Scaunelul

Pe scăunelul cu trei picioare de atîta vreme. Şi cine îţi mai rămîne aproape cînd se termină lumea în care ai fost nevoit să te muţi? Deja de atîta vreme, după ce n-ai putut răspunde o dată, şi apoi încă o dată, şi-au pierdut cu toţii răbdarea, şi în sfîrşit linişte, şi răbdarea ta mutată toată acolo, şi apoi ai vrea să fii un pic mai puţin singur, dar de mult a tăcut telefonul, aşa cum ai vrut, şi acum sms-urile vin doar cu reclame la Altex, şi la Proges, şi la Hervis, cîte-un e-mail te face să tresari, dar sînt mereu spamuri după spamuri, comerţul nu moare niciodată, e mai ceva ca speranţa, reclame, reclame, cîtă disperată nevoie au ele de tine. Şi exact cînd dai să te scoli, uşurat, de pe scăunelul tău cu trei picioare, să te întinzi la fereastră, să-ţi freci ochii, să verifici cerul, să pleci în plimbările tale, în care încă mai poţi fi atît de fericit, atît de fericit, prin locurile unde ştii toţi cîinii, şi toate pisicile, şi crizantemele toate, şi daliile, exact atunci o mînă, a vreunui ultim om care părea să nu-şi fi pierdut încă răbdarea cu tine, îţi smulge un picior al scăunelului. Iar scaunele, tot cam ca şi noi, mari necazuri întîmpină cînd trebuie să stea locului în două picioare, pe întuneric. Şi se prăbuşesc într-un umăr, şi zac acolo unde se prăbuşesc, într-un fel mulţumite, într-un fel satisfăcute, folosite pînă la capăt, stoarse şi uscate, purtînd încă în fibră mirosul drag al dosului nostru.