După ce se împerechează, furnica de lemn renunţă la aripi. Singură, folosindu-se de picioarele ei îndemînatice, îşi apucă aripile una cîte una şi şi le scoate, cum ţi-ai scoate o rochie de seară. Le pune atentă alături. I-au slujit. Apoi, pămînteancă, se întoarce în muşuroi, printre pămînteni.
Din spinarea broaştei perforate, din zeci şi zeci de găurele perfecte, se înalţă spre soare tot atîtea (ba chiar de două ori mai multe!) mînuţe de brotac, mici, translucide, despicînd uşurel aerul nou. Şi ies şi ies brotacii din spinare, şi lumea-i largă.
Un vierme alb mare şi gras, un parazit - amintind de visul din Disperarea lui Nabokov - face cumva şi intră, deghizat în hrană, în gura unui peşte. Acolo se prinde şi nu mai pleacă, devine după un timp chiar limba peştelui. Peştele, sîntem asiguraţi, se simte foarte bine - noua limbă îl ajută la vînătoare. Doar că are un zîmbet mai straniu.
Delfini cu un corn lung în frunte, ca inorogii, peşti care ştiu să se facă una cu fundul apei, omizi care devin cuiburi de viespi, cîte şi mai cîte într-o singură seară. Mă uit pe canalul cu dreptunghi galben, la televizorul de cîţiva ani exilat în cealaltă cameră, după uşă. În pauze, nu se schimbă canalul. Dacă cumva greşeşti şi calci pe lîngă, şi nimereşti pe la televiziunile "noastre" specializate în ştiri, acolo dai de fiare cu limbi parazitate, care şi-au dat jos de mult aripile, dacă le-or fi avut vreodată, şi care se bat în coarne, şi cărora le iese otrava în picuri din spinările transpirate. Murdărit, te întorci iute înapoi în dreptunghiul galben, să afli ce se mai petrece cu adevărat în lume.
Aşa sînt serile. Despre zile, data viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu