții la celălalt - la cel care rămâne. Asta m-a tulburat probabil înainte de toate. E o atmosferă greu de descris, un ceva ce pe mine m-a prins foarte tare, un ton constant, jos - nimic jalnic -, o profunzime mahleriană atinsă cu un firesc care, cred, poate fi explicat doar prin vârsta autorului - cam aceeași cu a personajului său.
Senzația de film european bun. Foarte bun.

(Bernhard Schlink, „Vârsta târzie”, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Polirom, 2025)

***

Sunt cărți pe care ți le dorești de cum zărești o copertă micuță plutind la secțiunea „În pregătire”, și așa mi s-a întâmplat mie cu „Vulpoiul Gon și alte povestiri” - care tocmai a apărut la Polirom Junior. Pentru că or mai fi pe aici oameni care au nevoie de povești, indiferent de vârstă, sau părinți și profesori, o să spun că m-a încântat întâlnirea cu cartea lui Niimi Nankichi.

Autor japonez, a trăit doar 30 de ani (1913-1943), dar a rămas drept unul dintre cei mai importanți scriitori de povești pentru copii - textele lui sunt în manualele de azi din Japonia. Sunt zece povestiri reunite aici, una mai frumoasă ca alta, cu oameni și animale, cu adulți și copii, potrivite tuturor vârstelor. Și peste care pare că n-a trecut timpul. Sunt atât de valabile astăzi, aici. Povestiri profunde și limpezi, în care se mai întâmplă și rele, chiar dacă despre bunătate e vorba, se mai și moare, se mai și oftează și se pun întrebări esențiale, iar finalul e adesea altfel decât te-ai aștepta - ca în literatura adevărată, nu de jucărie.
Dacă o veți citi, să vă gândiți la mine când terminați „La cumpărat mănuși” și „Povestea lui Kyusuke” (două dintre preferatele mele, cu un final splendid).
Ilustrațiile realizate de Carmen Parii sunt niște japonezării minunate și ele.

„- Oare chiar să fie oamenii ființe bune...? Chiar să fie oamenii ființe bune...?”
„Se poate întâmpla ca oamenii pe care îi cunosc foarte bine să se transforme câteodată în persoane cu totul necunoscute. Apoi, n-am de unde să știu dacă fața pe care eu o cunosc bine este chiar a persoanei aceleia așa cum e ea sau mai degrabă fața pe care eu nu o știu este a persoanei din realitate.”

(Nimii Nankichi, „Vulpoiul Gon și alte povestiri”, traducere de Ana-Maria Fujii, Polirom Junior, 2025)