Octavian Soviany despre „Roșu, roșu, catifea”

Octavian Soviany scrie în „Observator cultural” o cronică la Roșu, roșu, catifea, „Povestiri din anii '80”. Un fragment, mai jos, iar textul poate fi citit integral în revistă, aici. 

„Povestirile, de dimensiuni variabile, de la crochiuri rapide la nuvele în toată puterea cuvîntului, reușesc să redea culorile sumbre ale unei epoci de tristă amintire, cu acribie de documentarist. Printre cele mai reușite texte ale volumului se remarcă Zei, Sfoara (cu admirabile momente de tensiune psihologică), Roșu, roșu catifea (unde Teodorescu, alături de controlorul din Sfoara, este un personaj memorabil) și Ace de siguranță, o poveste de dragoste desfășurată în atmosfera sordidă a căminelor și cantinelor studențești din urmă cu patru decenii, supravegheate atent de ochiul vigilent al Securității. Volumul, în ansamblul său, se constituie, fără îndoială, într-o reușită remarcabilă.”

Despre Roșu, roșu, catifea scrie și Ioana Tătărușanu în România literară, într-un articol intitulat „Blândețe și lentoare”. 

Roșu, roșu, catifea - cărți cu autograf

 

Roșu, roșu, catifea - 50 de exemplare cu autograf doar pe polirom.ro.

„Vârsta târzie” și „Vulpoiul Gon”

Ronțăi carte după carte, cărți noi și cărți vechi, cărți abia apărute și cărți care mă așteptau să ajung iarăși la ele. Mă ajută și ochelarii noi-nouți. Mă ajută și vremea - nu suport căldura, așa că zac și citesc, închisă în închisoarea de lux.

Ce mi-a mai plăcut mult din ce-am citit în ultima vreme: „Vârsta târzie” de Bernhard Schlink.
Un manual nemțesc de murit, un cum-se-moare când ești septuagenar, afli că mai ai doar douăsprezece săptămâni, ai o nevastă mult mai tânără ca tine și-un băiețel de grădiniță. Calm și înțelepciune. Disperare aproape invizibilă, bine camuflată în planuri concrete - o scrisoare pentru fiu, o grămadă de compost, o excursie, o vizită la cel pe care-l bănuiești a fi amantul soției... Căutări, întrebări, răspunsuri care nasc alte întrebări, răsturnări.
Întreaga carte îmi pare că stă sub semnul blândeții și a unei impresionante atenții la celălalt - la cel care rămâne. Asta m-a tulburat probabil înainte de toate. E o atmosferă greu de descris, un ceva ce pe mine m-a prins foarte tare, un ton constant, jos - nimic jalnic -, o profunzime mahleriană atinsă cu un firesc care, cred, poate fi explicat doar prin vârsta autorului - cam aceeași cu a personajului său.
Senzația de film european bun. Foarte bun.

(Bernhard Schlink, „Vârsta târzie”, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Polirom, 2025)

***

Sunt cărți pe care ți le dorești de cum zărești o copertă micuță plutind la secțiunea „În pregătire”, și așa mi s-a întâmplat mie cu „Vulpoiul Gon și alte povestiri” - care tocmai a apărut la Polirom Junior. Pentru că or mai fi pe aici oameni care au nevoie de povești, indiferent de vârstă, sau părinți și profesori, o să spun că m-a încântat întâlnirea cu cartea lui Niimi Nankichi.

Autor japonez, a trăit doar 30 de ani (1913-1943), dar a rămas drept unul dintre cei mai importanți scriitori de povești pentru copii - textele lui sunt în manualele de azi din Japonia. Sunt zece povestiri reunite aici, una mai frumoasă ca alta, cu oameni și animale, cu adulți și copii, potrivite tuturor vârstelor. Și peste care pare că n-a trecut timpul. Sunt atât de valabile astăzi, aici. Povestiri profunde și limpezi, în care se mai întâmplă și rele, chiar dacă despre bunătate e vorba, se mai și moare, se mai și oftează și se pun întrebări esențiale, iar finalul e adesea altfel decât te-ai aștepta - ca în literatura adevărată, nu de jucărie.
Dacă o veți citi, să vă gândiți la mine când terminați „La cumpărat mănuși” și „Povestea lui Kyusuke” (două dintre preferatele mele, cu un final splendid).
Ilustrațiile realizate de Carmen Parii sunt niște japonezării minunate și ele.

„- Oare chiar să fie oamenii ființe bune...? Chiar să fie oamenii ființe bune...?”
„Se poate întâmpla ca oamenii pe care îi cunosc foarte bine să se transforme câteodată în persoane cu totul necunoscute. Apoi, n-am de unde să știu dacă fața pe care eu o cunosc bine este chiar a persoanei aceleia așa cum e ea sau mai degrabă fața pe care eu nu o știu este a persoanei din realitate.”

(Nimii Nankichi, „Vulpoiul Gon și alte povestiri”, traducere de Ana-Maria Fujii, Polirom Junior, 2025)

La mijloc de an - cărțile

Popas la jumătatea lui 2025. Cum nu-mi priește căldura, mă opresc un pic și privesc înapoi. Cărțile acestui an. Toate sunt apărute la Editura Polirom, cu excepția traducerii.

În picioare, cărțile noi:
• „Roșu, roșu, catifea”
• „Quilt” - Top 10+
• „Bach pentru copii”, Helen Garner (traducere / Anansi)

Culcate, cărțile retipărite (tiraje noi):
• „Iarna lui Isidor”
• „O vară cu Isidor” - două tranșe
• „Toți copiii librăresei” - Top 10+

Cel mai prețios, ca de obicei, e ce nu se vede și crește pe mutește.
În toamnă voi fi prezentă - într-un fel sau altul - la trei festivaluri din țară, după câțiva ani în care nu am mers pe nicăieri.

