La inaltime, ruina

Se făcea că pornisem spre valea fără nume. Multe locuri din Sibiu pentru mine n-au nume sau au cu totul altele decît cele din hărţi. Privilegiul unui gen de singurătate într-un oraş adoptiv, unde nu-i nimeni să-ţi umble cu etichete. Valea Ciorii îi ziceam; desigur, n-o cheamă aşa. Dar ciori. Odată, şi vaci.
Plecasam mai devreme ca de obicei, nu era încă zece. Am trecut de case, am traversat parcul, am urcat dîmbul şi iată valea, pustie, verde, copacii atît de înalţi şi înclinaţi pe o parte. Un soi de fericire în înclinarea asta pe care o aştept de fiecare dată cînd urc dîmbul, de parcă ar putea să dispară peste noapte; o să fur şi-o să plec ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, dar ca şi cum aş fi îndeplinit ceea ce era de îndeplinit.
Doi biciclişti au zburat în susul potecii, s-au dus. Absolut nimeni, nici înainte, nici în urmă.
Aici există un fel de pod, o ruină; e un fel de turn de apă de vreo patru-cinci metri înălţime, poate şase, către care poţi ajunge pe acest pod din dale betonate, proptit într-un capăt de malul văii, în celălalt de turn. Cîndva avea balustrade de fier, cîndva, le-am prins şi eu. Acum au rămas doar nişte dale de piatră, vreo douăzeci.
La primul pas pe pod, una dintre dale se clatină şi bufneşte puternic. Înaintez, ajung în capăt, iată piatra mea, nu-i loc de şezut, dar de tăcut, de privit, iată pajiştea sărbătorii mele. Fac o fotografie, două, deşi am zeci, deşi nu folosesc nimănui. Dar nu mă pot dezbăra. Şi deodată, buf. Inconfundabilă, în spate, bufnitura dalei de la intrare. O fracţiune de secundă şi ştiu, fără să mă uit în urmă: nu mai sînt singură pe pod. Cineva a urcat. Cineva vine spre mine. Podul e îngust, ştiu că nu poţi trece pe lîngă altcineva dacă vrei să te-ntorci, nu mă uit peste umăr dar ştiu că oricine a urcat şi înaintează spre mine, pentru mine a urcat, spre mine înaintează. Teamă şi onoare!
Mă uit.
E un cîine.
Un cîine cît ursul, alb, un pic de negru, mers greoi.
Iubesc cîinii.
Sînt claustrofobă.
Cîinele se opreşte foarte aproape, dar nu mă atinge.
Barieră cu ochi.
Se întinde de-a latul.
Şi-acum?
Mai fac fotografii, îi vorbesc, dăm să ne cunoaştem.
Nu ne cunoaştem. E grozav de impasibil. Cîine mare, bătrîn.
Şi acum?
Încotro?
La înălţime, pe o ruină, blocată.

Îţi povestesc. Ai visat, îmi zici.
Oare? Sigur că poate fi minunat interpretat. De aici şi ridicolul viselor.

Sus, deasupra acestui loc înverzit, unde ţi-ai dorit să ajungi şi-ai ajuns aproape fără să-ţi doreşti, ca într-o plimbare lejeră, de unde numai în jos, şi numai frîngîndu-ţi oasele.
Blocat de o fiinţă pe care ai putea-o iubi.

Mi-a fost frică.
Îmi este.

Dar a fost adevărat, îţi spun. Astăzi s-a întîmplat. Chiar a fost.
Nu prea crezi. Sună a vis. Iar visele fantastice sînt întotdeauna mai uşor de crezut decît o realitate aşijderea.
O realitate mulată pe spaime, pe nevoi, pe inconştient.

Iar apoi - dau năvală să-ţi zic - după o vreme, am sărit peste el. Un pas larg. Altceva nu era de făcut. El a mai stat un pic, apoi m-a urmat. Mersul lui legănat, de cîine în vîrstă, cu oase dureroase şi ani încîlciţi în blană. Ne-am plimbat împreună, înapoi, eu uitîndu-mă, el mirosind, eu uitîndu-mă, el mirosind. Am traversat strada în goană, atunci cred c-am şi rîs, vîjîiau maşinile în urma noastră, apoi am trecut de copacul în V, acela. Era ca un basm.
În cele din urmă, la pas, spinarea lui atît de aproape de genunchiul meu. Ca unul, pe Sub Arini.
Pe pod, lîngă locul de joacă, unde începea lumea, unde m-am oprit să-mi pozez iarăşi pîlcul de copaci - unde vă e umbra de-astă iarnă? - pe pod el s-a trîntit şi şi-a găsit o albină. A rămas acolo, jucîndu-se cu ea. O albină accidentată, mergînd pe asfalt în cercuri strîmte.
Pe pod ne-am luat la revedere. Cumva, era firesc.

