Ziua a treia

S-ar putea să iasă o postare lungă, fiindcă simt nevoia să tac despre spectacolul de aseară, şi tot plinul ăsta de ieri - care se vrea ascuns sau se trebuie ascuns (el pe sine) din neputinţa mea de-a vorbi despre atîta frumuseţe - să se ţină în cotlon sprijinindu-se-n trăncăneli despre cîte altele.
Am un noroc de nedescris: fie sala cît de plină, mie tot mi se-ntîmplă să am măcar un scaun liber şi-n stînga, şi-n dreapta. Pe vremuri, aş fi zis că se fereşte lumea să se aşeze lîngă mine. Acum, că vorbim de bilete vîndute prin agenţie sau rezervate cu mult timp înainte, ştiu, ba nu ştiu, ori e noroc, ori e soartă.
Aşa am văzut aseară Miriam W., şi despre asta e vorba cînd vorbim despre nodul în gît. Mi s-a urît cam de multişor să mai scriu despre lucrurile care îmi plac mult, fiindcă despre mult prea multe lucruri se scrie bun, senzaţional, minunat. Lupu', lupu'!... Iar cînd chiar e ceva cu totul special, ce să faci, cum să urli, uite cuvintele intrate la apă. Mai bine tic, mai bine tac.
Blogşorul meu jurnalier o să m-asculte, lui îi pot zice.
O să zic doar aşa: Radu Afrim e din altă lume. În lumea asta a lui eu mă simt ca în mine. Aş vrea să trăiesc pentru o zi în pielea lui Radu Afrim. În pielea mea eu mă simt ca într-un sertar din Miriam W., în care-mi prind singură degetele în fiecare zi. În pielea mea eu mă simt ca într-un sarafan de elevă, cu tivul cusut de mînă din bucăţele de aţă de diferite culori şi cu o găurică abia vizibilă în buzunarul stîng al pielii mele.
Radu Afrim are capacitatea de a vedea potenţialul unor texte. De a le duce acolo unde n-au fost înainte şi poate nici n-au visat să ajungă. Te trage, spectator, în viaţa intimă a poveştii, pînă ce te pomeneşti în tine, te întoarce pe dos ca pe-o haină, te cocoşează de tristeţe cînd e veselia mai mare pe scenă şi te umple de bucurie cînd e chinul mai mare.
Miriam W. este poate cel mai frumos spectacol realizat de Radu Afrim. Cel mai frumos văzut în festival pînă acum şi cred că şi pînă la final. O zic şi apoi mă urechez singură: dar ai uitat?... N-ai zis aşa şi acum un an, şi acum doi? Şi-o să mai zic.
Decorurile, şi ele-s din altă lume. Muzica, la fel. Iar lumea asta, alta şi alta, e cea mai firească şi mai normală posibilă. Gîndul alunecă spre cîteva filme. Şi totuşi, interzise comparaţiile.
Acest festival de la Sibiu, dacă n-ar fi decît tot un Afrim cu repetiţie, ar fi minunat.


Miriam W. - Foto de Radu Afrim.

*

S-a întîmplat să fie programate, în decurs de o săptămînă, două revederi cu colegi de facultate, de liceu. Nu pot să merg. Pentru că nu pot. Mă sprijin de festival; păi, chiar nu pot. Un fost coleg, care poate că m-a cunoscut cîndva şi crede că mă cunoaşte şi acum, mă înnămoleşte dis-de-dimineaţă, troacă de porci mă face, scriindu-mi de sentimente. Şi, zice, "cine este festivalul..."?
Închideţi-mă într-un sertar şi păpaţi cheia.

*

Tot aseară, pe scurt, plimbare prin oraş. Atmosferă de litoral... Părinţi cu copii, baloane, morişti, colo un clovn, dincolo o dansatoare. Grupul spart al unor dansatori de culoare, în costume colorate, sumare, mişunînd peste tot pe buledard. Două negrese frumoase de pică se opresc vrăjite şi vorbesc ceva cu doi cocalari care sprijină o vitrină cu telefoane mobile. Unul din ăştia, cu voce de parizer, către celălalt: "Asta crede că-s creiol! Hă, hă!"

Dincolo de Piaţa Mare, după ce treci de piraţi, e linişte, mă întorc pe Mitropoliei, porţi deschise spre curţi pustii, cîte-o minge uitată ("La masă!..."), cîte-o barză fîl, fîl. Noapte bună, fără tv, copii!