Fără monstrul într-o ureche

„Toți copiii librăresei” și „Roșu, roșu, catifea” sunt poveștile mele care se desfășoară în comunism. Am fost foarte atentă ca numele sau poza „iubitului conducător” să nu apară sub nici o formă pe copertă: nici în titlu, nici în imagine. Un pic de neatenție, o sală de clasă din anii '80 pe copertă, și monstrul într-o ureche s-ar fi strecurat acolo, în celebra fotografie. Nu. Nu. Fără el. Numele nu i-l pot scrie nici aici. Atât de mult l-am urât (da, ne doream să moară și ne întrebam în șoaptă, adolescenți fiind, de ce nu-l împușcă cineva). Atât de rău îmi face și acum să îi văd poza, numele - stomacul e primul care reacționează, înainte să apuc să gândesc ceva în cuvinte.

Apoi, numele lui putea fi un fel de cârlig prea facil, prea la vedere (editori străini explicându-ne în festivaluri că dinspre Europa de Est asta se așteaptă, povești nu de iubire, ci despre anii de comunism; aha, deci noi să fim în continuare condamnați tot la asta, libertatea e-a altora). Nu-mi doream așa ceva. Eu scriu despre oameni, despre ființe mici și mari, oameni și animale, copii și bătrâni, despre o lume întreagă - într-o anumită epocă, da, așa cum mi-a fost dat să o cunosc. Ca să nu uit, ca să nu uităm.

Etajera mea cu cărți esențiale

Intru în jocul propus conștientă că nu voi putea face alegeri perfecte, alegeri totale. La oricare dintre categorii e imposibil să alegi „cartea” – la singular adică. Așa cum știe orice om care citește, o carte se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta. Lecturile noastre stau așezate în ziduri, precum cărămizile adăugate una câte una într-o construcție complexă – e imaginea pe care o folosesc cel mai des când vorbesc despre cum ceea ce citim ne alcătuiește. Vrei să pui o carte prea sus, la un moment dat – dacă îți lipsește ceva mai de jos, cade în gol; fiecare om e o cetate unică, migălos construită în timp.

De amorul jocului, o să strecor mâna în pălăria unde am bilețele cu neunumărate cărți potrivite pentru fiecare categorie și o să scot afară doar câte o carte (sau două, sau trei).

Cartea copilăriei

Una dintre cărțile pe care le-am iubit cel mai mult în copilărie și la care mă gândesc adesea (am și recitit-o recent) este Vântul prin sălcii, de Keneth Grahame. Povestea cu sobolul, bursucul și șoarecele-de-apă, minunata ediție apărută în colecția „Biblioteca pentru toți copiii” a Editurii Ion Creangă, de unde citeam atâtea alte cărți fermecătoare (Zâna Onda, Crăiasa zăpezii), mă cucerea pe viață purtându-mă în călătoria de-a lungul râului, mă făcea să văd, stând tolănită în pat, splendoarea naturii și să trăiesc aventuri alături de animăluțele din poveste.

Iubeam aceste cărți cu senzația că sunt doar ale mele, că nu le știe și nu le citește nimeni altcineva, era o senzație de descoperire și de luare în posesie totală, și cred că asta am căutat și căutăm toată viața, niște cotloane doar ale noastre, niște nestemate doar ale noastre. Nu simt nevoia să citesc ce citește toată lumea la un moment dat, dimpotrivă, am oroare de mode, de recomandări, de noutăți chiar; tot ceea ce descoperim singuri face modelul nostru să fie unic, irepetabil, deci prețios.

Cartea adolescenței

În adolescență am descoperit marii scriitori, mai ales grație unui coleg de clasă, bun prieten, ai cărui părinți aveau o bibliotecă fenomenală. Scotoceam acolo și extrăgeam Dostoievski, Flaubert… Rușii atunci i-am descoperit și citit. Însă ciudat e că nu-mi amintesc adolescența ca pe o perioadă în care să fi citit la fel de mult și cu la fel de multă pasiune ca în copilărie. Citeam însă mereu, da, cititul era o plăcere constantă.

O să spun Doamna Bovary, probabil era ediția de la Editura pentru Literatură Universală. Recitită recent, așa cum merită să facem cu toate cărțile importante, la vârstele noastre diferite.

Cartea pe care ați dăruit-o cel mai des

Inevitabil, cel mai des dăruiesc cărți traduse de mine, fiindcă primesc exemplare la fiecare tipărire și retipărire. Camera mi-e plină de ele, holul mi-e plin de ele, dau și tot dau și tot se adună. Prin urmare, Nabokov, diferite romane: Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Darul, din seria de autor de la Polirom.

Dar ultima carte dăruită a fost, acum câteva zile, Spațiul viselor, (auto)biografia lui David Lynch, apărută la Nemira, găsită la Cărturești Verona. A fost darul pentru ziua soțului meu – o citește acum.

Cartea celebră necitită

O să spun cea mai recentă întâmplare. Îmi rămăsese necitită Conversație la Catedrala, a lui Mario Vargas Llosa. Am intrat la Humanitas Cișmigiu într-o zi din primăvara asta, fără să știu cu ce plec, și-am ieșit cu ea în brațe (traducerea lui Mihai Cantuniari). Llosa încă trăia când am început s-o citesc. A murit când eram pe la jumătatea cărții – eu și alte milioane de oameni din lume care cu siguranță îl citeau chiar atunci.

Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori)

De departe, autorul din care recitesc cel mai des este Cehov. Mă întorc la povestirile lui mereu, nu e an să nu recitesc ceva, este una dintre nevoile mele de bază, ține de curățenia respirației – cel mai recent, luna trecută, m-am dus țintă la „Durere”, povestirea cu birjarul căruia i-a murit fiul. Îmi trebuia să o recitesc. Am continuat cu „Agafia”, apoi cu „O operă de artă” – niciodată nu te saturi de Cehov. Citesc din diferite ediții, mai vechi și mai noi.

