Traducerile mele

 18 ani de traduceri - 12 mii de pagini.

O fotografie de International Translation Day, făcută la 6 dimineața, în chip de răsfăț, înainte să plec la o trebușoară care mă cam lasă fără glas.

La Festivalul Apolodor - prima ediție

Am lăsat exact la jumătate ceea ce lucram, când am pornit spre Botoșani, sperând că voi putea continua la revenire. După o vară cu doar patru zile de vacanță, plecarea de acasă a picat bine. La liniuță, despre patru zile interesante.

Am trecut cu trenul de Botoșani prin Bacău pe 17 septembrie, de ziua lui Bacovia, când se desfășura BacFest.

A plouat tot drumul, și-a plouat și-n tren, mai exact fix pe locul meu cochet, bine ales online, și-a plouat, și-a plouat, de-am strâns apa-n pungi și-n perdele. Prima oră a călătoriei a fost un coșmar. Iar apoi, numai bine.

Am trecut, pentru prima oară în viață, prin Dolhasca. Când am văzut gara, recitam în gând „În gară la Botoșani / Cad castane din castani” și mă gândeam la Emil Brumaru, și înțelegeam de ce aici a scris cum a scris. Lumina, cerurile, dealurile rotunjite și line, curțile, animalele multe! De aici începea raiul.

Cu gândul la Luchian am pornit spre Botoșani. M-a însoțit peste tot. Iarăși, lumina, întinderile verzi, câte un nor. Declarația lui despre cum „unul nu ți-ar vorbi despre frumusețea unui nor!”...

La Botoșani, hotel, pietonală, strofele din Luceafărul peste tot (mi-a plăcut demontarea poemului în bucățele de piatră și presărarea lui prin oraș, de ce nu?), lacul, statuile noi. În plimbări singură, dimineața devreme, am ajuns în centrul vechi, frumos și cam abandonat, și la biserica unde-a fost botezat Eminescu, și la locul unde s-a născut și-a copilărit.

În două rânduri, m-am întâlnit cu copii și profesori. A fost altfel decât la simple întâlniri din școli. Concluzia mea e că acești copii erau bine pregătiți dinainte, vin adică pe un șnur de discuții, lecturi și așa mai departe, derulate pe mult timp în urmă. Nu e ceva punctual, făcut în pripă. Au tradiție, citesc, discută, desenează... E un fond bun acolo și e un loc unde artele în general sunt prețuite. Mi s-a părut peste orice nivel așteptat. Totul miroase a educație cu respect pentru arte. Am văzut copii educați, drăguți, curioși, inteligenți, harnici, profesori decenți, cu bun gust, cu modestie, harnici, îmi declar aici admirația pentru tot cei întâlniți. Mulțumesc, dnelor Dana-Georgeana Andrei, Angela Chiriac și Loredana Carcea - în ordinea în care le-am întâlnit. Pe privirile celor mici și ale celor mari m-am sprijinit, căci nu mă simt foarte confortabil în fața unei săli pline. A fost mult, mult și frumos. Desene, discuții, flori, declarații. Multă iubire. Fotografii cu sutele, cum să refuzi?

La Ipotești a fost vârful acestui vârtej de emoții. Nimic nu m-a pregătit. Bietul meu suflețel a cedat în prima cameră a familiei, lângă masa Emineștilor, cu fotografiile fraților și surorilor de jur împrejur. Când credeam că mai mult nu se poate, s-a putut: biserica, masca mortuară (n-o să uit niciodată senzația trăită, sentimentele atât de amestecate, privirea pe trăsăturile atât de delicate și pe un anumit detaliu frapant, și-n același timp sentimentul că nu se cuvine să privesc; da, el era „frumos ca un sfânt coborât dintr-o icoană”; da, el era „doar” un om). Curtea înverzită. Primirea elegantă și generoasă, peste tot. Invitații să revenim sau să venim și acolo, și dincolo, peste tot. Invitația să lăsăm un rând pe geamurile unei clădiri unde se țin ateliere. Am lăsat. Muzeul, cu încăperile sale bine organizate. Mi-am luat de acolo o frunză. E cea mai de preț amintire din Botoșani.

