Pagini si cruzimi

S-a vorbit într-o seară, de curînd, doar în treacăt, despre cruzimea unor scriitori. A unor scriituri, aş zice acum, aici. Iar ultima întrebare rămăsese fără răspuns şi subiectul se stinsese într-o găleată de tăcere ruşinoasă. Răspunsul mi-a venit aseară, tîrziu, fără ca măcar să mă gîndesc.

La festivalul de poezie sibian, săptămîna trecută, în ultima seară, după ce se terminaseră lecturile şi lansările, cam învăluită într-un ceva greu de descris, eram la masă cu Radu Vancu şi Emil Brumaru, cred că cei doi vorbeau, iar cel din urmă a zis de Sorokin că e grozav de crud. S-a deschis gura fără mine şi-am zis - din altă lume decît a discuţiei lor, cam ca pentru mine, o replică ce-ar fi trebuit să rămînă în gînd - că mie nu mi se pare aşa crud Sorokin. Dar care, m-a întrebat Radu de dincolo de masă, săgetîndu-mă cu privirea lui de-o precizie chirurgicală, ţi se pare ţie crud? Sau poate cel mai crud? În altă lume fiind, incapabilă să mă racordez la discuţie, am tăcut.

Aseară, din senin, fără să mă mai gîndesc absolut deloc la asta, mi-a venit răspunsul. Cu riscul să par un George Costanza căruia îi vin prea tîrziu replicile de dat la birou şi i le spune acasă lui Jerry, scriu pentru mine, de dragul unor pagini iubite şi care, da, mi se par de o cruzime insuportabilă.

Nu Sorokin, dragul şi prea iubitul de Sorokin, cu lumile lui magnifice inventate. În lumile lui incredibile, cruzimea şi violenţa sînt fascinante şi suportabile, tocmai fiindcă nu există punte reală şi directă între cercul de întîmplări imaginat de el şi cel în care trăiesc eu. Citesc şi zîmbesc la orice scene atroce. Totul e suportabil. Mă lăfăi în sînge şi-n orice grozăvii cu plăcere, halesc durere pe pîine, fiindcă nici o tortură din pagină nu se poate muta aici, în camera mea, nici în timpul lecturii, nici cînd închid cartea. Cruzimea lui devine plăcerea mea.
Dar iată cruzimea care mă face să mă frîng neputincioasă în urma trenului, cu bucheţelul de violete în mînă. E cruzimea lui Beckett din cărţile de început, mult înainte de-a deveni el cel plin de compasiune pentru cei jerpeliţi şi flenduroşi, flenduroşi şi jerpeliţi, copleşiţi de mîngîierea discretă a unei umbele pe pălărie, cînd trec pe sub un copac, spre gară.
Beckett cel din Vis cu femei frumoase şi nu prea, primul său roman, publicat postum tocmai fiindcă îşi renegase acea cruzime, regretase că făcuse personaje din cei din jurul lui, cu prea multă asprime prinzîndu-i în pagini, folosindu-se mereu de defectele fizice în descrieri, de rău şi de rele.
Toate acestea par aşa de departe de cel care avea să scrie de debarasarea de trup, de stingerea trupului pentru a prinde viaţă în tine, de cei care nu-şi confundă sinele cu trupul. Dar nu erau decît la o aruncătură firească de băţ.

Mă gîndesc la paginile în care Bel o părăseşte pe Smeraldina. Gîsculiţa Smerry, biata verişoară... Sînt patru pagini de o tensiune imensă, crescînd din nimic pînă la insuportabil, se construieşte şi se jonglează cu detalii discrete de o infinită cruzime, cea care se culcuşeşte şi sapă în sufletul omului, mişcarea e în gestul interior, nu în faptă, în gînd, nu în mîini. Mie paginile acestea mi se par mult mai dureroase decît cele în care se folosesc crunte metode de tortură, precum cea cu prinţesa care nu rîde, a lui Sorokin. Ele încep aşa:


Ea a recomandat cu tărie o Wirtschaft de pe Culme, iar Grauler i-a condus până acolo cu maşina lui superbă, sus şi tot mai sus, din zaţul oraşului către zăpezi. Acolo s-au sărutat iarăşi, cu câte lacrimi a dat Dumnezeu. Ea a comandat un castron de supă ca să-l liniştească, l-a comandat foarte fierbinte, iar pentru consolarea ei o Schokolade şi prăjiturele. Când şi-a dat seama ce făcuse, el i-a zis:
— Minunata mea, nu vreau supă, nu-mi place supa.
— Şi-atunci, ce? a zis ea.
— Nimic, a zis el. Vreau să mă uit la tine.
(...)
Ea a contramandat supa. Acum se năpustea asupra prăjiturelelor, era aplecată asupra farfuriei ca o pisică asupra laptelui, se străduia cât putea, draga de ea, să nu fie lacomă. Din când în când, arunca câte-o privire în sus către el, din ospăţul ei cu frişcă, doar ca să se asigure că încă era acolo, ca să sărute şi să fie sărutat atunci când foamea avea să-i fie domolită de Schokolade şi prăjiturele. Le mânca stilat, cu furculiţa, supunându-se unor mari chinuri în încercarea de-a nu-i părea lacomă; adesea se oprea şi îşi ştergea buzele discret cu un şerveţel de hârtie, iar partea cea mai bună a fiecărei prăjiturele o păstra pentru ultima înghiţitură. Era asemenea unei pisici sau păsări hrănindu-se, cu agere şi vesele ciuguleli şi năpustiri şi plescăieli şi priviri din când şi când în sus, ca să se asigure că totul e în regulă.
Când a terminat, s-a mutat lângă el şi a început să îl mângâie. El nu voia să fie mângâiat, primise altundeva toate mângâierile pe care le putea îndura;
(...)
În culmea nerăbdării, ea a bătut cu piciorul în pământ, a lansat un miorlăit înrăit.
— Bel, a miorlăit, vino. A bătut un semnal scurt în masă. Muss Dich haben, muss Dich haben ...
Ţipătul a scăzut, devenind un slab fornăit al libidoului – haben, ihn haben...
(...)
Atâta milă, s-a gândit el, merită o femeie miorlăind, cât o gâscă ce merge desculţă.
(...)

(traducere de V.D.N.)



„Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeţi-mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla.” (Samuel Beckett)

(Sursa foto: http://www.apieceofmonologue.com/2010/03/bob-adelman-photographs-samuel-beckett.html)