În clipa încremenită ca un cadru de film să te vezi mic, oglindit în heleşteul umed al ochiului mare, apoi să fii strivit de o pleoapă imensă - ca un ştergător de maşină ce descrie un arc peste fulgii de nea de pe parbriz - şi peste-o clipă să apari iarăşi la loc, parte a colosalului animal care te primeşte în el, cu fruntea plecată.
Să te întrebi dacă el, animalul imens, îţi încape atunci în irisul drept.
Să-i atingi cu palma botul fremătător, să îi dai grijuliu o şuviţă la o parte de pe frunte, apoi să te întorci şi să pleci, să te latre cîinii cînd îi porţi mirosul pe străzi, ţăcănind delicat din copite, pe Hipodromului, pe Moscovei, pe Centumvirilor.
4 comentarii:
Te şi văd "ţăcănind delicat din copite"!
Dacă scriam eu,nu spărgeam frumuseţea textului cu mişcarea ştergătorului pe parbriz... E ceva din altă categorie de cuvinte. Dar asta e o părere strict personală, de hobbit...
Ochiul acela tare alunecos! Noi ne dăm de-a dura pe el.
@Şaptecapete: Se poate, nu ştiu dacă aş putea eu, dar se poate. Şi căprioarele au copite. Unele au şi blugi!
@Hobbitul: Ştergătoarele mă întristează mereu, cu mişcarea lor care şterge tot ce abia apucă să se aşeze.
E aceeaşi lume, totuşi. De fapt, animalul mare şi blînd e apariţia stranie în lumea cu maşini şi semafoare. Calul era, culmea, aproape de Strada Semaforului!
@Piticul: Ţie ţi-ar trebui un ponei cu plete de aur.
Trimiteți un comentariu