Să consemnăm aici moartea unui animălete, a unui drag prieten necunoscut.
Venind sora mea în vizită pe la mine, şi vizita durînd fix între unsprezece seara şi opt dimineaţa, şi nemaiavînd noi prea multe cunoştinţe comune, mă pomenii întrebînd, undeva aproape de miezul nopţii: "Pîrşul ce mai face?". "Pîrşul? Pîrşul a murit."
Să vorbim despre pîrş. Pîrşul mare. Alegînd să locuiască, singur şi departe de frămîntările lumii, în casa de vacanţă a sorei mele, pe care eu n-am vizitat-o niciodată, aflată undeva în munţi, unde-s văi incredibile, cu poduri suspendate peste rîuri pline de păstrăvi (pe-acestea le cunosc, le-am văzut odată, cu ani înainte să existe casa). Pîrşul, şoarece solitar, locuia acolo, rodea tot ce se putea, dar chiar tot ce se putea, şi chiar şi tot ce aparent nu se putea, făcînd distrugeri masive cînd nu făcea decît să-şi aplice principiile de viaţă. Tropăind noaptea în pod cît o turmă de bivoli, sărind peste piepturile eventualilor oaspeţi. Mi-l imaginez sperios, cu inima mică, cu ochi mari, adeptul unei ataraxii care-l gonise de lume, fericit în singurătatea lui, de vreme ce nu voia nici să plece, nici să-şi aducă vreun companion, trăind ronţăind, ronţăind trăind.
A fost găsit în pod.
Mi-l imaginez amuşinînd în dimineaţa aceea rece, privind cu un singur ochi printr-o lucarnă la frunza care cade, apoi gîndindu-se că e vremea să-şi construiască, prudent, coconul în care-avea să hiberneze. Deodată aşa de obosit. Întinzîndu-se pe-o parte, cugetînd în penumbră, luîndu-şi în braţe lăbuţele din spate, învelindu-se cu coada, închizînd ochii cu gîndul să se odihnească un pic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu