A cincea zi

Abia a cincea? Parcă mă lăfăi în festival de o lună, zău...
Am scrîntit-o, aşa că postarea o să fie cu au şi auci. Nu ştiu ce-am făcut, cum am făcut, dar abia mai merg. Sînt stoarsă emoţional, dar mi-a cedat o încheietură, nu lămpiţa. Bătălia continuă.
M-am tot gîndit ce-i cu festivalurile de te storc aşa şi cînd eşti acasă la tine. Păi, n-are ce să fie decît consumul emoţional, şi de prea mult bine poţi obosi.
Aseară, la Balerinii timpului, o olandeză şi-un australian în stînga mea; s-au împrietenit pe bază de ecusoane. Ecusonul meu stă în geantă, aşa că n-am vorbit cu nimeni. În dreapta, cum altfel?, loc gol. Deşi era plin ochi, se stătea şi pe scări. Grozav mi-a plăcut la Balerinii timpului, piesa de care spuneam ieri că se joacă la Odeonul din Paris, iar aici s-a jucat într-o sală mică, mică. Îmi plac piesele scurte, cum îmi place şi proza scurtă, cum îmi plac şi scurtmetrajele. În patruzeci de minute, doi bătrîni îşi leapădă măştile, hainele, întineresc, se îndreaptă, se netezesc, se avîntă, se iubesc, îşi retrăiesc tinereţea. Dans, expresivitate, poveste. Cînd am ieşit, am trecut de o curte părăsită, a unei case demolate. Am trecut şi m-am întors imediat, şi-am căutat spărtura din gard, şi-am găsit-o, şi-am intrat, şi-am cules un buchet de margarete. Asta au făcut Balerinii timpului din mine, o spărgătoare de case părăsite.
Apoi, seara, la O noapte furtunoasă, locul liber din stînga a fost ocupat de o japoneză care s-a distrat pe cinste, şi-a chicotit, ba cu batista la gură, ba cu eşarfa. Şi dacă unii spectatori români s-au plîns a doua zi că nu s-a auzit prea bine, că vocile actorilor se pierdeau în hala înaltă, japoneza, depun mărturie, a savurat fiecare clipă. Şi eu la fel.
Iar astăzi am lansat traducerea din Beckett, şi-a fost aşa cum nici nu visam să fie. Nu se putea găsi persoană mai potrivită pentru prezentarea asta decît Octavian Saiu, căruia îi mulţumesc şi aici din suflet pentru tot. Lume nu a fost multă, nici nu se cuvenea, a fost minunat din punctul meu de vedere. Mi-a părut rău că doamna Ileana Cantuniari, cea care a tradus partea de proză din franceză, nu a mai ajuns la festival, îmi doream să o cunosc.
Apoi am băut o cafea şi m-am uitat peste acoperişuri.



Apoi am fost la lansarea cărţii lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, mi-a făcut plăcere să îl întîlnesc şi să îl ascult citind din carte cu dulcele accent moldovenesc, şi să o întîlnesc şi pe Iulia Popovici; şi m-am dumirit şi de ce lansarea a fost organizată la Erasmus, cuibuşor cu iz german şi nespus farmec: fiindcă aici se găsesc şi cărţile lui Dan Lungu traduse în germană. Cu toate, ocupau două mese. Oameni de toate vîrstele în librărie, şi mulţi deja citiseră cartea, copii ghiduşi prin curte, plus o bicicletă fără pedale.
Căţeluşul şchiop se retrage un pic la depou. Au, auci...