Al doilea autor cel mai recitit este Kafka, tot cu textele sale scurte („Metamorfoza”, „Un medic de țară”, „Verdictul”). Ori de câte ori nu pot nu doar scrie, dar nu pot trăi, mă duc la unul dintre textele din Integrala prozei antume de la Humanitas, unde am pus semnul de carte – mă iertați, nu o să spun care, e ceva foarte intim. L-am recitit și acum.

Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută

Capodopera lui Nabokov, Foc palid, cartea considerată intraductibilă înainte să se traducă și la noi și să apară la Polirom, pentru ca apoi, odată demitizată, să fie dată uitării aproape imediat – probabil tocmai fiindcă nu e foarte accesibilă cititorului leneș. E cea mai surprinzătoare, sclipitoare, splendidă carte cu putință. Lolita ar fi de acord.

(pentru revista Scriptor, iulie-august 2025, la invitația Cristinei Hermeziu; număr disponibil integral aici)

„O vară cu Isidor” - la Evaluarea Națională

„O vară cu Isidor” a fost subiectul de rezervă la Evaluarea Națională.

Mai multe fragmente din cărțile mele au fost până acum subiecte la olimpiade, la diferite etape, dar la un examen național atât de important am impresia că e prima oară că ajunge ceva scris de mine.

Subiectul dat a fost din: „Toate pânzele sus” - Radu Tudoran și Emil Racoviță – „Spre Polul Sud”.

Subiectul de rezervă era din romanul meu „O vară cu Isidor” și din Otilia Cazimir - „Pui de vulpe” (din vol. „Amintiri despre G. Topârceanu”).

Bizareria este că mă întâlnesc pentru a treia oară în acest an cu Otilia Cazimir - după ce am scris un Cuvânt-înainte la antologia de poezie „De pe-o bună dimineață”, a apărut acest subiect care ne alătură textele, iar săptămânile trecute, lucrând la un proiect nou, fără nici o legătură cu literatura română, mi-am dat seama că mă voi folosi de niște traduceri făcute de Otilia Cazimir. Mă emoționează mult treaba asta, nu cred în coincidențe.

Toate subiectele de la EN 2025, inclusiv cele de rezervă, la română și matematică, aici.

Veneția - frumusețea ca un șnur fără capăt

Veneția.

După un an de așteptare, câteva zile la Veneția. Cu ochii în lacrimi când am ieșit din gară și am văzut pentru prima oară în viață apa lagunei venețiene. Zile de o frumusețe de nedescris - și pe măsură de solicitante. Veneția, Murano, Treviso. Străduțele, podurile, apa, gondolele, oamenii cântând pe străzi, când nu te aștepți (gunoierul împingând căruciorul și cântând!), drumul spre Murano cu vaporașul, plimbarea pe Rio dei Vetrai, liniștea de acolo, sticlarul de unde mi-am luat o brățară, ca unic suvenir, sticlar care știa românește, picturile lui Tintoretto (și mormântul lui) din biserica Madonna dell'Orto, înapoi în Veneția, soarele care ardea, lumina, culorile, balcoanele, florile, frumusețea ca un șnur fără capăt și oamenii, oamenii... Și Treviso, oraș vechi plin de farmec, cu apele verzi, cu nutrii în ele, cu Podul Dante, cu liniștea cât o mare, curat, cu osterii micuțe și bune, cu librării unde găsești tot ce visezi.

De revenit.

***

Adaug tot aici o cronică excelentă a Nicoletei Munteanu, în revista Alecart de la Iași, despre Sticlăreasa de Tracy Chevalier.

„În aceste momente pe care alege Tracy Chevalier să brodeze povestea Orsolei și a familiei Rosso, dincolo de evenimentele ce le urmăresc devenirea se construiesc adevărate tablouri vivante în care pulsează vie imaginea amplă a vieții de zi cu zi în Veneția și în Murano. E o frumusețe când strălucitoare și clocotitoare, când amară și parcă somnolentă în aceste scene de fundal ce devin esențiale pentru miza romanului. Căci adevăratul personaj al cărții lui Tracy Chevalier este Veneția. Inima ei ce a creat (și) acest exemplu de tehnică și de rafinament care e istoria sticlei de Murano. O Veneție deopotrivă mândră și orgolioasă, lovită și confruntându-se cu propria decădere, renăscând din cenușă, așteptând ca melancolia întipărită pretutindeni pe canalele și în clădirile ei să ademenească turiștii și să-i readucă noblețea de altădată. Ca o tânără aristocrată ce are deplină încredere în sine și privește cu detașare în jur. Ca o curtezană care își știe prețul. Ca o piesă rară, unică, a cărei valoare nu poate fi știrbită, ci, dimpotrivă, sporește odată cu vremea. De mână cu timpul, înfruntându-l, pe el și valurile lagunei din care s-a înălțat.

În Sticlăreasa, printre chipuri și personalități reale, printre momente semnificative în care se spune istoria orașului și a sticlei, se țese firul unei narațiuni dense, precise în detalii și povestea unei deveniri. De care se leagă alte vieți și mereu noi destine. Totul într-un superb echilibru între adevăr și imaginație, între claritate și mister. În traducerea minunată a Veronicăi D. Niculescu, în care eleganța și claritatea devin mărgelele de Murano ce lasă să se întrevadă o întreagă lume.”

Întreaga cronică, aici.

Iar cronica din Alecart despre Roșu, roșu, catifea, aici.

Roșu, roșu, catifea (2025) - reacții și cronici

În revista Alecart de la Iași, dna profesoară Nicoleta Munteanu scrie un text complex și, mai ales, plin de înțelegere. Poate fi citit aici.

