"Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei"

O carte la care ţin enorm, despre care am scris de cîteva ori, m-a făcut să mă dau noaptea trecută jos din pat fiindcă îmi veneau în gînd rînduri, rînduri. Am luat-o din raft cu ochii închişi, am pus-o pe birou pentru azi. Se face tot mai tîrziu, Roman sub formă de scrisori, de Antonio Tabucchi.
Două poveşti-scrisori sînt favoritele mele, Ochii mei limpezi, părul meu ca mierea şi Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez, şi cartea s-a deschis singură la ele, şi o pagină s-a desprins ca o frunză.
Dar surpriza cea mare a venit la sfîrşit. Să crezi că ştii totul despre o carte, să fie cartea ta, iar la final să dai de un Post-scriptum de care ai zice nu că ai uitat tu complet, ci că s-a scris între timp, într-un mod misterios.

Cartea poartă autograful primit de la Tabucchi în primăvara lui 2008, la Sibiu, puţin înainte de plimbarea prin centrul oraşului cu cei de la editură şi cei doi autori prieteni care lansaseră cărţi împreună, Antonio Tabucchi şi Norman Manea. Multe amintiri din după-amiaza densă vor rămîne să însoţească volumul: nu doar plimbarea în sine, într-un grup de vreo opt, dar lentoarea, un soi de sfioşenie în toate, din cea confortabilă, bună. Tot atunci îi vedeam pentru prima oară pe nişte oameni cu care aveam să colaborez în anii următori. Îmi amintesc că atunci l-am văzut pentru prima oară pe B.A.S., m-am mirat cît este de tînăr, şi mi-a fost ruşine să-i spun că eu sînt nebuna care i-a trimis din senin o traducere, cu cîteva luni în urmă - "Bună ziua, Sînt Nimeni şi vă deranjez fiindcă am tradus un roman din Nabokov, oare o să vă trebuiască? Dacă nu, nu-i nimic." - şi n-am zis nimic, şi ne-am plimbat aşa, pe muteşte şi pe zîmbeşte, îmi amintesc un soi de fericire, nu zic vorbă mare, a fost o zi fericită.

Post-scriptum-ul miraculos, ca să revin la cartea în care-s ascunse toate astea, întins pe şase pagini, conţine explicaţiile autorului, cu detalii aşa de concrete, cum şi cînd a început să scrie romanul, cum s-au iţit unele scrisori, ce le-a inspirat pe fiecare, unde s-au născut, la ce fereastră, privind înspre ce, cu ce muzică-n gînd - "ici şi colo, uneori auzite, uneori imaginate".
Cînd dau la finalul unei cărţi de o mărturie a autorului, cînd vocea personajelor tace şi în golul acela poţi să auzi chiar autorul, ca într-o discuţie între patru ochi la cafea, ei, de fiecare dată în astfel de cazuri simt că am tras lozul cel mare şi îmi vine să chiui de bucurie. Doar că acum, reîntîlnindu-l în acest fel pe Tabucchi, mort anul trecut, n-am chiuit.
Această confesiune despre facerea cărţii se încheie aşa:
"Căci mi se pare drept - era şi timpul! - să facem ca personajele noastre să tacă, după răbdarea de a fi ascultat tînguitoarele lor poveşti. E un mod de a spune că timpul acordat a expirat şi să nu mai vină să ne deranjeze cu prezenţa lor. Gata, gata."

*

Pasaj din Post-scriptum:

"...ba mai mult, scrisoarea este cea mai onestă minciună, deoarece ne amăgeşte cu iluzia că depăşim distanţa faţă de persoana îndepărtată. Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei, darmite cînd sînt, într-adevăr, departe!
Uneori se poate întîmpla să ne scriem nouă înşine. Şi nu vorbesc despre ficţiuni, adesea sublime, de care au fost în stare anumiţi scriitori din trecut: mă gîndesc la scrisori adevărate, cu o mulţime de ştampile şi timbre. Uneori s-a întîmplat să li se scrie pînă şi morţilor."