II

Trei în unu.
Nod în gît.

Dezgust. Total, general, profund

"Je ne réponds pas d’avoir du goût, mais j’ai le dégoût très sûr"

Profundul dezgust faţă de toţi politicienii şi faţă de fiecare în parte să ni-l exprimăm astăzi aici. O dată şi limpede, după care larg vom deschide fereastra şi vom uita şi că ne-am gîndit la una ca asta.
Căci despre puţine categorii de persoane poţi vorbi la modul general fără teama de a greşi. Politicienii alcătuiesc una dintre acestea. O mîzgă lipicioasă şi împuţită, egală şi egalizatoare, peste toţi şi toate. Mai poate oare vreunul dintre ei, şi numai unul singur, bărbat sau femeie, tînăr sau bătrîn, suprins pe o pajişte contemplînd un fluture, să fie mai presus de bănuiala că nu se gîndeşte de fapt decît la o modalitate de a-l vinde?

O vara fara barbati

Nominalizat la premiul Femina în Franţa, romanul O vară fără bărbaţi de Siri Hustvedt a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, în ediţie print şi digitală, traducere de Veronica D. Niculescu. Pînă în prezent scrierile lui Siri Hustvedt au fost traduse în treizeci de limbi. (Editura Polirom)


Cam în toiul iernii, cînd totul luase o Pauză, am cerut o carte de tradus ca să mă răcoresc după Beckett. Mă încinsesem prea tare, dar asta e altă poveste. Şi am primit. Ceva foarte proaspăt! Are BAS un cufăr cu jucării, mi-a spus Alin. A căutat şi mi-a găsit. Frumoasă ironie, O vară fără bărbaţi. Am ieşit din iarnă împreună, da, tocmai cînd lumea întreagă luase o Pauză. Şi am avut multe de învăţat, şi de bucurat, şi de întristat. E o carte inteligentă şi vioaie, dulce-amăruie, cu toate vîrstele unei femei, de la fetiţele care vin la un curs de poezie, la bătrînele care cos imagini tainice într-un azil, de la fetiţa care se joacă cu Girafone într-o curte înverzită, la femeia care îşi pierde minţile temporar, părăsită. Plus un băieţel adorabil, împingând cu căpşorul în căutarea sînului cu lapte.
Şi, deşi ar părea că e destinată în primul rînd femeilor, s-ar putea să fie tocmai invers. În cartea asta totul s-ar putea să fie tocmai invers.

Cartea, aici.
Despre autoare, Siri Hustvedt, aici şi aici.

Interesant?

Bucuroasă de întîlnire şi de popas.
Redactorul cărţii, Radu Pavel Gheo. Ca întotdeauna, numele truditorilor sînt pitite în cele mai obscure locuri.

*

Degustare, două poezele.
Prima, dintr-o analogie între cei doi Columb, Cristofor şi Renaldus, cu descoperirile lor situate la o distanţă mai mică de o sută de ani - a unei părţi de pămînt, respectiv a unei părţi anatomice, avînd în comun, zice Siri Hustvedt, orgoliul şi îndrăzneala:

Când Columb cerceta acel Munte de vis,
„Ce-o fi asta aici?” - s-a oprit şi şi-a zis.
O bobiţă, o scufie?
O anomalie?
Tăntălăule, nu, e un clitoris!

A doua este creaţia unei fetiţe de la cursul de poezie. Pe care mi-am permis să o recreez de la zero, adică s-o fac din cu totul alt aluat:

Mmmură, mură, prătijură,
Cataif cu ştaif dulcit
Fricşă-n vârf şi-n miez fischit,
Ţe ci se poteşte-n gură!

Iar dacă vreţi să vă întîlniţi cu Nimeni sau cu Monadologia lui Leibniz, citiţi cartea, nu-i blogul locul potrivit pentru buzunarele cu zeci de funduri secrete ale unei cărţi.

