„Drept de autor” - „Roșu, roșu, catifea”

Un dialog radiofonic, pornind de la Roșu, roșu, catifea (Polirom, 2025), în emisiunea „Drept de autor” a Georgetei Drăghici, de la Radio România Cultural. Poate fi ascultat aici. 

Vis

Vin spre casă cine știe de unde, în brațe am un fel de copil mic – are haine de copil, dar comportamentul motanului, vrea să se suie mai sus și mai sus pe mâinile mele, pe umărul meu, și mă tem să nu-l scap. Urc pe drumul de la gară, pe străduța dintre blocuri sunt grupuri mari de copii care se joacă cu mingea, bochează și trotuarul, și strada; sunt două, trei grupuri distribuite în fâșii, ba chiar și niște garduri metalice între ele, nu e un loc liber, nu știu cum voi trece, cu copil-pisica mea în brațe, mi-a fost mereu frică de copiii care se joacă cu mingea pe stradă. Printr-o minune, pândind o clipă când unii dintre ei scapă mingea și trebuie să fugă după ea, mă strecor, ajung în colțul străzii, de unde se zărește blocul. Văd ferestrele noastre, surpriza e că sunt luminate; pe măsură ce mă apropii – și ele coboară, apartamentul nostru de la etajul întâi ajunge tot mai aproape de nivelul parterului – deslușesc scaunele așezate pe masa din sufragerie. Sunt patru scaune, cu picioarele în sus, toate puse pe masă, și toate luminile aprinse. E ca și cum cineva face curat. Sunt uimită. Atunci apare mama, grasă dar sănătoasă, cu părul cărunt, dar nu încă alb de tot, cu fața veselă încadrată de bucle, sănătoase și ele, cu ochelarii strălucitori, cu obrajii rotunzi înălțați de un surâs atât de cunoscut, pierdut de mulți ani. Îmi zâmbește acum de dincolo de fereastră, e față în față cu mine, mai e doar un geam între noi, și acela crăpat; sunt sigură că are și o cârpă în mână și că până acum două clipe cânta. Lumina, mama atât de sănătoasă încât face curățenie generală – bucuria e atât de violentă, încât mă sufocă și mă trezește, așa cum te trezește doar spaima din coșmar.

Viața (2025)

Viața.

E locul unde, în ultimii ani, mă opresc adesea când îmi e greu și stau așa și mă uit și zic: Viața.

După un an în care m-am simțit aproape anihilată de fel și fel de greutăți (anul trecut adică), în care mai ales nu am putut lucra cum aș fi vrut, în care de nevoie am tradus mai mult decât mi-aș fi dorit, și în care am stat mai mult pe drumuri decât mi-aș fi permis, anulându-mi în schimb micuțele vacanțe posibile, când a început 2025 mi-am propus să dau mai mult ascultare singurului om din viața mea de care nu mai aveam grijă deloc, pe care nu-l mai auzeam deloc și care era la capătul puterilor: mie.

Am început să mă îndepărtez ușor de anumite lucruri care îmi făceau rău, un rău constant, fără pauză și fără de milă; mi-am zis că poate nu e un păcat așa mare să mă ascult și pe mine. A fost un an în care m-am ocupat și de mine - de munca mea, pentru că munca asta mi-e viața.

N-am făcut mare lucru. Lucruri poate firești pentru alții. Am început să spun nu - acelor lucruri care mă tocau mărunt și (greu am mai priceput asta) degeaba. Am început să spun da - acelor lucruri pe care mi le tot refuzam și care, de fapt, îmi făceau bine. Am ales. A fost și multă izolare - a fost și mai multă singurătate decât de obicei; asta e plata mereu. Am lucrat, în sfârșit, cu obloanele bine închise, perioade lungi, ca să mă simt și eu iarăși vie. Am respins cât de cât stresul revărsat dinspre alții, am înțeles că poți să ajuți doar atâta cât poți, și că trebuie, în fine, când simți că pocnești, să te ajuți și pe tine.

