Era o astfel de zi.
Singura efervescenţă a unui asemenea oraş e numai în camera ta.
Sibiul e frumoasa adormită care s-a ofilit în somn. Din fericire, nu se va mai trezi niciodată mai mult de cîteva zile pe an (şi te-ai dus, 2007, şi te-ai stins, 2008; teatrul e singurul loc unde se mai produc minuni cu o oarecare consecvenţă) - iar în acele zile vreun festival, vreo cîteva mii de locuitori de împrumut, cu gîturile sucite spre faţade. Atunci, oraşul va ţopăi privindu-se în ochii lucioşi dar orbi ai turiştilor, însă fără să se privească pe sine în cabina cu două oglinzi, unde şi-ar putea vedea dosul rupt.
Treisprezece ani aici. Tot ceea ce mi s-a întîmplat în aceşti ani şi rămîne important pentru mine s-a născut numai şi numai din atitudinea prea plină de sine a oraşului care respinge, în care e imposibil să-ţi găseşti locul. Totul vine din golul pe care îl simt explicit, începînd din acea zi precisă, cînd mă sprijineam de pervazul dormitorului la primele ore ale dimineţii, o zi în care, din nou, nu era nimic de făcut. Ce era de făcut?
Şi m-am apucat să-mi scriu o poveste cu doi cîini. Apoi m-am apucat să-mi traduc o carte despre frumuseţea de neposedat - culoarea norilor zdrenţuiţi la apus, deasupra acoperişurilor.
Oraşul, în vremea asta, tot mai departe...
Un dog german bătrîn încălecat pe veci de un ciobănesc viguros.
Iubesc acele locuri ale Sibiului unde încă n-au ajuns oamenii, acei oameni cu lopeţi şi carnete de şofer. Doar cîte-un Grişa de poveste, ezitînd în iarbă, refuzînd să se alăture bunicii pe vreo potecă de parc. Dincolo de el, alte străzi săpate, alte şiruri de copaci tăiate, fundaţii imense muşcînd din dealuri, matahale hăulind cu voce groasă, lălăită...
Nişte regrete, un fel de declaraţie amară de dragoste.
Despre mierla care cîntă Barbie Girl, dincolo.
8 comentarii:
parcă ţi-aş povesti io Braşovul subtîmpitoresc... numa' că io-s a(ici)colo doar de... 12 ani
Să ştii, chiar am vrut să îţi dedic ţie textul ăsta.
N-are rost să detestăm un oraş în care noi nu ne potrivim. Dar putem detesta umflatul în pene; e un caraghioslîc, îl înţepi şi face puf, e gol.
are parcă Murakami o fază cînd fata visează să găsească locul ideal. îl găseşte... numai că nu se potriveşte ea cu acel loc... Cam dur
Pe mine tocmai idealizarea acestui loc mă irită. Idealizarea de la distanţă practicată de unii, "ah, Sibiul...". Mai trebuie şi pămînt sub picioare.
păi e bancul ăla cu una e-n turism şi alta-i cu şedcere permanentă...
Pentru ăştia ca noi, care trăim (şi murim) doar din tradus şi poate din scris, propun să se facă un oraş separat, să ne ducă pe toţi acolo, nu sîntem aşa de mulţi pînă la urmă - o insulă a inutililor - unde să avem un singur favor: să nu plătim utilităţi. Să nu mai plătim gazul ăsta ars de pomană.
:( eu vreau să-i iau apărarea așa. La Sibiu am fost prima dată cu avionul. Aveam șase ani. Tata era în delegație, nu prea putea să mă țină după el. M-a lăsat în grija Ursulinelor. În fața lor. Pe mine mă pufnise râsul când am auzit "ursuline", credeam că e un alint inventat pentru ceva jumi animal, juma jucărie. Și-mi amintesc prima impresie despre Sibiu, aceea de oraș închis ca o cutie, ca o ladă de recamier. Era de bine. Eu știam doar oraș întins și descoperit. Se pune? :(
Se pune! Dacă nu l-aş iubi aşa, nu l-aş urî aşa.
E un oraş de care te poţi îndrăgosti ca de cuvîntul ursuline. Sau de cuvintele centumvirilor, hipodrom, dumbravă, cioran, schiller, oficiul poştal unu căsuţa x, azazel-maurul, dumitru-căţeloiu', ciuciupe-evlaviosu' şi aşa mai aproape. Dar îndrăgostitul nu ajunge. Oraşul e mort.
Trimiteți un comentariu