Lectură plăcută! Cum vedeţi, plăcerile sînt dintre cele mai diverse.


P.S.: Desigur, e doar o întîmplare că apar două traduceri atît de iute una după alta. Ceva gen ţestoasa şi iepurele, care de data asta fac cumva şi ajung cam deodată la finish; bineînţeles că a existat un decalaj, s-a topit pe ici, pe dincolo, cum e şi normal între animale atît de diferite. Şi totuşi, surpriză, animalele au cîte ceva în comun. "Beckett ştia", vorba lui Siri Hustvedt. Bucuraţi-vă!

Din fiecare petala, Nabokov

Nabokov, din fiecare petală Nabokov îmi face cu ochiul.

Gîndindu-mă ce să aleg pentru acest 23 aprilie, m-am dus într-un folder cam prăfuit, unde sînt salvate paginile vechiului blog, de la Suplimentul de cultură, blog dispărut fără urmă. În 2008 şi 2009 scriam acolo - pe atunci mai aveam tupeul de a scrie cîte ceva despre cărţi chiar cînd le citeam - nişte însemnări de lectură despre Biografia Nabokov a lui Boyd.
Astăzi, furăm din acele însemnări.

- Aprilie 2008:

Vladimir Nabokov s-a născut pe 22 aprilie. Dar îşi ţinea ziua de naştere pe 23. Explicaţia e dată şi în "Vorbeşte, memorie". Spunea într-un interviu că pe 23 aprilie sînt născuţi şi Shakespeare, şi Shirley Temple, deci "n-are cum să fie rău".

*

Nu-mi mai e ruşine că mă plimb în primăvara asta tot cu ochii după flori. Aproape că-ncepusem să mă îngrijorez, trebuia să fac ceva ca să mă opresc - ce e cu tot şirul ăsta de lalele, magnolii, chiar şi păpădii, unele pe aici, altele prin dormitor? M-am liniştit... Nu-i nimic în neregulă, totuşi. Uneori te ajută o frază, ca un medicament...
Continuu să citesc biografia Nabokov. Aş face însemnări la fiecare cincizeci de pagini. Dar mă voi abţine. În cîteva zile o termin şi poate atunci. Azi, doar o notă de Duminică a Floriilor.
Teribilul an 1917, "preludiul" exilului, Crimeea. Prima plecare, forţată, din lumea copilăriei. S-ar crede că nimic nu poate înlocui pădurea de acasă, unde Nabokov se plimba cu prima sa iubită, Liussia. Dar, în doar cîteva zile, tînărul poet deja introduce în versurile sale magnoliile. Goană după fluturi, scheme de şah, alei străjuite de chiparoşi. Armata germană avansează, în Ialta nu se mai poate intra, împuşcăturile se aud tot mai aproape. V.D. Nabokov, tatăl - alăturat familiei şi scăpînd în ultima clipă de la moarte -, decide să se organizeze o pîndă nocturnă, pentru a se păzi moşia. Vladimir Nabokov patrulează şi găseşte prilej de exaltare în acea noapte: lumina lunii reflectîndu-se pe frunzele de magnolie, umbre pe aleile păzite de chiparoşi, ca de santinele...
În "Maşenka", dar şi în "Vorbeşte, memorie", Nabokov va compara scrisorile pe care el şi Liussia şi le trimiteau în timpul războiului civil cu fluturii care zboară deasupra unor nefericite teritorii.
Moment decupat pentru calitatea sa reprezentativă, căci nu de puţine ori lui Nabokov i s-a reproşat că şi atunci cînd huruiau gloanţele el scria despre dragoste. Acei ani sînt un zbor continuu deasupra unor nefericite teritorii. În America, la maturitate, Nabokov va fi însă cel care se va strădui să facă cît mai multă lume să înţeleagă că "nu Stalin a îngropat presupusa libertate adusă de Lenin, ci acesta din urmă a fost cel care a strivit Rusia, ce-şi cîştigase singură libertatea".