A fost prima oară, după mult timp, că m-am auzit strigând ajutor și că m-am și oprit să ajut.

(Sună banal, să trăiești asta e ceva mai complicat decât sună.)

Am spus da la anumite invitații. De șase ani nu mai mersesem pe la festivaluri în țară. Mi-a părut rău că, de deprimată și dărâmată ce eram, orbită de grijile de acasă, nu mersesem nici colo, nici dincolo; mi-a părut rău, de exemplu, că nu avusesem putere să merg în Muntenegru, la târgul de carte, unde aveam carte tradusă. Pur și simplu nu mă țineau puterile. Așa se întâmplă când te simți sfărâmat de griji. N-ai putere, nu poți da ochii cu oamenii. Mi-am amintit însă cum, în 2022, absolut neașteptat, târgul de carte de la Belgrad, cu efervescența lui minunată, m-a scos dintr-un episod de depresie majoră. Mă târam. În trei zile eram alt om. Avusesem alături un om, doi oameni, cunoscuți, necunoscuți, cu aceleași valori - ei existau, trebuia doar să-i întâlnesc, să-i privesc, să respir între ei.

În vara asta, la fel, printr-un miracol, aproape de pe o zi pe alta, ceva m-a tras cu putere dintr-un episod depresiv oribil, sufocant, ce părea să nu se mai termine. Un telefon, un dar neașteptat, câteva cuvinte bune, un proiect solicitant și cu totul ieșit din comun m-a adus înapoi în viața mea. Am nevoie să lucrez, ca să fiu vie. Am nevoie de oameni care cred în aceeași credință ca mine, am nevoie să văd că ei încă există.

Acest scos aproape brutal din singurătate a fost salvator.

Corpul meu a cedat de câteva ori, neobișnuit cu una sau alta, dar inima și mintea au primit exact ce-au avut nevoie ca să fiu sănătoasă din nou. Ireal.

Aproape de capătul acestui an, cred c-am făcut bine. Am prins puteri mergând chiar în aceste locuri, unde am întâlnit oameni plini de viață, oameni care pun preț pe munca asta a noastră; fiecare drum, chiar și când m-a lăsat fără glas și epuizată pe moment, mi-a adus încredere, energie, curaj, am găsit din nou rostul (Iași, Botoșani, Pitești, colaborările de la Radio România Cultural). M-am simțit iarăși vie.

Apoi, am citit mult și bine, lent și apăsat, cărți din care, la fel, m-am hrănit ca din adevărate întâlniri cu oameni. Am îndrăznit și mi-am exprimat, chiar dacă stângaci și prea pătimaș, admirația. Și asta mi-a făcut, iarăși, bine. E bine să spui „te iubesc”.

Suntem mereu prea plini de vinovății, de rușine. Le purtăm ca pe niște cocoașe pe străzi. A fost un an în care m-am scuturat de răul revărsat din afară, nu se mai putea altfel, eram la capătul capătului, nu știu dacă m-am salvat din ceva, cred că da, vinovăția rămâne, desigur, dar măcar am reușit, cât de cât, să trăiesc în viața și-n credința mea, să-mi sap iarăși locul de trăit, un loc cum e firesc să aibă orice om de pe lumea asta, nu m-am mai lăsat permanent trasă în jos și strivită.

Cine altcineva să aibă grijă de tine, dacă nu o faci tu?... Au fost ani în care nici măcar eu nu m-am auzit. Ce să aștept de la altul?... Să cauți să fii între oameni ca tine, să cauți să muncești, să cauți să te auzi, să cauți în toate astea un strop de viață și un strop de speranță - nu poate să fie un păcat prea mare, îmi zic.

