15 februarie 2008
La filarmonica
Aseară, un înger cu puf negru în jurul umerilor goi cînta la harfă. Aşezat în spatele clarinetistului, al violoniştilor, al flautiştilor, ciupea numai din cînd în cînd cîte o coardă, de fiecare dată privind cu mare atenţie partitura. Apoi, se cuibărea la loc în scaunul său de lemn, căzînd într-un fel de somn al tuturor simţurilor în afară de auz, lăsînd lumini şi umbre să se coboare şi să-i cînte în ritmul respiraţiei, în scobitura fină de deasupra claviculei stîngi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
20 de comentarii:
Iar un poem în proză!!!
Mie îmi place scobitura fină de deasupra claviculei stîngi! Numai bine să stau în ea şi să trag de puful negru: hei, îngere, nu ştii că-n cărţi eşti alb?!
Ador îngerii cu puf negru, sînt predispuşi la chestii foarte delicate: ciupesc harfe şi sorb fluturi!!!
Vai, ce n-aş da să fiu eu harfa cea ciupită!!!
Ce ticăloşie! Eu sînt adevărata Ciupi!!!
Îngerii sînt de toate culorile, căci toate culorile sînt îngeri.
(şi astfel sper că am răspuns tuturor)
Uuuuuuu! Înseamnă că un curcubeu e o adunătură de şapte îngeri!
Mie îmi pace îngerul lila!
Eu nu suport decît îngerii bleu-jandarm şi galbe-pai! Iar Ciupivai e o rea!
M-aş juca toată noaptea cu voi, să construim castele colorate. Da, cei şapte îngeri din curcubeu îi ia Piticul - el e cel mai mic şi are prioritate, plus că a şi observat primul rezervaţia ROGVAIV de îngeri. O să fie cel mai bine păzit Pitic din lume.
Apoi, pentru Ciupivai se cheamă, cu bagheta magică, îngerul lila, din mamă violet şi tată ciclamen.
Ciupi, cu un înger galben pai spre auriu, va fi fericită.
Iar Şaptecapete capătă în dar îngerul negru, de altfel cel mai sfios dintre toţi.
Hobbitul, la urmă, fiindcă e mai înţelegător şi are experienţă în aripi. Poemul, ciudat, e pura realitate de aseară.
Ştii, la un moment dat, pe scrisorile trimise, la expeditor scriam: Îngerul. Iar la localitate: Rezervaţia naturală de îngeri...
Păi asta e de mirare, că scoţi un poem (pe bune!) dintr-o notaţie fugară... Ar trebui să te gîndeşti serios la asta, ai fineţea şi exactitatea unui bijutier ce se ignora...
@Hobbitul: Şi-au zburat scrisorile... Mai scrieţi scrisori? :)
Bijutier a fost mama, demult, pe cînd totul se lucra de mînă. O fi rămas ceva, în halourile mici dimprejurul rubinelor migălos şlefuite.
Important e ce simţi sau ce reuşeşti să spui?
Ce nu spun rămîne cumva dureros. O durere difuză, nu chiar neplăcută.
Adevăru-i că îmi plac îngerii doar dacă sînt negri ca smoala, aşa că ai nimerit-o. Însă ador pe-ascuns pe Michiduţă; el are gura umedă şi mică... şi deseori se-mbracă-n puf de păpădie...
@Şaptecapete: Oare Michiduţă al tău are piele neagră şi se îmbracă în puf alb de păpădie de sfîrşit de vară? Îngerul meu e invers - piele albă, puf negru. Aranjăm cu un fotograf, ni-l scoate pe negativ. Poate îi schimbă şi vocea, şi firea...
Michiduţă e secretul meu din toate cele şapte capete. Îl plimb prin grădini feerice, îl constrîng să-mi distrugă tristeţea, îl îmbăt cu degetare pline de rouă, îl ocrotesc de viespi şi de şopîrle, îi ling cu limbi subţiri sufletul dulce, îi smotocesc blînd părul lin cîrlionţat, îi dau cu linguriţa marmeladă, îl mai şi-nvăţ să spună prostioare...
Important e să ştii cum să spui ce simţi, să-l faci şi pe eventualul cititor să simtă... Să poţi contagia pe ceilalţi de ce-i ascuns în tine... Poţi simţi extraordinar, dar să nu reuşeşti să molipseşt pe nimeni...
@ Hobbitul: Şi totuşi, e plăcut ce rămîne nespus. Dospeşte. Împinge să dea pe dinafară. Îi spui "şşşş..." şi înveţi să vorbeşti pe aceeaşi limbă.
@Şaptecapete: Michiduţă distruge tristeţea spunînd prostioare! Îmi place! Şi roşeşte pe sub pielea neagră, devine aşa, cam sîngeriu...
Sîngerii sînt rodiile-n miezul lor...
Uneori, ce e nespus devine chinuitor... Brusc îmi vine să o iau pe toate căile posibile, numai să ajung la adevăr...chiar dacă mă doare... poate tocmai pentru că mă doare...
Trimiteți un comentariu