*

Este, poate, un moment bun ca să adaug un paragraf. Autorul biografiei îl dedică acelora care îşi dau cu părerea şi spun, din grădina lor stropită din belşug cu insecticide, că pasiunea de a colecţiona fluturi este una crudă "şi poate de aceea cumva tipică pentru Nabokov". În carte se arată că Nabokov ura cruzimea asupra oricărei creaturi – cîine, pisică, pasăre. Această milă faţă de bietele animale o moştenise de la ambii părinţi. Pe Elena Nabokov, mama sa, una dintre cele mai blînde fiinţe, a văzut-o o dată atacînd cu umbrela un băiat care chinuia un cîine!

- Aprilie 2009:

23 aprilie. Flori liliachii pentru Nabokov.

Liliachii precum cravata favorită a lui Hermann, din "Disperare", veşmintele doamnei de pe ambalajul de ciocolată, violetele de la butoniera lui Felix sau din mâna Lidiei cînd aceasta îşi ia rămas bun de la Ardalion în urma trenului, reflexiile de pe trotuarul umed după ploaie, petalele de ochiul boului, semnul de carte mătăsos din antologia de versuri citită de Dreyer în tren, în "Rege, damă, valet" şi cîte şi mai cîte...

- Iar astăzi:

...era o vilă veche, sprijinită de copaci înalţi. În umbra unei alei laterale, un tânăr cu un fulgarin peste pijamaua sa albă îşi frângea mâinile. Felinarele de pe stradă se stingeau în ordine alternativă, mai întâi cele cu număr impar. De-a lungul trotuarului din faţa vilei, soţul ei obez, într-un costum negru şifonat şi cu pâslari în carouri, cu cleme, plimba o pisică tărcată, cu lesă extrem de lungă. Ea s-a îndreptat spre uşa din faţă.
Soţul a urmat-o, acum purtând pisica în braţe. Scena poate fi considerată oarecum deplasată . Animalul părea fascinat, în naivitatea sa, de şarpele ce se târa în urmă, pe pământ.

(Originalul Laurei, 2010)

Fetiţe purtînd în lesă melci pe pat de frunze, de Paşti, în Sub Arini.
Tot acolo, pisica somnolentă lentă.

(Foto - VDN)