Am simțit nevoia să scriu despre asta, e un noiembrie frumos, cu atâta culoare. E liniște. Pe peticul meu de verdeață sunt încă înflorite brândușe, zorele. Nici perspectiva iernii nu mă sperie deloc. E-n firea lucrurilor și ea, iar mie îmi place zăpada.

(foto: VDN)

Cum am gustat din „Paradis” - Cartea, podul, mormântul

M-am trezit cu nevoia acută să povestesc cum am gustat, cu totul întâmplător, din Paradis. 

S-a întâmplat în vara asta, când am mers în vacanță la Veneția. Am poposit în Treviso, loc despre care nu știam mai nimic, decât că e un orășel potrivit pentru turiști, unde te lasă avionul și unde poți găsi o cazare decentă și-un tren bun spre Veneția. La o scurtă căutare pe net, aflasem că acolo s-a inventat Tiramisu. Chestie care mă lasă rece, dar pe care am ținut-o minte, fiindcă era ceea ce unii considerau a fi o atracție pentru turiști. Mie însă mi s-a întâmplat să descopăr cu totul altceva, ceva mult mai interesant, despre care nimeni nu-mi vorbise înainte și spre care m-a dus drumulețul meu deschis cu unelte personale, așa cum se întâmplă când ești curios și ai și noroc. Și asta, adică întâlnirea mea cu bucățica adevărată de Paradis și cu Dante, e ce a rămas cu mine până azi - și va rămâne.

Din prima zi, din prima oră, prin căi nebănuite, mi-a ieșit „Paradisul” în cale. Primul loc unde-am intrat când am ajuns în Treviso a fost o librărie - ca să vedem frumusețile locale. Și, scotocind printre cărți, admirând coperte și titluri, m-am trezit zicând, ca-ntr-un joc, să ne alegem repede o carte și să facem câte o poză cu ea. Am luat pe loc „Infernul” lui Dante. Și în secunda următoare am schimbat: nu, nu „Infernul”! Vreau „Paradisul”. Așa că prima mea fotografie din Italia e din Treviso și e cu „Paradisul” în brațe. Habar nu aveam pe atunci ce legătură importantă este între Dante și Treviso, între „Paradis” și Treviso.

Au urmat zile la Veneția, cu toată minunățiile orașului pe ape, cu bucuria imensă că am putut ajunge acolo după un an de amânări, dar și dimineți și seri în Treviso cel liniștit. Pornind de la o hartă micuță și prost tipărită a orașului, luată de la recepția hotelului, unde am zărit marcate Podul Dante și o biserică unde ar fi fost înmormântat fiul lui Dante, am ajuns în cele mai frumoase și interesante puncte din acel loc. Și scriu aici despre ele fiindcă poate rândurile mele îi vor îndruma și pe alții. 

Podul Dante, unde ajungi mergând pe malul unei ape verzi în care înoată nutrii și lișițe, e construit în locul unde se întâlnesc râurile Sile și Cagnano. Acest loc luminos, ireal de frumos, apare în „Paradisul” lui Dante: „Iar unde Sil s-unește cu Cagnanul” (Cântul IX, v. 49, trad. lui George Coșbuc). În italiană, „dove Sile e Cagnan s'accompagna” - e accentuată ideea că râurile se însoțesc, curg paralel pentru un timp, având culori diferite, înainte să se unească. Un monument aflat chiar pe pod marchează legătura dintre acest loc și Dante. 

Iar în Biserica Sf. Francisc se odihnește Pietro Alighieri, fiul lui Dante, dar și fiica lui Petrarca, Francesca. Fiul lui Dante a fost magistrat și critic literar și și-a dedicat mulți ani din viață scriind (și rescriind) un amplu Comentariu la opera lui Dante, în care mergea împotriva interpretărilor contemporanilor săi. A murit în Treviso.

O frumoasă statuie a Sfântului Francisc, cu o pasăre în mână, se află pe peluza din fața bisericii. Tot păsări de bronz și în locul păstrat pe veci în rândul din „Paradis”.