Motanul cu o mie de nume

Mi-e dor.
Culmea e că încă mai am bluza.

Asteptari si saluturi

După un timp, poate deveni destul de amuzantă aşteptarea pe holurile policlinicilor. Emoţiile de început dispar, devii mai atent la detalii.
Bătrînii, bunăoară, fără nici o excepţie, intră pe coridoare salutînd. Nu se miră niciodată de aglomeraţie. Resemnaţi, caută din priviri un scaun pe care să se aşeze.
Tinerii se abţin de la salut; dar au şi ei o trăsătură comună: mobilul din mînă. Aşteptările lor se măsoară în sms-uri trimise, primite.
Cel mai interesant salut la intrare - acum cîteva zile, dînd ochii cu noi, cei mulţi care aşteptam, un băiat ne-a adresat cu voce tare un: "Fuck!". Apoi s-a resemnat, a scos mobilul...

Triluri

Patru noaptea devine patru dimineaţa: atunci mierlele cîntă cel mai cu foc, în fraze lungi şi întortocheate, ce se vor scurta peste zi. Din sofisticatele declaraţii ale mierloilor îndrăgostiţi, vor rămîne spre seară doar propoziţii simple.
Am văzut o stire cu nişte mierle dintr-un orăşel din Anglia, care uitaseră să cînte pe limba lor: imitau doar ce auzeau prin preajmă. Astfel că exasperau locatarii trezindu-i nu cu triluri, ci cu sunetul puternic al alarmelor maşinilor, al soneriilor telefoanelor.
Cîtă vreme locuiesc într-un cuib unde mierlele încă mai cîntă ca mierlele, e foarte bine. Mierlanul bate mîrlanul. Aş zice că m-am mutat în rai, dacă n-ar fi durerile atroce care mă trezesc tot la patru noaptea. Dimineaţa.

"...o sa ma clatin si-o sa ma prabusesc"

Azi dimineaţă, la emisiunea Omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu a prezentat Povestirile lui Vladimir Nabokov. Eram foarte curioasă cum o primeşte.
Pasajul de la "mostra de stil" este din Zei, una dintre marile mele preferate, din cele pe care le-am tradus. Interesant este că exact acelaşi pasaj a fost ales, din volumul de şapte sute de pagini, acum o lună şi ceva, şi de cei de la Adevărul literar şi artistic. Iată-l:

Mergem împotriva vântului, de-a lungul gardurilor impunătoare. Într-o zi la fel de însorită şi fremătătoare ca aceasta ne vom îndrepta înapoi spre nord, în Rusia. Vor fi foarte puţine flori, doar stelele galbene ale păpădiilor de-a lungul şanţurilor. Stâlpii de telegraf, gri-porumbel, vor zumzăi la apropierea noastră. Când, dincolo de curbă, inima îmi va fi străpunsă de brazi, de nisipul roşu, de colţul casei, o să mă clatin şi-o să mă prăbuşesc.

Ultimele cuvinte le-am rostit şi eu deodată cu D.C.M. Le ştiu pe de rost.

Emisiunea aici.

***

Primesc pe înserat o veste bună. Aşadar, proaspăt, direct de la sursă: din 1 martie, o nouă emisiune pe TVR Cultural - "Literatura de azi", moderată de Daniel Cristea Enache. Detalii aici.

De doi lei bucurii

De doi lei pregătiri de toamnă: mi-am cumpărat seminţe de flori, abia aştept să se întunece, să mă furişez şi să le strecor în pămîntul de sub ferestre. Dacă totul va merge bine, la toamnă o să am floarea soarelui şi lampioane chinezeşti (zise şi "păpălău"!).

Şi trebuie să meargă bine, mai ales că şi mimoza - singura supravieţuitoare, din ghiveci - şi-a înălţat căpşor verde, după hibernare.

Bucuriilor li se adaugă "From Russia with Love", de la Editura Art.

A doua moarte e vesela

Tot stînd pe peronul ăsta între două trenuri, rescriu o poveste. Stil complet diferit - iar tonul, ritmul, vocile, totul se schimbă aproape de la sine. Personajul pe care acum cîţiva ani l-am plimbat ca pe-o povară pe străzi înainte de-a-l omorî - prima "crimă" - se lasă acum ucis aproape cu voioşie. Adio frămîntări, căutări, spaime, îmi zice; ba mai şi rîde! Au rămas departe toate acestea, în urmă; nu mai există nici măcar drumul pe care veneam de la redacţie gînd în gîndul lui.
Iată-l acum înaintînd aproape cu seninătate, desprins din mîinile mele, pe drumul lui deja căscat înainte - căci ştie, cum ştiu şi eu, că el e personajul care va muri, care a murit. Iar toată tristeţea, îmi dau seama abia la final, căutînd-o printre rînduri, e zăvorîtă, neaşteptat, tocmai în neglijenţa, în indiferenţa, în ţopăiala veselă a celor din jur. A doua moarte, îmi zice personajul făcînd o piruetă, e veselă. Şi-mi face cu ochiul. Iar cînd moare din nou, e mai viu decît toate mortăciunile vii care continuă să glumească, tot ronţăind la covrigi.

Fara uniforma

După ce colaborările jurnalistice s-au subţiat mai ceva ca o apă de ploaie de vară prin burlane (atenţie la ce-ţi doreşti, că nu "s-ar putea", ci sigur se îndeplineşte), constat că îmi vine mănuşă să scriu la vreo "temă", la vreo "anchetă". Nu pentru vreun cotidian, ci pentru vreo revistă literară. Fără ştate de plată. Cu delicioasă libertate, condimentată doar de-un vîrf de cuţit de constrîngere, exact cîtă trebuie...
Jurnalistica e un fel de armată a scrisului. Cîtă vreme faci tîrîş printre subiecte, urînd de moarte nu cîmpul, cît mai ales uniforma, nu-ţi doreşti decît să dezertezi.
Apoi, după drumeţii de-o aiuritoare libertate pe cîmpuri ale imaginaţiei, cînd stai sub copac trăgîndu-ţi răsuflarea cu capul pe bocceluţă, te bucuri cînd vine vreun păsăroi cu o temă în cioc. Se deschide un drum, deşi clar delimitat de copaci pe-o parte şi pe alta, infinit şi înainte şi-n urmă, cît priveşti cu mintea. Şi chiar şi printre copaci.

(Viitorul Tiuk, de primăvară, va fi despre copilărie.)

Fericiri aiuritoare

Mă tem - o teamă aproape paralizantă - de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură. Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.
Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat - acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară - stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă, ca de caşcaval. Primisem aşadar cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici...
Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei - mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.
Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez - şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic, cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei - căci ea se chinia să salveze uleiul.
Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce - şi dacă! - am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.

Vizitatorii de azi, cartea de simbata

Pană Albă şi Căţeloi mă vizitează neinvitaţi. Dar poftiţi, poftiţi!

*

Mîine începe la Sibiu un festival al dragostei. De fapt, în ambalajul dragostei se livrează Festivalul Egalităţii de Gen. Teatru, film, cărţi vii anti-prejudecăţi. Am fost invitată să fiu şi eu una dintre cărţile vii. Sîmbătă la prînz la Biblioteca Astra voi putea fi împrumutată de oricine pentru o jumătate de oră, răsfoită... Nu ştiu cum o să fie, am ceva emoţii. Poate o să rămîn pe raft - nici o pagubă, s-o găsi vreun motan imaginar să şteargă praful de lîngă mine cu coada. Mai trist e, pentru o carte, cînd rămîne neterminată. Mă gîndesc la o prietenă care, ori de cîte ori te întreabă ceva, rămîne cu privirea suspendată peste umărul tău; pînă să apuci să răspunzi, ea pare c-a şi uitat întrebarea. Cam aşa cu cărţile neterminate.
Încă nu m-am hotărît ce "copertă" să-mi pun!

Alta dimineata

Sigur că mi-ar fi plăcut să fiu acolo unde-aş fi putut să fiu. Dar stau aici şi scriu ce? Articole; măcar sînt despre rachete de pe la 1500 şi păsări, păsări, păsăroi... Copii în costume cu cioc, gheare şi aripi îşi recitau dimineaţă creaţiile, adorabil de stîngaci: "Acvila ţipătoare mică/ Nu e deloc aşa de mititică". Uite, ei au curaj. Eu n-aveam nici pe-atunci, asta e.