Cuibul este gol

Cuibul este gol. Atît aş fi vrut să spun. Şi să ataşez o unică imagine, cea de ieri, cu puiul fîlfîind pe creangă, în urma mamei, chiar în locul de unde ea pleca după fiecare masă, parcă îndemnîndu-i: Aşa, aşa se face. Puiul fîlfîind şi surprins deodată că, iată, se înalţă, oh, şi temător strîngîndu-şi aripile pe lîngă corp şi apucînd bine creanga cu ghearele firave, şi lipa-lipa din nou în cuib. Dar este o poveste atît de lungă de fapt între o zi şi alta, între fluturare şi cuibul gol. Şi mi-am dat seama că ceea ce mă emoţionează, ceea ce m-a emoţionat în toate aceste zile, a fost derularea atît de iute a întîmplărilor, curgerea atît de rapidă a timpului, demonstraţia în carne vie că timpul nostru şi-al păsărilor curge atît de diferit. Iar dacă ne întristăm cînd spunem că doar patru sau cinci sau şapte ani trăieşte o vieţuitoare sau alta, trebuie întotdeauna să ne gîndim că anul lor nu e al nostru, că timpii noştri, în mod cert, curg diferit, sînt două căi paralele, doar întîmplător vizibile deodată, în acelaşi loc.
Puii s-au ivit din ouă pe 31 martie, 1 aprilie, la o diferenţă de o zi, aşa cum fuseseră şi depuse ouăle. Mai departe totul a decurs ca la carte, ceas, zi după zi, întocmai cum citisem. Primele zece zile acoperiţi de părinţi. Între zilele 15-19, exerciţii de fluturare. În a douăzecea zi, ieri, cum să nu aştept despărţirea de cuib, cînd totul se arătase întocmai cum e scris? Seara am observat cuibul gol. Un gol în cuib şi unul în stomac. Cu greu am zărit unul dintre pui ascuns între crengi, într-un loc mai îndepărtat. Puiul cel mare dispăruse. Aş fi vrut să îl văd zburînd, aş fi vrut să îl văd încotro apucă, să fie în sus. Am dormit amar. M-am gîndit la singurătatea puiului rămas, la prima lui noapte aşa, un fel de intrare în viaţa care nu înseamnă de fapt decît singurătate şi iarăşi singurătate.
Azi dimineaţa, puiul cel mic, singur. N-a mai aşteptat pînă seara. Pe loc mi-a oferit ceea ce îmi doream să văd. S-a dus în vîrful crengii folosite de mamă, s-a înălţat, de data asta fără uimire, şi a făcut o roată mică, a poposit în altă creangă a bradului. Două secunde - dar cît o fi asta pentru el? - şi a pornit într-un zbor înalt, superb, pînă în tei. Iar apoi l-am pierdut.
Am aşezat şi ultimele poze în computer, am închis folderul Cuib, am pregătit un CD nou. Sînt şi cîteva filmuleţe - masa, puii cît un pumnişor de bebeluş, puf galben, urechi vizibile, primele fluturări de aripi, lecţiile mamei. Tocmai mă pregăteam să închid tot. Şi atunci, ceva agitaţie afară.
Ambele păsări adulte, părinţii, venind la cuib. Au cercetat un pic, au stat la poză cum n-au stat niciodată, semeţe, curate, atente, apoi au cîntat şi-au plecat. Iar apoi, de peste bloc, au apărut puii. Pe rînd, poposind fiecare în cîte un tei, apoi reunindu-se în cel din mijloc. Un epilog verde.
Iar cînd credeam că şi epilogul s-a încheiat, din nou o agitaţie, de data asta serioasă. Am privit pe fereastră. Am văzut două ciori grive, fiecare gonite de unul dintre guguştiucii adulţi, deodata transformaţi în săgeţi mortale. O apărare-atac de o neaşteptată forţă. Guguştiucii goneau ciorile! Apoi au poposit în tei alături de pui. Ciorile au continuat bătălia, de data asta cu porumbeii, mulţi, de deasupra blocului din faţă. N-au trecut două minute, şi una din ciori a zburat înapoi, purtînd în cioc un ghem cît pumnul din care zbura puf.
Este o lume crudă, oribil de crudă.
Guguştiucul este o pasăre sălbatică, este cu totul altceva decît porumbelul. Guguştiucul e al copacilor, porumbelul al podurilor şi al betoanelor. Sălbaticul a luptat.
Şi iată ce n-am vrut să spun din prima zi. Citisem că mortalitatea puilor de guguştiuc este de 50-70%. Un procent cumplit.
I-am ţinut în palma minţii mele în toată luna asta. Fotografiindu-i m-am rugat în felul meu pentru ei, am vrut ca sufletul meu de om mare şi nătîng, fără aripi, să le fie măcar aşa alături, să îi ajute cumva. Nu ştiu cît a contat, poate deloc.
Cînd scriu, în tei văd patru păsări. Două sînt doar o idee mai mici. La revedere.

Watt

nu se-abate
Watt o iotă
însă de la ce

de la Knott găsit
de la drumul încolo
de la statul aici
de la dusul de-acolo

de la lungul drum
de la scurtul stat
şi din nou înapoi
la urmă plecat

de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi rătăcite
traversând un pustiu

de la o flacără-n doliu
încarcerată
ce-a se stinge e gata
şi stinsă e gata

de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi adumbrite
şchiopătând în pustiu

de la astea toate
Watt un strop
nu se-abate


Watt, Beckett, Opere II

Trad. VDN (cîndva, vara trecută)

Jurnaliere, nimicuri

Amigdalită, faza pe naţiuni. Complet lipsită de glas. Nu-mi scrieţi scrisori - nevorbită fiind, răspund kilometric!

Văzîndu-mă probabil tot mereu pe acasă, aflînd cine ştie cum că s-ar putea să mă mut, o vecină îmi sună la uşă, se strecoară în hol şi, cu clanţa în mînă, pe un ton top-secret, îmi spune că, dacă vreau, ştiţi, îl cunoaşte ea pe directorul revistei Rebus... Habar n-aveam că vecinii ştiu atît de multe despre noi.

Puii de guguştiuc învaţă nu să zboare, ci să meargă. Exact cum îi imitam în dormitor, cu paşi mici laterali, merg pe o creangă ca pe sîrmă, umăr în umăr. Aripile sînt folosite rar, doar ca accesoriu la echilibristică. Picoteală în ploaie, picături ca pe tobogan pe spinările lor mititele. Şi apoi fuga înapoi în cuib. Lumea are o rază de trei palme. Mai staţi, mai staţi.

