O cronică la Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025) semnată de Cristian Teodorescu în „Cațavencii” - „Cum erau lucrurile înainte de a deveni banale”.
„Extraordinar în povestirile Veronicăi D. Niculescu în care se întîmplă lucruri știute, pentru un adult banale, e senzația acută de unicitate a lor, de «pentru prima oară» pe care ți-o transmit personajele care trec prin ele și arta desăvîrșită cu care autoarea o intermediază.”
Fermecată de „Orbital” de Samantha Harvey, o poveste de dragoste pentru Pământ spusă într-un mod original – povestea trebuie să dicteze întotdeauna stilul, iar aici exact acest „cum spui povestea?” mi se pare fascinant.
Vocile oamenilor izolați sus, în capsula din spațiu, la patru sute de kilometri înălțime, sunt topite ca una (liniuțele de dialog au căzut, inutile), în timp ce astronauții – șase oameni, naționalități diferite, urmăriți într-o singură zi (urmăritorii urmăriți), deveniți o unică mare ființă fluidă, cu șase inimi și șase creiere distincte – observă uluiți, cu priviri mereu în schimbare, Pământul. Privirea în schimbare e aici una dintre marile teme. Mai întâi, văd și admiră Pământul nocturn, care li se arată cel mai ușor, cu luminile sale presărate de mâna omului, apoi pe cel de zi, cel aparent fără de hotare, dar plin de cicatrici lăsate de om, un Pământ schilodit pe care ajung să-l înțeleagă tot mai bine.
La fel, cititorul pătrunde inocent în cartea asta scrisă într-un mod cu totul aparte (nimic nu frapează la început, poate doar simplitatea), pentru ca pojghițele de pe ochi să cadă treptat: ți se luminează de ce ești acolo, ce vezi, ce observi, ba, mai mult, devii și tu nu doar urmăritor, dar parte din acest tablou. Ești și sus, mai sus chiar și decât scriitorul, pe poziția divină, dar și jos, pe Pământ, unde se dezlănțuie taifunul, unde cresc răni, mor părinți, viitorul e tot mai nesigur. Cine urmărește pe cine, de fapt? Cine e urmărit, cine e urmăritor? Cine e jos, cine e sus?
Cheia e la vedere, în tabloul „Las meninas” de Velázquez, unde privitorii sunt și cei priviți, spectatorul din umbră e și personaj pe scenă, autorul e și observator, și observat. Totodată, și-n fotografia făcută de Michael Collins la aselenizare, în care fotograful e „singura ființă umană care nu apare în fotografie” – sau dimpotrivă, e unica?
„Orbital” e o carte despre contemplare (și poezie, și frumusețe repetitivă), o carte cu miză mare (ascunsă la vedere), spusă pe un ton jos și grav, cu mecanisme ce se dezvăluie lent, o carte minunat construită, spusă cu o voce ce urmează cu precizie drumul ales. Iar asta e admirabil. Să reușești să scrii o carte în care spațiul și timpul se dilată și se contractă așa, unde totul vâjâie amețitor și stă locului în același timp, plutind imponderabil, să scrii o carte despre Pământ de acolo, de sus, din poziția „divină” a astronautului/scriitorului, și să o faci cu atâta aparentă lejeritate – de fapt strângând cu grijă fiecare nit nevăzut al capsulei/cărții –, asta e o performanță. O capsulă spațială – da, asta este și cartea în sine: o capsulă (unde nu există sus și jos, totul e plutire, răsturnare într-o clipă, rostogolire). Ce iei cu tine acolo, în acel spațiu infim, strâns delimitat și trimis în infinitul unde plutesc resturi, gunoaie? Puține. Esențialul.
O
declarație de dragoste – și plină de disperare, cum sunt toate declarațiile de
dragoste autentice – pentru planeta noastră și, în fapt, pentru om. Cu
îngrijorare pentru viitorul umanității; cu întrebări multe, puține răspunsuri.
Pe mine m-a cucerit și prin dexteritatea stilistică, și prin curaj, și prin privirea
plină de grație și încărcată de durere și dor, și prin apropierea acută în anumite zone de
reportaj (din soiul cel mai autentic, în cea mai dură sălbăticie, însă un reportaj pe nevăzute, teribil de greu de documentat) și de
eseu – un roman atipic, fermecător. Rece ca gheața, fierbinte ca focul.
***
„Și noi? Noi suntem ca unul. (…) Ne bem unii altora urina reciclată. Ne respirăm unii altora aerul reciclat.”
„Sunt niște oameni ce privesc dintr-o perspectivă divină, iar asta e și o binecuvântare, și un blestem.”
„Înainte să plece de pe Pământ, fiica lui adolescentă l-a întrebat: crezi că progresul e ceva frumos? Da, da, i-a răspuns el fără să trebuiască să se gândească. (…) …și acum el regretă că a pus capăt discuției cu atâtea certitudini și atâtea sofisme, căci era o întrebare născută din inocența unui minți și cerea un răspuns pe măsură. Ar fi trebuit să-i spună: nu știu, draga mea. Asta ar fi fost adevărat.”
„Planeta este modelată de uluitoarea forță a lăcomiei omenești, care a schimbat totul: pădurile, polii, bazinele de acumulare a apei, ghețarii, râurile, mările, munții, litoralurile, cerurile: o planetă definită și croită de lăcomie.”
„Să atingi una dintre cele mai înalte culmi ale înfăptuirilor omenești doar ca să-ți dai seama că înfăptuirile tale nu înseamnă aproape nimic și că a înțelege asta este cea mai mare înfăptuire a oricărei vieți, care, la rândul ei nu înseamnă nimic și, de asemenea, înseamnă mai mult decât orice altceva. Niște metal ne separă de neant; moartea este extrem de aproape. Viața este pretutindeni, pretutindeni.”
Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025) se lansează luni, 16 iunie, la Humanitas Kretzulescu. Îi voi avea alături pe Cristian Teodorescu și Cosmin Ciotloș, discuție moderată de Oana Boca Stănescu.