Poezia de dimineata

And in the morning, diamonds of frost
Express amazement: Whose spurred feet have crossed
From left to right the blank page of the road?
Reading from left to right in winter's code:
A dot, an arrow pointing back; repeat:
Dot, arrow pointing back... A pheasant's feet!

(Pale Fire, Vladimir Nabokov)

Traducere lejeră în foto - dimineaţa sub fereastră.

Provocare cu coada

Să scrii pentru copii, ce provocare cu coadă!
Trebuie să-ţi imaginezi copilul căruia îi spui povestea. Să fie fetiţa care mîzgălea pe marginea basmelor? Să fie băieţelul care citea, stînd pe burtă, pe malul Argeşului? Să fie fetiţa care-a furat un timbru cu căţel? Să fie băieţelul care-a furat o planşă cu ciuperci? Odată ce-ai ales copilul, povestea se face de la sine.

Pompind cu sirguinta

Dacă deodată din mijlocul paginii s-ar înălţa oameni, chiar oamenii dragi încarnaţi din literele care alcătuiesc personajele... S-ar sprijini pe perna portocalie alături de tine, s-ar legăna în balansoar, ar face doi paşi pînă la fereastră, ar mişca perdeaua şi-ar privi porumbeii, ar sorbi din cafea; şi toate astea în timp ce acolo, în carte, cu toţii şi-ar face cuminţi treaba mai departe, pe calea lor scrisă. Şi poate, înainte s-o gîndeşti, asta s-a şi întîmplat.
Citind, ne construim cu dragoste propriile cărţi, unice, înzestrînd cu tot ce ne e nouă mai cunoscut şi mai drag fiecare personaj, fiecare stare, fiecare culoare, deturnîndu-le pe fiecare de pe drumul lor de hîrtie pe drumul nostru, oblojindu-ne singurătăţile, pompînd cu sîrguinţă sîngele nostru în venele lor de hîrtie.

Dimineti

Mă trezesc tot mai devreme. Fără nici un efort mi se dăruiesc dimineţile lungi, rupte din noapte. Bîjbîi pe întuneric prin bucătărie, prin baie, prin cameră, deschid fereastra. Încet, încet, să nu trezim lumina. Curge zăpada topită prin burlane, o mierlă culege mere pădureţe, un cîine se ceartă cu vîntul. Aş vrea să prelungesc cît mai mult orele astea. Dar vine ora opt, îmi dezvăluie cearcănele, îmi dărîmă muşuroiul. Cînd se crapă de ziuă, ar trebui chiar să se audă un scrîşnet.

Curajoasa foc

Aş vrea să am curaj. Să mă avînt, să pot duce lucrurile serioase pînă la capăt.
Azi am scris patru rînduri. Şi totul e la fel ca în scris; cînd cred că e gata, revin, revin.
Aş fi vrut zilele trecute să postez aici un capitol din cartea nouă sau măcar o parte din ceea ce mi-ar fi plăcut - dacă aş fi avut curaj şi-aş fi urmat invitaţia - să citesc în Bucureşti. Dar blogul, cu excesul lui de sinceritate, nu mă lasă să copiez nimic. Aşa că transcriu doar atît, cele patru rînduri de azi. Finalul capitolului 10. Cartea are 20 de capitole.

Şi-acum ne vom retrage încet, cu arătătorul apropiat de gură ne vom îndepărta de acest preţios ciob de trecut, doar pentru-a ne putea întoarce acolo tiptil, tiptil, căutînd fericirea orbitoare care justifică totul, în ziua apărării finale, atunci cînd sub un soare înclinat, cu ochii pentru totdeauna închişi, vinovaţii şi victimele îşi vor fi amestecat straiele.

De la viata "deschisa" la cea "inchisa"

Treisprezece cărţi de-ale lui stau încolonate la mine pe raft. Verzi şi negre. Pe toate le-am iubit. Iar cînd te temi că nu mai urmează prea curînd alt roman al unui autor îndrăgit, apare un jurnal, să te bucure.
Despre cărţi nu-mi prea place să scriu. A citi e o îndeletnicire ca oricare alta, firească. Şi-apoi, senzaţia că le ucid, în prea puţine cuvinte. Dar despre plăcerea de-a le citi - asta da, uneori aş striga...

"Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", de Haruki Murakami (Polirom, 2009) are tot ce îmi doream acum de la o carte.
Stau în pat, bine învelită, cu o pernă dolofană sub cap, şi citesc ca un bolnav care-şi soarbe ceaiul fierbinte. Ce leac fantastic!
Nu este deloc (numai) despre alergări, e mai ales despre scris. Eu aşa o iau, mai ales că pasiunea de-a alerga tot dinspre scris vine. A început să alerge după ce a devenit scriitor. Mai exact, după ce a scris "În căutarea oii fantastice", care l-a ţinut cu orele zi de zi în casă şi l-a făcut să fumeze trei pachete pe zi. Pentru ca acum să alerge două, trei sute de kilometri pe lună şi să participe la un maraton o dată pe an.
Murakami povesteşte despre declicul de la 30 de ani, momentul exact cînd i-a venit ideea să scrie un roman, despre renunţarea la stilul de viaţă "deschis" pentru cel "închis", cînd îţi pierzi prietenii cu care obişnuiai să te vezi, pentru aceia nevăzuţi niciodată, care speri să apară. Despre singurătatea inevitabilă a scriitorului de cursă lungă.
Cum nu mă îndur să subliniez, am înţesat cartea de bileţele galbene.
Iar la dulcele cuvînt "chichineaţă" am zîmbit şi m-am uitat iarăşi la numele traducătorului: Iuliana Oprina. Redactorul cărţii este Bogdan Alexandru Stănescu.
Aş transcrie pasaje după pasaje. Dar am ales foarte puţin, din zona care mă mişcă.

*
"În anumite aspecte ale vieţii mele, singurătatea a venit de la sine, dar poate că uneori am şi căutat-o voit. Mai ales pentru cei din breasla mea, singurătatea este, cu mici diferenţe, un lucru inevitabil în viaţă. Dar ea îţi macină sufletul şi ţi-l dizolvă ca nişte stropi de acid care se preling dintr-o sticlă. E ca o sabie ascuţită, cu două tăişuri. Pe de o parte îţi apără inima, pe de alta ţi-o sfâşie necontenit pe dinăuntru."
*
"Îmi propun să mă gândesc la râuri. Să mă gândesc la nori. Dar, în esenţă, nu mă gândesc la nimic. Doar alerg mai departe prin neantul meu plăcut în care eu singur m-am învelit, prin nepreţuita mea linişte. E o senzaţie minunată. Poate să zică oricine ce vrea."

*

"Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic (sau orice ar face). Cuvintele li se revarsă natural din peniţă ca apa din izvor şi dau naştere unei opere. Nu trebuie să depună nici un efort. Mai rar, dar există pe lume şi asemenea oameni. Din păcate, eu nu mă număr printre ei. Nu mă mândresc cu asta, dar oricât m-aş uita în jurul meu, nu văd nici urmă de izvor. Dacă nu iau dalta şi nu lovesc cu ea în stâncă până fac o gaură adâncă, nu am altă cale să ajung la vreo sursă creatoare. Ca să scriu un roman trebuie să mă exploatez fizic, să investesc timp şi efort. Trebuie să scobesc o gaură adâncă de fiecare dată când vreau să scriu ceva. Dar făcând asta timp îndelungat, descopăr noi pînze de apă şi ajung să găuresc roca dură cu mai multă eficienţă în ce priveşte tehnica şi efortul fizic. Dacă simt că seacă un izvor, pot să trec imediat la altul. Cei care se bazează doar pe izvorul natural nu au această posibilitate."

Despre carte a vorbit, acum cîteva zile, Dan C. Mihăilescu. Cu o încîntare la care, desigur, subscriu!

Iluzie

Era o astfel de viaţă.
Iată de ce azi-noapte am vrut să închid blogul. Dar oricum e aproape ca şi inexistent. Izolarea asta a lui, atent cultivată, e singura calitate reală. Cum să i-o iau?
M-am mulţumit să şterg, să tot şterg.
Slavă nimicului.

Frumusete de simbata

Era o astfel de zi.