Pajisti, ploi, placente

Îţi vorbeam despre pajişti, despre verdele lor umed, despre petele roşii aşa cum mi le imaginam, aşa cum nu mai pot să nu mi le imaginez de cînd cu pajiştile lui Beckett pătate de placentele nemîncate de oi.
Singură iar, am pornit spre hotar. Din fericire nori, ploaie.
Era o astfel de zi.

Şi
Iată ce văd în ochii tăi acum: noapte ploioasă, stradă îngustă, felinare glisând în depărtare. Apa curge prin burlane de pe acoperişurile abrupt înclinate. Sub gura de şarpe a fiecărei conducte se află o găleată cu cercuri verzi. Rânduri de găleţi brăzdează zidurile negre, pe fiecare parte a străzii. Privesc cum se umplu cu mercur rece. Mercurul pluvial se umflă şi se revarsă. Lămpile cu capetele goale plutesc în depărtare, cu razele proptite vertical în negura ploioasă. Apa din găleţi se revarsă.
Astfel reuşesc să pătrund în privirea ta mohorâtă, pe o îngustă alee de scânteiere întunecată, unde ploaia nocturnă susură şi foşneşte.

Zei - Nabokov

Beckett II

La Editura Polirom. Răsfoibilă aici.

Şi, numai şi numai fiindcă m-a întrebat cineva căruia am vrut să-i şi răspund, am adunat şi pot spune: volumul însumează un milion trei sute de mii de semne.
Au rezultat 616 pagini.
Cele trei romane sînt traduse în premieră în limba română.
Lectură plăcută, vieţi schimbate!

Aş vrea să pot scrie aici măcar o mică însemnare despre cum şi de ce şi iarăşi cum şi iarăşi de ce, dar exact traducînd cărţile astea am găsit tot mai puţin rost să spun cum şi de ce, şi tot mai mult sens în privitul păsărilor şi tăcutul despre cărţi şi despre alte lucruri la fel de normale.

Mulţumiri editorului, Bogdan-Alexandru Stănescu, şi redactorului volumului, Ada Tanasă.
Cît despre cei care spun că nu se poate trăi din tradus, lor le răspund: se poate, uite că n-am murit.

Aripi

Aşteptăm primul zbor. Se spune că se petrece cam prin a cincisprezecea zi. Azi.
În ultimele zile, cît anii, puii au crescut ca-n poveste. Au aripi şi cozi. Stau singuri mai mereu. Mama vine din cînd în cînd şi-i hrăneşte tot cu secreţia din guşă. La apropierea ei puii tremură, se înfioară. La masă închid ochii, este un dans intens, foarte emoţionant.
Apoi, rămaşi singuri, nu se mai fac una cu cuibul - au început să reacţioneze la tot ce e-n jur. Pînă mai ieri erau nişte gogoşi cu cioc. Dormeau şi mîncau. Acum încep să perceapă sunete, mişcări. Văd, aud, clipesc, ţopăie în cuib nerăbdători, se întind, parcă abia îşi mai găsesc locul. Se pare că aripile astea nu vor mai rămîne mult timp nefolosite.
Sînt aici, gata să intervin la nevoie. Mă uit la toate păsările din jur. Şi ele au fost mici, şi ele au trecut prin asta. O să fie bine. O să fie bine. Senzaţia că asist la ceva esenţial, irepetabil, magic, normal.

Darul

Beckett. 13 aprilie 1906 - 22 decembrie 1989.

Fotografia e de acum doi ani şi ceva, cînd începeam să ne facem daruri.
Au existat cinci asemenea treceri, cu fiecare carte tradusă (trei romane, respectiv un volum de povestiri şi un set de proze scurte diverse). Aceasta a fost prima - şi a fost fotografiată fiindcă m-a luat şi pe mine prin surprindere. Bine ascunsă, a rămas în seiful unui folder. În primăvara asta, de un 13 aprilie, a decis să iasă la aer. E ca în dragoste, abia după un timp începi să înţelegi. După încă un timp poţi chiar să începi să povesteşti. Aşadar, iertare pentru lipsa de jenă. E vorba de daruri aici. Şi, dacă vrem, de penaj. Şi vrem.