Festivalul Apolodor, care m-a adus acolo, o ediție pilot, mi s-a părut un dar extraordinar pentru un oraș micuț, curat, care duhnește a artă. Dan Lungu și Luminița Corneanu, bravo și mulțumesc! A fost o onoare să fiu și eu un punct turcoaz pe harta festivalului. Am întâlnit scriitori, profesori, cititori de toate vârstele, am pus piciorul în locuri unde altfel n-aș fi ajuns, am râs și am plâns, cu alte cuvinte: am trăit.

Mulțumesc unei fete minunate, Anisia, voluntară care m-a ajutat și mi-a fost companie plăcută. Să continui să scrii, Anisia!

O mare surpriză pentru mine a fost și să întâlnesc, în expoziția cu ilustrație de carte din holul teatrului, și ilustrația originală a copertei „O vară cu Isidor”, realizată de Radu Răileanu. N-o mai văzusem niciodată așa, mare și originală. M-am bucurat. De fapt, Isidor m-a adus la Apolodor. E atât de limpede.

Am revenit la treabă. De mâine, intru într-un proiect inedit și solicitant, curioasă și eu cum va fi și dacă voi face față. Iar apoi să reiau ce-am lăsat la jumătate, lucrul cel mai important pentru mine acum. Am venit de la Botoșani obosită - sau poate doar stoarsă emoțional -, dar un pic mai încrezătoare în privința viitorului.

Și am avut revelația asta: că orice participare la un festival pentru publicul tânăr nu are legătură nici cu autorul, nici cu cărțile sale - ci cu ei, cu tinerii și cu viitorul generației lor. Pentru asta merită orice efort, oricât de retractil sau introvertit ai fi și cât ai plăti pentru asta.

Dând la o parte obloane - Jurnalul lui Mircea Cărtărescu

 

La despărțirea de o carte mare, în care-am trăit zi de zi de prin august încoace. Ce îmi va umple izolarea mai departe?

Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii – jurnal / 2018-2024, e o mărturisire ca o mantie amplă, de șapte sute de pagini dense, desfășurată lent sub ochii uluiți ai cititorului, o mantie sub care scamatorul te lasă să privești – ce mai dar! Și, dacă primești darul, iată ce vezi: zile și ani, cu scris și mai ales cu căutarea febrilă a scrisului, cu iadul dintre cărți (de nu l-ai cunoaște…), cu cafele în zori și grădini și ferestre, cu călătorii pe cât de fermecătoare, pe-atât de epuizante, cu săli pline (în care pe scaunul de-alături stă mereu picior peste picior singurătatea), cu lecturi, lecturi, lecturi.

E jurnalul anilor când s-au scris nu striga niciodată ajutor, Melancolia și Theodoros. E multă carne vie în jurnalul ăsta și totul e literatură curată, cum e tot ce atinge mâna lui M.C.; m-a tulburat prin forța confesiunii și sinceritatea dureroasă, cum doar scrisorile lui Cehov și cele ale lui Nabokov, cu mia lor de pagini, au mai reușit (și-atunci, senzația de indiscreție topită pe măsură ce înaintam tulburată, și atunci nevoia de a respira în popasuri frecvente, căci viața densă, căci inima prea grea, căci o acordare a propriei inimi la ritmul de acolo). Mărturisesc că – nu știu dacă și din cauza fondului meu depresiv și-a perioadei cam întunecate pe care-o traversez, ca să zic doar atât – am sfârșit aproape zilnic cu ochii în lacrimi porția de being inside Mircea Cărtărescu. Am bătut străduțe și alei în starea asta, cu singurătatea proprietate personală alături, după-amiază de după-amiază, așteptând mereu cu fiorul dependentului porția următoare din cartea de la capătul patului. M-am hrănit, nu știu, probabil vreo lună din jurnal.

Sunt dintre cei care au apreciat nu striga… (cu senzația că pricep până la os, cu bucuria că cineva spune, iată, negru pe alb, adevărul gol-goluț, acel adevăr esențial pe care și eu îl cunosc) și Melancolia; m-a bucurat să găsesc aici making of-ul și explicații intime pentru aceste două cărți.

Eu n-am avut șansa să-i întâlnesc vreodată pe autorii la care țin cel mai mult, cei pe care-i număr pe degetele de la prima mână – pe doi dintre ei i-am tradus intensiv, cu senzația că le scotocesc uneori prin cele mai intime buzunare, detestându-mi bănuita grosolănie, inevitabilă chiar și când mă străduiam să fiu delicată ca un fluture (de exemplu, când traduceam scrisorile lui Nabokov către Vera, cu ochii lipiți de pagini încă nevăzute de nimeni), iar alți doi sunt citiți și recitiți obsesiv, literatura lor e casa mea de vacanță unde revin constant, de care am mare nevoie, fără de care n-aș fi cine sunt și, cred, n-aș scrie cum scriu. Dar pe al cincilea, care ni se dăruiește azi cu atâta generozitate, dând la perete obloane, am avut șansa să-l întâlnesc. Spre sfârșitul jurnalului, m-am întrebat dacă să îndrăznesc să îi spun, cu stângăcia pe care-o capătă inevitabil cuvintele aici, de partea asta a vieții, ceea ce n-o să le pot spune niciodată lui Nabokov, lui Beckett, lui Cehov… Și, pentru că explodam de admirație și iubire, am îndrăznit.

Câteva citate mai jos, decupate cu o foarfecă foarte personală, cum altfel?

***

„Opera unui autor e văzută ca o scară unde fiecare treaptă se înalță peste cele precedente, pe care le domină în tensiunea scriitorului către intangibil și absolut. În realitate, scriitorul nu e ca o mașină care învață din experiență și se autoperfecționează, ci ca o mamă care naște mulți copii. Ultimii nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepți decât cei dinainte: fiecare e doar altfel, diferit de toți ceilalți, deși au stat în același pântec. Nașterea nu e un act progresiv, mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni. Și un scriitor e la fel: e doar recunoscător că poate să mai nască, fără să se întrebe dacă acum e mai bun ca-nainte. Lumea lui e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.”

 „Nu poți publica doi ani consecutiv ceva la fel de impresionant ca Solenoid. Totuși, Melancolia e o carte pură, cea mai pură scrisă de mine, și asta nu i-o va lua nimeni pe lume vreodată. O să ajungă la câțiva singuratici, dar va rămâne mereu acolo, în mintea lor.”

 „Sunt versuri aproape de începător, banale, fără «zvâc», fără poantă, și vor putea fi luate cu ușurință drept trash. Dar vor spune poate ceva celor care-au trecut și trec prin depresie adevărată.” (despre nu striga niciodată ajutor)

 „Unul singur dintre gânduri e dominanta acestor ani: nu te aștepta ca oamenii să te iubească. Vei fi rănit și dezamăgit dacă speri asta. Oamenii nu te văd în centrul vieții lor, pentru că acel centru e ocupat de ei înșiși. Nu te aștepta să fii înțeles.”

 „Aș fi vrut ca Arghezi să fie încă în viață, mă bucur că Bob Dylan încă trăiește (ce frumos ar fi să schimb două vorbe cu el), sunt fericit să i-am întâlnit pe Nichita, pe Brumaru și pe Mario Vargas Llosa. Cineva o să spună cândva: mă bucur că l-am văzut pe M.C. Sau nu va spune asta nimeni.”

 „Oamenilor le place T. (Theodoros), dar n-o înțeleg. De fapt, nici o carte și nici un autor nu sunt vreodată înțeleși, cel mult sunt greșit înțeleși. Sunt convins că-i înțeleg greșit pe Kafka, pe Joyce sau Dostoievski. Pentru că-i combin mereu cu mine însumi. Ei nu sunt ce sunt, ci sunt cum îi văd eu, cu echipamentul meu de citit literatură.”

 „nu striga ajutor e vârful negru și ascuțit al creionului cu care scriu de-o viață.”

 „Cărțile astea vor dispărea, cum vom dispărea și noi. Nu vor mai fi scriitori, nu vor mai fi cititori, va fi doar... – completează tu aici, pune ce vrei, chiar și o înjurătură. Nu mă supăr.”