„E o continuă tensiune între această frumusețe și inocență ultragiată, între privirea senină brusc lovită de lama unei realități necruțătoare și sufocantul drum al zilelor ce se scurg peste viețile acestor oameni. Povestirile din Roșu, roșu, catifea ne obligă să nu uităm. Dar o fac cu atât de multă tandrețe și înțelegere față de toate cele omenești, încât simți nevoia să întinzi palma și să ocrotești – măcar pentru o clipă – toate acele vieți neîntregi, ușor ciobite, frânte prea devreme. Vieți gârbovite, dar care continuă să caute lumina mierie și să se țină puternic de ea. Stilistic, toate povestirile sunt niște bijuterii. Atent lucrate, comunicând subtil una cu cealaltă – urmărind salturi între vârste și stări, împletind registre și cadențe într-o frazare ce poartă amprenta celui (celei) care trăiește înăuntrul cuvintelor, iubindu-le și crezând necondiționat în îmblânzirea lor. E multă candoare și multă forță în lumea din acest volum – ediția revăzută – Roșu, roșu, catifea. E tot ceea ce poți aștepta de la o carte să-ți ofere: cruzimea adevărurilor și frumusețea de nesuportat a vieții, rigoarea formei, soliditatea textului și delicatețea sufletului omenesc.”

***

O cronică la Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025) semnată de Cristian Teodorescu în „Cațavencii” - „Cum erau lucrurile înainte de a deveni banale”.

„Extraordinar în povestirile Veronicăi D. Niculescu în care se întîmplă lucruri știute, pentru un adult banale, e senzația acută de unicitate a lor, de «pentru prima oară» pe care ți-o transmit personajele care trec prin ele și arta desăvîrșită cu care autoarea o intermediază.”

***

Reportaj pe TVR Cultural de la lansarea cărții, în „Jurnalul cultural” din 18 iunie, aici.

„Orbital” – rece ca gheața, fierbinte ca focul

Fermecată de „Orbital” de Samantha Harvey, o poveste de dragoste pentru Pământ spusă într-un mod original – povestea trebuie să dicteze întotdeauna stilul, iar aici exact acest „cum spui povestea?” mi se pare fascinant.

Vocile oamenilor izolați sus, în capsula din spațiu, la patru sute de kilometri înălțime, sunt topite ca una (liniuțele de dialog au căzut, inutile), în timp ce astronauții – șase oameni, naționalități diferite, urmăriți într-o singură zi (urmăritorii urmăriți), deveniți o unică mare ființă fluidă, cu șase inimi și șase creiere distincte – observă uluiți, cu priviri mereu în schimbare, Pământul. Privirea în schimbare e aici una dintre marile teme. Mai întâi, văd și admiră Pământul nocturn, care li se arată cel mai ușor, cu luminile sale presărate de mâna omului, apoi pe cel de zi, cel aparent fără de hotare, dar plin de cicatrici lăsate de om, un Pământ schilodit pe care ajung să-l înțeleagă tot mai bine.

La fel, cititorul pătrunde inocent în cartea asta scrisă într-un mod cu totul aparte (nimic nu frapează la început, poate doar simplitatea), pentru ca pojghițele de pe ochi să cadă treptat: ți se luminează de ce ești acolo, ce vezi, ce observi, ba, mai mult, devii și tu nu doar urmăritor, dar parte din acest tablou. Ești și sus, mai sus chiar și decât scriitorul, pe poziția divină, dar și jos, pe Pământ, unde se dezlănțuie taifunul, unde cresc răni, mor părinți, viitorul e tot mai nesigur. Cine urmărește pe cine, de fapt? Cine e urmărit, cine e urmăritor? Cine e jos, cine e sus? 

Cheia e la vedere, în tabloul „Las meninas” de Velázquez, unde privitorii sunt și cei priviți, spectatorul din umbră e și personaj pe scenă, autorul e și observator, și observat. Totodată, și-n fotografia făcută de Michael Collins la aselenizare, în care fotograful e „singura ființă umană care nu apare în fotografie” – sau dimpotrivă, e unica? 

„Orbital” e o carte despre contemplare (și poezie, și frumusețe repetitivă), o carte cu miză mare (ascunsă la vedere), spusă pe un ton jos și grav, cu mecanisme ce se dezvăluie lent, o carte minunat construită, spusă cu o voce ce urmează cu precizie drumul ales. Iar asta e admirabil. Să reușești să scrii o carte în care spațiul și timpul se dilată și se contractă așa, unde totul vâjâie amețitor și stă locului în același timp, plutind imponderabil, să scrii o carte despre Pământ de acolo, de sus, din poziția „divină” a astronautului/scriitorului, și să o faci cu atâta aparentă lejeritate – de fapt strângând cu grijă fiecare nit nevăzut al capsulei/cărții –, asta e o performanță. O capsulă spațială – da, asta este și cartea în sine: o capsulă (unde nu există sus și jos, totul e plutire, răsturnare într-o clipă, rostogolire). Ce iei cu tine acolo, în acel spațiu infim, strâns delimitat și trimis în infinitul unde plutesc resturi, gunoaie? Puține. Esențialul.

O declarație de dragoste – și plină de disperare, cum sunt toate declarațiile de dragoste autentice – pentru planeta noastră și, în fapt, pentru om. Cu îngrijorare pentru viitorul umanității; cu întrebări multe, puține răspunsuri. Pe mine m-a cucerit și prin dexteritatea stilistică, și prin curaj, și prin privirea plină de grație și încărcată de durere și dor, și prin apropierea acută în anumite zone de reportaj (din soiul cel mai autentic, în cea mai dură sălbăticie, însă un reportaj pe nevăzute, teribil de greu de documentat) și de eseu – un roman atipic, fermecător. Rece ca gheața, fierbinte ca focul.

