Dar pot şi eu să te învăţ cîte ceva, a zis viul. Ce-mi spui tu despre după eu n-o să învăţ niciodată. Dar ştiu cîte ceva despre dinainte.
Aceia care amînă sînt condamnaţi să poarte fără încetare alegerea. Aceia care se vor spînzura, bunăoară, nu se vor mai plimba nici o clipă fără să tîrască la gîturi invizibilul ştreang, funie plumbuită, amînări răsucite. Ca pe lanţul rupt zăngănind pe străzi cîinele evadat dintr-o curte, amuşinînd libertatea pe care o cunoaşte abia pe la margini, aşa îşi vor purta funia grea - capătul tîrît zgomotos pe trotuare, nodul din gît, umerii străduiţi înainte, cleiul paşilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor, lanţul cînd şi cînd călcat de o talpă: "Aveţi un ceas, nu vă supăraţi?", va întreba un om. Iar el va auzi: "...adineauri ţi s-a adus aici dumitale un mort. Ai fi atît de amabil să mi-l arăţi?". Desigur. Îşi va sufleca mîneca, va descheia cureluşa, îi va dărui maşinăria. Vor mulţumi, vor pleca. Omul într-o direcţie, cu încheietura însemnată, el în cealaltă, cu şarpele la gît, cu apăsarea dureroasă a pămîntului în glezne, visînd, şi construind migălos acest vis, al clipei în care lanţurile vor fi minunat înălţate şi gleznele atît de uşoare vor fi.
9 comentarii:
Teribil poem!
Doar o explicaţie despre franjurile acelea. Fericirea asta trebuie înţeleasă.
Mă umileşte orice apreciere a ta. Ăsta nu e scris.
Ba tocmai ca scris este, minunat si atroce cum ar trebui sa fie tot scrisul.
Ah, franjurile alea...
...şi promisiunile lor.
şi iarăşi! ce bine spune radu "minunat şi atroce".
Ei... ţie-ţi place că e cu ceas!
e cu atâta laţ, că ceasul rămâne câteva minute în urmă.
Bine scris: " cleiul paşilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor..."
Duşi de nas, zi după zi.
Trimiteți un comentariu