***

Să te gîndeşti, cînd nu mai eşti tînăr, cînd nu eşti încă bătrîn, că nu mai eşti tînăr, că nu eşti încă bătrîn, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecîndu-se, necazul înseninîndu-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mîndrie, faptele mîndre devenind încăpăţînare; zvîcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zîmbeşti, pînă la urmă, stînd în umbră, ascultînd cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunînd, Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sînt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrîşnetul dinţilor se sfîrşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tînjetul după tînjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfîrşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfîrşit liber, pentru o clipă în sfîrşit liber, în sfîrşit nimic.

(Watt, fragment - traducere VDN, în curînd în volumul Opere II - trei romane - la Polirom)

Pene

Ar fi multe de povestit, dar nimic nu e mai important decît asta.

Cuibul devine mic. Puii cresc uimitor de mult într-o zi. Dacă te uiţi atent, atunci cînd respiră îi vezi şi cum cresc. Pene. Aripioare.
Nu vreau să plece. Îmi amintesc cum rămîneam, fetiţă fiind, lipită de geam atunci cînd mama se ducea pînă la piaţă. Mă uitam la ea cum se duce, cum se duce, uite-o cum a dispărut printre copaci, pe după blocuri, şi tragismul meu în plină îmbobocire mă îndemna să îmi spun o poveste despre cum nu se mai întoarce, eşti singură, ai rămas singură pentru totdeauna, aici, lîngă geam.

Pravalia culturala

Pur şi simplu: s-a redeschis Prăvălia culturală.
În anii de glorie 2006 şi 2007, cînd totul se deschidea şi înflorea, şi nu doar Sibiul avea şapte capete, se înfiinţase această prăvălie. Scriam de una, de alta, era o mare plăcere, lăsam deoparte treburile de bifat din agende, era mai frumos ca în zilele de muncă voluntară din copilărie, în faţa blocului, cînd puneam flori şi copaci îndrumaţi de o profesoară de rusă. Era. În anii aceia solzoşi, se adunau banii pe carduri şi nu aveai timp nici să te duci să priveşti ecranul bancomatului, darămite să cheltuieşti. Fuse şi se duse. În vremurile leşinat-hămesite de-acum, cu un singur cap şi şi-acela cu ochii în pămînt, cînd totul se închide, cînd totul s-a închis, uite că se mai şi deschide ceva. Încîntată de invitaţie! Mulţumesc pentru data trecută, vorba lui Cornel Mihai Ungureanu, şi mulţumesc pentru acum. Să sperăm că o să se aşeze lume pe băncuţă.

Faptul că micuţele mele contribuţii sînt aşezate în cutia cu Boabe pentru păsări sălbatice e o întîmplare foarte frumoasă, e o întîmplare.

Cuibul

Unde rămăsesem?
Cînd m-am întors de la Timişoara, zilele trecute, am lăsat geanta lîngă uşă, nici n-am intrat în casă, am dat fuga sub brad. Cine, cine, cine oare se debarasase de înveliş?
Apoi fuga sus, şi de-atunci tot sorb din priviri, e un potop de tandreţe, nici Peeping Tom n-a avut vreodată parte de atîta bucurie.
Sînt doi pui, azi împlinesc o săptămînă. Soţii Gugu vin pe rînd, îi acoperă - tot mai greu, fiindcă puii cresc atît de repede - îi hrănesc cu un "lapte" din guşă, deja încep să-i lase şi singurei pentru cîteva minute. Încă au puf galben, deja au şi pene. În două săptămîni probabil cuibul va fi gol. Dar mai e un infinit pînă atunci.
Iată:

Foca

Tocmai am venit de la atelierul de proză de la Colegiul "Gheorghe Lazăr", de care pomeneam mai jos. Ne-am jucat de-a Literatura fără eu-uri. Joaca mea preferată, cu ascunzişuri nenumărate, cu o singură intrare şi multe, neaşteptate ieşiri. Dar am venit ca să plec. Şi ca să spun că şi eu m-am jucat, la rîndul meu, scriind la temă dată. Un text pentru prieteni. Mulţumesc din suflet pentru provocare. Ce-a ieşit e aici, în Dilema veche.

Timisoara

Doar fotografii.
Mereu cu jumătate de anotimp înainte.

Şi-am venit repede acasă ca să merg aici. Şi m-am simţit minunat azi, ca o elevă. Ţrrr...