***

„Și noi? Noi suntem ca unul. (…) Ne bem unii altora urina reciclată. Ne respirăm unii altora aerul reciclat.”

„Sunt niște oameni ce privesc dintr-o perspectivă divină, iar asta e și o binecuvântare, și un blestem.”

„Înainte să plece de pe Pământ, fiica lui adolescentă l-a întrebat: crezi că progresul e ceva frumos? Da, da, i-a răspuns el fără să trebuiască să se gândească. (…) …și acum el regretă că a pus capăt discuției cu atâtea certitudini și atâtea sofisme, căci era o întrebare născută din inocența unui minți și cerea un răspuns pe măsură. Ar fi trebuit să-i spună: nu știu, draga mea. Asta ar fi fost adevărat.”

„Planeta este modelată de uluitoarea forță a lăcomiei omenești, care a schimbat totul: pădurile, polii, bazinele de acumulare a apei, ghețarii, râurile, mările, munții, litoralurile, cerurile: o planetă definită și croită de lăcomie.”

„Să atingi una dintre cele mai înalte culmi ale înfăptuirilor omenești doar ca să-ți dai seama că înfăptuirile tale nu înseamnă aproape nimic și că a înțelege asta este cea mai mare înfăptuire a oricărei vieți, care, la rândul ei nu înseamnă nimic și, de asemenea, înseamnă mai mult decât orice altceva. Niște metal ne separă de neant; moartea este extrem de aproape. Viața este pretutindeni, pretutindeni.”

 (Samantha Harvey, „Orbital”, traducere de Dana Crăciun, Polirom, 2025)

Foto jos: Apollo 11 - foto Michael Collins

„Las meninas” - Velázquez

„Roșu, roșu, catifea” - lansare în București

Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025) se lansează luni, 16 iunie, la Humanitas Kretzulescu. Îi voi avea alături pe Cristian Teodorescu și Cosmin Ciotloș, discuție moderată de Oana Boca Stănescu.

*

Despre lansare, în Jurnal cultural, TVR Cultural.

„Roșu, roșu, catifea” - lansare la Bookfest

Mâine începe Bookfest. Roșu, roșu, catifea (Polirom, Fiction.LTD) se lansează sâmbătă, 31 mai, de la ora 16. Îi voi avea alături pe Dana Pîrvan și Ciprian Măceșaru, iar discuția o va modera Adela Greceanu. Le mulțumesc de pe acum pentru efortul lor.

Întregul program de lansări al Editurii Polirom, aici.

*

„Orașul adormit” - sfârșitul lumii pentru copii

 

O carte foarte frumoasă s-a lansat în România de curând, în timp ce noi eram ocupați cu lucruri mai importante, așa că vin să vă spun azi despre această minunăție - fiindcă îmi pare rău că s-a vorbit prea puțin despre ea.

Autorul ceh Martin Vopěnka a fost în turneu pe la noi, a avut un șnur de evenimente - la unul dintre ele am participat și eu, un dialog desfășurat la Centrul Ceh din București într-o seară de mai; mulțumesc, a fost o bucurie și să citesc cartea, și să întâlnesc autorul, un om fermecător. Îi voi urmări și cărțile pentru adulți.

Cele mai bune cărți pentru copii și adolescenți sunt cele care li se potrivesc și adulților. Iar „Orașul adormit” exact așa ceva este. Fiindcă e acea literatură care se duce în profunzime, care dincolo de povestea de la suprafață pune întrebări esențiale și vorbește despre valori permanente.

În „Orașul adormit”, copiii se trezesc într-o bună zi ca să descopere că mami și tati dorm. Dar dorm, nene, dorm! Nu se pot trezi. Toți adulții care au copii au adormit. N-au murit, nu sunt bolnavi, pur și simplu nu se mai pot trezi. Copiii trebuie să se descurce cum pot. Personaje principale, patru frați de vârste diferite, doi băieți, două fete. De la „Acum pot să mă uit cât vreau la televizor!” se ajunge repede la „Câtă mâncare mai avem?” și, mai apoi, la nevoia esențială a oricărui om: de iubire și de căldură. Părinții nu mai sunt!... Ce ne facem?

O carte de aventuri (la suprafață), scrisă interesant, o carte care vine în linia unor filme la modă acum - un soi de „The Walking Dead” sau „The Last of Us” pentru copii -, căci dispariția părinților înseamnă, în fond, sfârșitul lumii pentru copii.

Ce mi-a plăcut mult - pe lângă faptul că povestea arată cât de importante sunt multe lucruri absolut banale de care ne bucurăm zi de zi - electricitatea, apa, mâncarea, banii, mângâierea mamei seara -, mi-a plăcut întrebarea: „De ce este toată lumea atât de rea?”. Și permanenta nevoie de a discerne cine e bun și cine e rău. De a vedea dincolo de aparențe. Dintre oamenii întâlniți pe parcursul aventurii (adulți fără copii, cei care n-au adormit și se oferă să ajute), unii par buni și se dovedesc răi, alții par răi și se dovedesc... tot răi, iar alții, ce să vezi?, o zice minunat cel mai mic băiețel: „Același om poate să fie și bun, și rău în același timp!”.

Vă recomand cartea, pentru copii mai măricei, adolescenți și chiar adulți.

„Orașul adormit”, Martin Vopěnka, Editura Frontiera, 2025, traducere de Anca-Irina Ionescu.

„Roșu, roșu, catifea” la Polirom

A ieșit azi din tipar Roșu, roșu, catifea, ediție revăzută, în colecția Fiction.Ltd a Editurii Polirom. Nu pot decât să sper că va ajunge la cât mai mulți cititori, la aproape 15 ani de când scriam primele texte din carte. Acesta este terenul din care, ani mai târziu, s-a născut și romanul Toți copiii librăresei, probabil cea mai îndrăgită dintre cărțile mele. Romanul a crescut cumva firesc din firele țesute în aceste povestiri - lucrate în perioada când traduceam Beckett.