La borcan

Aş fi putut trăi oriunde în această perioadă: în altă ţară, pe vreo insulă, în vreo cabană izolată ori într-un borcan. Am ales borcanul: într-o poveste, la mine acasă, cu capacul bine închis.
Nimeni din zonă nu mi-a simţit lipsa, nimănui din zonă nu i-am simţit lipsa. Puţine semnale din preajmă au spart izolarea; cînd şi cînd, foarte rar, cineva îşi amintea nu de mine, ci că s-ar putea să aibă nevoie de mine, de urechile mele; dar scrisul e egoist, n-am avut nimic de dat şi nimic de primit; dar astea nu-s lucruri de zis oriunde şi-oricui; confesiunea ar fi dărîmat schela fragilă. Şi-acum, plata: cîteva reproşuri mai egoiste chiar decît fuga, ele însele confirmîndu-mi că am făcut bine cînd n-am băgat în seamă bruiajul ocazional al telefonului.
Şi traducerea e gata. Şi cartea e gata. Simt nevoia să ies din borcan, ca la finalul vreunui supliciu? Nu.
La borcan! Ce de figuri de prieteni pe curburile de sticlă! Mă mai joc o vreme cu ei: Laura, originalul ei, o bufniţă, căţelul Punkte, vîntul, mama Clapoancă...



Sus: pagină din "The Original of Laura", de Vladimir Nabokov.
Jos: cartea mea, nou-nouţă. Nu le-am lucrat în paralel; întîi a fost cartea, apoi traducerea.
Doar traducerea am predat-o, cu cartea mă mai joc.

Cărţi în 2010 la Polirom

Tiuk! alb

A apărut Tiuk! de iarnă, şi-s atîtea de citit...
Ediţia e dedicată rockului rusesc, are multe traduceri, plus o anchetă simpatică despre relaţia scriitorilor cu muzica.

SF

2010 - sună cam SF, dacă stai să te gîndeşti. Nu credeam să prind nici măcar anul "2000, cînd nu vom mai fi copii". Credeam, sinceră să fiu, c-o să mor făcînd un copil. Constat că-i destul de plăcut să mai trăieşti, încercînd să faci cărţi.
*
Cărţi anunţate pentru 2010.

La multi ani!

Povestirile lui Nabokov

A apărut volumul "Povestirile lui Vladimir Nabokov", la Editura Polirom. Şapte sute de pagini, trei traducători.



Volumul cuprinde integrala prozei scurte a lui Vladimir Nabokov: povestirile publicate în rusă, între anii 1920-1940, traduse de Adriana Liciu; cele scrise în rusă, unele nepublicate la vremea aceea, altele apărute doar în revistele ruseşti din Berlin sau Paris, traduse în engleză de Dmitri Nabokov, fiul autorului, şi reunite în volumul "The Stories of Vladimir Nabokov", după care s-a realizat traducerea în limba română de către Veronica D. Niculescu; şi povestirile scrise în engleză şi apărute în volumul "Nabokov's Dozen", traduse de Anca Băicoianu.

Redactorul cărţii este Ioana Oprica.

Pentru degustare: dintre povestirile traduse de mine, două sînt publicate în Dilemateca nr. 44 (ianuarie 2010) şi în Orizont nr. 11 (noiembrie 2009).

Printre cele pe care le-am tradus se numără şi recent descoperita "Nataşa", povestire scrisă în 1924 şi nepublicată. Prima traducere în limba engleză, de Dmitri Nabokov, a apărut în vara lui 2008, în The New Yorker.

Articol în Adevărul Literar şi Artistic, aici.

Statui

Ce păcat că la noi nu sînt statui frumoase! Statui cu fiinţe, care să pară cît se poate de reale. Am văzut în alte locuri fetiţe dîndu-se pe tobogan alături de peşti, fete aplecate ca să ia mingea din botul unui cîine, spiriduşi aşezaţi pe balustradele de pe malul Dunării, oameni alunecînd pe trotuare, gata să cadă, cu pălăria într-o rînă, cu bastonul în aer, turme de oi bîntuind derutate printre magazine... La Sibiu, puţinele statui nu se ridică nici măcar la înălţimea turnului fără sens din Augsburg, pe care cumnatul meu îmi spunea că localnicii revoltaţi l-au poreclit, mă scuzaţi, "Rahatul îngheţat".
În Sibiu, cea mai frumoasă statuie vie e cîinele alb care stă în faţa magazinului Cedonia, aşezat în fund într-un fel anume, ca în fotoliu, expunîndu-şi burtica roz. Azi, statuia s-a mişcat, a făcut cîţiva paşi şi s-a dus să bea apă din găleata florăreselor. Apoi s-a reaşezat pe soclu.

Repede-Repede, asa de repede?

