Se uită la o cutie cu bomboane diferite şi vor să o vîndă ca pe-un peşte

S-a tot vorbit, de la o vreme încoace, de soarta grea a prozei scurte. "Producţia" - la ceasul recoltei, cînd trece treierătoarea peste cărţile anului - e slabă, se zice. De fapt, apar destule cărţi, mai mult sau mai puţin vizibile, însă de scris sînt convinsă că se scrie mult mai mult, mult şi bine.
Dificultatea cea mare cade în cîrca autorului - e foarte greu să publici o carte de povestiri, schiţe, nuvele. E foarte greu să te mai mobilizezi cînd un editor îţi refuză cartea fără ca măcar să îţi ceară manuscrisul. Proză scurtă? Povestiri? Nu, mulţumesc. Nu se vinde. Nu avem în planul editurii decît un volum de proză scurtă pe an, iar noi am publicat deja două.

Acum doi ani, la Festivalul de proză scurtă Kikinda Short, din Serbia, au fost nişte dezbateri pe tema asta. Problema, bineînţeles, nu e una românească. O au şi sîrbii, o au şi britanicii, o au toţi. Erau acolo, la dezbateri, şi un editor de la prestigioasa editură Faber and Faber, şi un agent literar care cunoştea bine piaţa internaţională. Oameni care se zbat pentru povestiri. Dar, după poezie şi teatru, ni se explica, proza scurtă este prima care cade la coşul de gunoi al editorilor fără ca măcar manuscrisul să fie răsfoit. Vrem romane, se spune. Asta se cumpără, se spune. Nu proză scurtă, se spune, nu din aceea de o pagină, două.
Povestea s-a îngroşat în ultimii ani ca bulgărele de zăpadă, iar editorul, căruia i-a intrat asta în cap bine şi apăsat, fuge acum de o carte de povestiri chiar şi dacă acestea se întind pe zeci de pagini şi sînt, deja, cu totul altceva.

Ce eroare ascunde istoria asta? Mi-i amintesc pe cei doi de la festival explicînd ceva ce m-a uimit: de fapt, buba asta legată strict de vînzări şi profit ascunde o alta. Problema este nu că publicul nu ar vrea să citească povestiri, ci că oamenii de la marketing şi PR sînt, de multe ori, slab pregătiţi. Ei nu vor şti să alcătuiască acel mic text de prezentare, atrăgător dar real, de pus pe coperta a patra sau în catalog sau mai apoi în comunicatele de presă, atunci cînd în carte nu este o unică şi mare poveste, ci mai multe! Nu mai poţi spune "O minunată poveste despre..." Ce spui? Cum vinzi?
De la acel mic text blestemat care prezintă (şi trebuie să vîndă) cartea pleacă de fapt totul. S-a ajuns la o uriaşă prejudecată. Nu, problema nu este că cititorul nu ar vrea povestiri, ci că acestea nu se vînd din cauză că aceia care trebuie să vîndă nu ştiu cum să vîndă. Se uită la o cutie cu bomboane diferite şi vor să o vîndă ca pe-un peşte.

În condiţiile acestea, la noi, Casa de Pariuri Literare este o excepţie. Este singura editură din România care are în seria Proză o colecţie de proză scurtă - Minutar.

Scriu toate astea fiindcă şi pentru mine este un moment cînd trec cu treierătoarea peste anul trecut. O voi spune ca o concluzie pur matematică, deşi sigur că nu lipsită de emoţie: niciodată, la nici o carte precedentă de-a mea, nu am primit atîtea reacţii, de la bune la entuziaste, cîte am primit la Roşu, roşu, catifea. Şi nu mă refer atît la cronicile şi semnalele bune, care sigur că ajută o carte enorm, recomandă şi deschid coperte care altfel riscă să rămînă neatinse, cît la mesajele primite de la oameni - deci acel public care, chipurile, nu e interesat de povestiri! - care au simţit nevoia să dea cumva de mine şi să îmi scrie despre carte, în toiul sau la finalul lecturii.
M-am gîndit atunci la "nu se vinde, nu se caută, nu se doreşte" - dar şi mai mult m-am gîndit, uite, se bucură cineva. Uite, asta e bucuria care nu ar fi existat dacă stăteam cu botul lung pe refuzul primei edituri, unde volumul meu şi volumele altora au fost respinse doar fiindcă erau de povestiri. Culmea e că am apreciat sinceritatea bulversantă şi rapiditatea răspunsului, oricît de dureros şi enervant ar fi fost, şi mi-am căutat soluţii, uşiţă. CDPL a fost pentru mine întîlnirea cea mai benefică a anului trecut.

Aş mai adăuga tot aici că le sînt recunoscătoare celor care vorbesc despre proza scurtă atunci cînd trag linie la finalul anului. Luminiţei Corneanu, care menţionează Roşu, roşu, catifea în Cărţile anului 2012 din Luceafărul, singura carte de proză scurtă la care se opreşte, în termeni care mă măgulesc, şi lui Marius Chivu, care reţine doar două cărţi de proză scurtă pe anul trecut, în Dilema, în contextul producţiei sărace. Totuşi, nu aşa de sărace, cred eu. Au mai fost volume de proză scurtă, de unul bun îmi amintesc că mai vorbea Adela Greceanu, iar altele poate încă mai stau, frumoase şi triste, prin sertare.
Problema, aş zice, nu e una legată de producţie - căci producător nu poate fi decît chiar scriitorul, croşetînd la rînduri, adunîndu-şi cele vreo trei sute de mii de semne în vreo duzină sau mai mult de poveşti... - ci de recoltare: trebuie să mai existe şi editori dispuşi să strîngă recolta şi să vîndă ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul rămîne ca ţăranul cu roşiile de grădină în braţe, fluierînd la şosea în urma TIR-urilor care gonesc greoaie spre supermarket.

*
Acestea fiind spuse, mai zic aşa:
Simfonia animalieră,
în 2013, la Casa de Pariuri Literare.