Este singura mea carte nominalizată la Premiile Radio România Cultural, dar a avut și nominalizare la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și a luat Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă. 

Mulțumesc Editurii Polirom, lui Adrian Botez și întregii echipe de acolo, pentru noua carte. O primesc ca pe-un miracol în vremuri incerte. 

O zi între olimpici - Despre frumusețea literaturii, la Pitești

Aseară, la Pitești, în fața unui public mai numeros ca oricând, peste 330 de oameni!, m-am străduit să vorbesc despre „Frumusețea literaturii”.
Mai emoționată ca la orice altă întâlnire, onorată și intimidată, fiindcă veniseră anume pentru întâlnirea asta cu mine cei aproape trei sute de elevi de liceu calificați la faza națională a Olimpiadei de Română, împreună cu câteva zeci de profesori însoțitori. Îi văzusem cu câteva ore mai devreme, în curtea liceului „Brătianu”, umplând până la refuz aleile, curtea, când ieșiseră de la proba scrisă (fericiți, entuziaști, unii dintre ei dornici să facem fotografii și să vorbim), dar nu îmi imaginasem că vor veni chiar așa, toți, la întâlnirea de după-amiază de la facultate, în nordul orașului.
Niciodată până acum, în nici un festival, cât de mare, și la nici o lansare, n-am fost atât de copleșită de scenă și de sala imensă, plină ochi. A fost o seară extraordinară.
După vreo două ore de discuții (am ținut să avem și un dialog după mica mea prezentare, am invitat liceenii cei mai buni dintre cei buni să mă întrebe orice doresc, iar ei au avut întrebări extraordinare, autentice, deștepte, sensibile), a urmat încă vreo oră de autografe pe cărți și întrebări puse între patru (sau șase sau opt) ochi, departe de microfoane, cu cărțile în brațe. Câtă bucurie! Cât autentic!
Am vorbit despre frumusețea de neposedat din lume, dar despre miracolul că literatura, ce să vezi, poate fi posedată. Ea ajunge să facă parte din noi, ne alcătuiește, ne modelează, ne ajută să judecăm și să luăm decizii, literatura e viață. Despre adevărurile profunde despre om pe care le căutăm în povești. Despre nevoia esențială a omului de poveste. Despre faptul că atunci când închizi cartea și stingi lumina de la capătul patului, ceea ce ai citit nu dispare. Rămâne mereu aprinsă o lumină. În tine.

Foto: O singură fotografie dintr-o zi copleșitoare. Publicul. Sunt și eu undeva în primul rând, emoționată până la cer, este chiar momentul dinaintea urcării pe scenă.

Mulțumesc tuturor - și mai cu seamă dnei profesoare Ileana Topologeanu, splendidă companie întreaga zi și căreia îi datorez prezența aici - din întreg suflețelul meu, la capătul unei întâmplări unice. De ținut minte o viață.

Unde?

Este o tristețe copleșitoare în toate și o urgență pe care e din ce în ce mai greu să o ții departe de corp. Un tremur, noapte și zi, care vine din mințile bombardate, inundate de rău. Să te zbați ca să poți să trăiești. (Unde să fugi? Unde mai există un petic de liniște? De bunătate, de lumină, de sinceritate, de autentic, de dragoste, de suferință pur personală, de... Unde un colț unde alegerile tale pentru niște valori să conteze? Unde colțul tău mic unde dacă faci lumină să rămână lumină? Unde dacă stingi, să rămână stins. Lumea a devenit deodată prea mică - e absolut totuna unde te afli, răul te-ajunge peste tot, intră prin fisuri invizibile, se insinuează ca fumul, murdărește tot, este.) Din ce în ce mai greu de trăit.

Nabokov - despre răbdare, frumusețe, detaliu

23 aprilie. Ziua de naștere a lui Nabokov.

Sunt zile de naștere ale unor scriitori pe care le știu și trezită noaptea din somn, ca pe ale unor rude de gradul întâi. Acei scriitori din care-am citit tot, până la ultima virgulă. Nabokov e unul dintre ei. Nabokov e deasupra tuturor, nu există pentru mine iubire mai mare, mai orbitoare.

Am început să traduc la finalul lui 2007, când Sibiul era Capitală Culturală Europeană, când eram cu toții extrem de obosiți - și de bine hrăniți sufletește după mii de evenimente culturale la care participam și despre care scriam într-un ritm nebunesc. Tocmai predasem la Cartea Românească al doilea volum de povestiri al meu. Așteptam. Voiam altceva. Nu mai scriam, îmi trebuia pauză. Citeam, mă refugiam în lecturi. Și atunci, către iarnă, citind „Ochiul” lui Nabokov, un roman scurt și splendid, m-am apucat să-l traduc. Fără să mă intereseze nimic altceva. Doar ca să fac asta. Doar ca să văd dacă pot. A fost de parcă-mi căzuse un măr în cap. Am avut noroc! Anul viitor, traducerea propusă la Polirom a fost primită - Polirom a câștigat chiar atunci drepturile de publicare a seriei Vladimir Nabokov. Așa l-am cunoscut pe Bogdan-Alexandru Stănescu - nu ne știam înainte. Așa a început colaborarea mea cu Polirom. Au urmat alte și alte traduceri. Multe romane, dar și scrisorile, visele... (Cursurile am refuzat să le traduc, nu fac retraduceri, e altă poveste, nici nu urmau să apară aici.)

Nabokov m-a învățat răbdarea, scrisul și rescrisul, detaliul care face povestea (sau mi-a șoptit că e bun felul obsesiv în care lucrez), mi-a deschis și mai bine ochii la frumusețea de neposedat din tot ce ne înconjoară, scrisul despre tot ce e și nu e, despre ce ești și despre ce nu ești!... Cu cărțile lui am învățat să renunț ca să primesc. Cu romanele lui am renunțat la concedii, ca să stau acasă și să rezolv jocuri de cuvinte din bilețele decupate pe o canapea, ca să fac cărți, ca să iubesc cu tot trupul și toată mintea mea ce era mai important de iubit. Cu el am învățat să alung tot ce înseamnă pierdere de timp - ca să câștig chiar asta: timp, timp.

În poză sunt traducerile mele (cu turnul de originale în fundal; am lucrat mereu cu cărți adevărate, nu cu pdf-uri) - nouă cărți, 2.900 de pagini, lucrate de-a lungul a 12 ani.
Seria de autor de la Polirom cuprinde în total 23 de cărți. Au mai tradus, câte o carte, două sau cel mult trei, din rusă sau din engleză: Horia Florian Popescu, Adriana Liciu, Anca-Gabriela Sîrbu, Anca Băicoianu, Sanda Aronescu, Mona Antohi, Livia Cotorcea, Luana Schidu, traducători adevărați, în fața cărora mă înclin, ca amatoare îndrăgostită ce rămân.

Azi, de Ziua Internațională a Cărții, ar fi trebuit să vorbim la Muzeul Național al Literaturii Române din București despre cărți care ne-au format. Evenimentul a fost anulat din cauza unei întâmplări nefericite. Aici este cam ce-aș fi avut eu de zis.
Despre Nabokov, născut la 23 aprilie 1899 (în aceeași zi cu Shakespeare și Shirley Temple, cum îi plăcea să glumească).
Citiți-l, iubiți-l!

„Quilt” - ediție nouă, în Top 10+

A apărut „Quilt” în Top 10+ și a ieșit atât de frumoasă!

Mă mișcă să-mi văd poveștile publicate în una dintre colecțiile mele preferate - colecția de bestselleruri de la Polirom. Mulțumesc tuturor celor care au citit, au scris și au vorbit despre carte. Această ediție este posibilă și datorită lor.

Premiul „Mihai Giugariu” pentru Cartea Discretă a Anului, oferit de Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor (ARCCA), ediţia 2024

Premiul Cartea de proză a anului 2023 pe O mie de semne

„În arealul uman cartografiat în volum intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.” (Mirela Nagâţ, Apostrof)

„Povestirile Veronicăi D. Niculescu, nişte bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea până acum şi o apariţie încântătoare în proza ultimilor ani.” (Cristian Teodorescu, Caţavencii)

28 martie - despre tăcere și copaci înfloriți

De când au început să înflorească pomii, mă străduiesc să nu cad în prăpastia cu tristețe. S-au împlinit ieri trei ani de când a murit tata. Am tăcut. M-am temut de ziua de ieri mai mult decât îmi place să recunosc. De cum a început luna martie, de cum au început să înflorească copacii, un tremur, adăugat peste alt tremur, adăugat peste alt tremur.

Eram în Cișmigiu acum trei ani, mă uitam la copacii înfloriți și știam că s-a terminat, că va urma telefonul. Am mai mers două sute de metri și telefonul a venit. Eram lângă o florărie. Azi, abia de mai pot trece pe-acolo. Într-un fel, pentru noi a fost ușurare - așa se întâmplă când vine după ani de spaime și suferințe. Și au fost ani. De spaime și suferințe. Și telefoane, alarme. Și depărtări în cazul meu, depărtări care, în ciuda aparențelor, fac totul greu, mult mai greu. Distanța intensifică totul, nu simplifică nimic niciodată (vezi dragostea la distanță, la polul opus, și exacerbarea până la infinit a iubirii).

M-am străduit să muncesc, mintea ocupată e o minte hrănită, o minte care se străduiește să-și păstreze sănătatea. Salvarea e-n muncă. Și-apoi, și tata a fost un om dedicat orbește lucrului său, indiferent care-ar fi fost acela, indiferent la ce vârstă. Îmi pare extraordinar de rău că în ultimii ani n-am mai reușit să comunicăm suficient de bine. Nu ca pe vremuri. N-am mai regăsit legătura puternică pe care-o aveam cu mulți ani înainte; de fapt, legătura exista, nu mai exista calea de comunicare firească. Au rămas foarte multe nespuse.

A trecut, cum, necum, și ziua de ieri. Se duce și martie. Muncesc hotărâtă să scot ce e mai bun - din bine, din rău... Mă străduiesc să nu mai asociez copacii înfloriți cu durerea. Aștept anii când florile o să fie iarăși doar flori. Doar frumusețe.

Despre femei și Babe Iaga

Repede, până nu dă buzna ziua peste noi, să spun cât de mult mi-a plăcut - și m-a tulburat - și cartea asta, „Baba Iaga a făcut un ou”, de Dubravka Ugrešić, excelent tradusă de Octavia Nedelcu. Mitul slav al vrăjitoarei Baba Iaga e reinterpretat modern, într-un roman-triptic. Trei povești țesute strâns, despre femei, părinți și copii la vârste înaintate, îmbătrânire și prietenie, scrise cu câtă duritate, cu-atâta tandrețe, cu câtă amărăciune, cu atâta umor. Am râs ca la nici o altă carte din ultima vreme, la întorsături de situație neașteptate, la rezolvări dure rapide, de parcă mă uitam la un film est-european (sârbesc, voiam să zic, deși e croat și se duce și prin Bulgaria, și prin Cehia) din cele mai bune.