Vestea serii, culeasă de pe site-ul Editurii Polirom:
"Basmul Prinţesei Repede-Repede" - Carte epuizată.

Bursa animaliera

Extraordinară şi extraterestră întîlnire duminică, în parcul Sub Arini. Un bărbat plimbă doi ponei pitici albi, cu blană lungă, nu mai înalţi ca nişte ciobăneşti mioritici. O caravană: omul îl ţine de lesă pe primul, acoperit cu un pled colorat, iar al doilea vine docil în urma acestuia, prins şi el cu o cureluşă lungă. Le vorbeşte, le dă zahăr cubic din buzunar.
În urma lor eu, vrăjită, fără cureluşă.
Azi mă duc iarăşi, anume.
Trinkbach îngheţat la mal.
Copaci înclinaţi.
Muşuroaie proaspete.
Căţeloi încovrigaţi lîngă buturugi.
Pitici plimbînd pisici cu roaba.
Pisici sofisticate dînd ocol maşinilor.
Nici urmă de ponei pitici.
Telefoanele tac. Luni fără oameni. Bursa la mine-acasă continuă.

Insomnii

Ce mă mişcă azi: un articol despre aricii care nu pot intra în hibernare, din cauza vremii prea calde. Puii au picioruşele fracturate, sînt salvaţi şi ţinuţi în incubatoare. Faţă de o iarnă în care, biet animal ostenit, să nu poţi trage obloanele, cîteva nopţi de insomnie din cauza durerilor par un fleac ce nici nu mai merită consemnat. La fel cum devine aproape ruşinos să ne bucurăm de soare.

Beatles

Ascult de cîteva ori la rînd Yesterday, atentă, ca şi cum l-aş auzi de fiecare dată pentru prima oară. E atît de pură frumuseţea unor cîntece, încît ar trebui interzise remake-urile de orice fel, aşa cum unii scriitori interzic să li se facă filme după cărţi. Ce ridicole, ce inutile toate înfloriturile şi trilurile ulterioare ale altor interpreţi. Ascultaţi atenţi: nu se ascunde perfecţiunea în simplitatea rostirii lui "she had to go" şi-a perechii sale din versul următor, "something wrong", în claritatea şi curăţenia ritmului, a pronunţiei? Şi-n felul în care "Yesterday", ziua de ieri, se stinge, dispare pur şi simplu.

Un Paul McCartney foarte tînăr şi emoţionat, aici.

Pitici

Am avut o singură dată o prietenă bună, aşa cum n-ai decît o dată în viaţă sau deloc. Venea pe la mine seara tîrziu, după ce terminam ziarul scîrbos la care lucram amîndouă, stăteam turceşte pe canapeaua roşie şi povesteam cîte-n lună şi-n stele, ne puteam spune orice, orice, era ca şi cum ai fi vorbit singur fără să fii singur. Ea zicea - Veronici, americanii dau bani grei pentru asta, plătesc psihoterapeuţi doar ca să fie ascultaţi aşa, pe o canapea, cînd e mult mai simplu să ai o prietenă. Şi canapeaua roşie, canapeaua noastră terapeutică, dădea îngăduitoare din copituţe; căci mobila lucrată de bunicul ştia ce eu aflu mult mai tîrziu - că tocmai asta nu-i simplu deloc.
Ne scriem şi acum, chiar dacă uneori doar de două ori pe an, cu aceeaşi încredere. Şi îi zic: Nicolici, dacă o să îţi deschizi tu salonul acela de tatuaje, eu jur că o să mă las pe mîinile tale cu ochii închişi; şi dacă o să am atunci cincizeci de ani, jur că o să vin la tine să-mi tatuezi un pitic stînd pe o canapea, o să fie un pitic placid ţinîndu-şi scufia în poală, iar canapeaua va fi roşie, deşi tatuajul va fi în negru şi gri. O să fie pe omoplatul drept şi-o să port şi atunci maieuri cu bretele subţiri, şi blugi, şi bascheţi botoşi.
Dar deocamdată singurul meu tatuaj e-o vînătaie cumplită, neagră, profundă. Garantată o lună.

Mici

Invidiez toate ferestrele care în loc de ghivece au cîte-o pisică.
Pedeapsă antidepresivă de seară: spăl covoarele cu periuţa de unghii. A doua zi, la lumină naturală, invidia persistă.