E soarta nedreaptă a cărților scrise din părți diferite să se trezească cu cititori care spun „mi-a plăcut cel mai mult partea x...”, așa că nu o să cad în păcatul ăsta! Mi-a plăcut foarte mult țesătura ingenioasă. Prima parte, cu o fiică și-o mamă bătrână, a doua, cu prietenele într-o ultimă excursie împreună, a treia, un mic studiu despre vrăjitoare: „Baba Iaga pentru începători” - un personaj e folosit pentru a ne servi explicații folcloristice dense, pentru interpretarea poveștii. Un pic abuziv, dar un abuz conștient: „Al naibii folclor, a început să vă iasă pe nas. Ați primit o supradoză, vă înțeleg.” (E un demers tehnic înrudit oarecum cu cel folosit de Nabokov în „Foc palid”, unde falsul cronicar comentează poemul; aici un personaj bine intenționat ne servește la final explicații). O carte savuroasă și dură, o carte despre vârste și complicațiile lor și despre cum să îmbrățișezi, probabil, acceptarea, firescul, indiferent că ești părinte, copil.

***

„Avea doar patruzeci de kilograme, se mișca cu ajutorul unui cadru, era pe jumătate oarbă, vedea lumea doar în contururi vagi. Locuia singură, refuzând cu obstinație să meargă la căminul de bătrâni sau să stea cu fiică-sa și familia ei. Nu accepta sub nici o formă nici măcar o îngrijitoare care să locuiască cu ea. De fapt, nu accepta nimic.”

(„Baba Iaga a făcut un ou”, Dubravka Ugrešić, Polirom, 2024, traducere din croată de Octavia Nedelcu)

Suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre

Tocmai am încheiat și pun în raft „Orașul și zidurile sale incerte”, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă.

Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.

M-am gândit mult în timp ce citeam - și vedeam unde duce povestea și cum e ea construită - și la „Lecții”, romanul fantastic al lui Ian McEwan, tot un roman posibil de scris numai către un capăt de viață. Ambii scriitori au 76 de ani acum, au scris cărțile acestea începând din pandemie, când lumea se cutremura și viitorul era greu de văzut. Cărți totale. Și m-am gândit și la alți scriitori prolifici, trecuți de 60, 70 de ani, care dau acum cărți mari, care au așteptat o viață ca să poată fi scrise. (Ce bine că scriitorii nu ies la pensie!) Am o colecție de titluri în minte, toate cărți apărute acum, de curând, toate complexe, luxuriante, acea proză foarte bună care vine numai cu vârsta. (Și îndrăznesc să pun aici și „Sticlăreasa” lui Tracy Chevalier, deși ea are doar 62 de ani, tot o joacă cu timpul, tot o călătorie prin vârste, printr-o viață întreagă, spusă în cea mai amplă și sofisticată carte a autoarei de până acum.)

Și mă mai gândeam, spre finalul acestei cărți minunate, care azi se așază în raft alături de multele ei surate (da, sunt un mare fan Murakami, nu-mi lipsește probabil nimic, îi citesc cărțile de la prima, de pe când apăreau în micuța serie verzuie de la Polirom, aș putea adăuga o fotografie cu mine de la o altă vârstă a mea, tolănită într-un pat, la Sibiu, cu un Murakami în brațe și motanul alături, era pe când încă nu scrisesem un rând) - mă gândeam deci la „nu striga niciodată ajutor”, citiți și spre final veți înțelege. „Suntem singuri”, da, și asta aș zice, citând un personaj din altă poveste, căruia i-am împrumutat cândva convingerile mele. Ne avem doar pe noi. Iar noi, fiecare, suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre.

Domnul Cristian Teodorescu spunea, la lansarea de la târgul Gaudeamus, că „Orașul și zidurile sale incerte” i se pare cea mai bună carte din tot ce-a scris Murakami. Și mie. Deși mi-au plăcut mult toate celelalte. Și sper să mai scrie.

***

- Tu ai pe cineva care să te prindă și să te salveze?

A clătinat din cap.

- Nu, n-am pe nimeni. Cel puțin, nu printre vii. De asta am să rămân pentru totdeauna aici, unde timpul nu se scurge.

(Haruki Murakami, „Orașul și zidurile sale incerte”, Polirom, 2024, traducere din japoneză de Andreea Sion)

Nevoia de chilioară - a te „nevoi”, a te dedica unui crez

Ieri a început postul Paștelui, pentru mine e important, de câțiva ani încerc să fac acest exercițiu de cumințenie.

E o nevoie de curățenie interioară, înainte de toate; abia apoi legată și de restricțiile alimentare. (De doi ani, pornind de la postul din primăvară, am renunțat la carne de tot - un lucru pe care altfel nu reușisem să-l duc până la capăt, deși de ani de zile mi-l doream; s-a dovedit a fi, pentru mine, una dintre cele mai bune decizii.)

Azi, în lumea asta tulbure și plină de violențe de tot felul, simt nevoia să împărtășesc aici, pentru puținii care poate se vor bucura și vor lua din ea atât cât au nevoie, această poveste a unui sfânt citită întâmplător la cafeaua de dimineață. Sfântul Gherasim de la Iordan.

Îmi atrăsese atenția imaginea, fiindcă nu vezi des o icoană a unui sfânt cu un leu... Iar povestea descoperită e minunată. Îmi plac mult anumite formulări. Cum ar fi că după ce „a renunțat la banii familiei și la apropiații lui”, „s-a nevoit acolo”. Acel „s-a nevoit” e grozav.

Ce puțină lume înțelege nevoia de chilioară, de dedicare totală unui crez!... (Și nu neapărat s-o înțeleagă, dacă vorbim de chilioarele noastre modeste, dar măcar s-o accepte.)

Nevoia de renunțare. Căci uneori nu poți avea (nu poți fi) decât renunțând.

(Foto: icoană pictată de Oleg Șurkus)