— Nu contează. Sunt lucruri pe care tu n-o să le înţelegi niciodată.
— Nu spune asta. De ce ai pielea fierbinte aici şi rece aici? Nu ţi-e frig? Mai bine uită-te la fluturele acela de noapte de la felinar.
— L-am văzut de mult.
— Vrei să îţi spun de ce zboară fluturii de noapte înspre lumină? Nu ştie nimeni.
— Şi ştii tu?
— Mereu mi se pare că o să ghicesc într-o clipă, dacă mă gândesc suficient de bine. Tata obişnuia să spună că seamănă cel mai mult cu o pierdere a echilibrului, ca atunci când înveţi să mergi pe bicicletă şi eşti momit într-un şanţ. Lumina, în comparaţie cu întunericul, este un vid. Uite-l cum dă roată! Dar e ceva mai profund aici – o să pricep într-o clipă.
Darul, Vladimir Nabokov
Coperta pe care am remarcat-o dintr-un lung şir, pentru exactitatea unor detalii - cheile de pe podea - şi un ceva frapant greu de explicat, m-a făcut să mă întorc să o privesc din nou, uluită, ca să aflu că desenul este făcut de Dmitri Nabokov. O schiţă "subtilă şi inteligentă", după cum scria Vera Nabokov. Desenul a fost realizat de fiul autorului chiar la cererea lui Nabokov, sătul de propunerile inepte ale editurii.
Bucuriile din fiecare zi.
Îţi mulţumesc, patrie dragă, pentru al tău îndepărtat...
Darul mi-e patrie, casă, mamă, iubit, cel puţin pînă-n toiul verii. Poate că niciodată n-am fost mai fericită, şi poate că nici nu-mi dau seama încă, decît în asemenea detalii zilnice, care se topesc în cele de mîine, în cele de poimîine, de luna viitoare, din anotimpul viitor, din anotimpul trecut. Poate că într-adevăr orice altceva trebuie uitat. Să trăieşti într-o carte.
P.S.: Fiindcă "Nimeni nu trăieşte de plăcere" - zicea dantelăreasa Ora 25.
4 comentarii:
Ce bucurie fragmentul. Iar titlul e de repetat la infinit. Cu toate că imediat îmi vine în minte o lumină într-un întuneric ploios, la piciorul casei, și imediat mă întreb dacă fluturii nu tot așa se bucură când dau nas în nas cu lumina, în timp ce noi îi credem victimele ei.
Mie îmi place foarte tare explicaţia fiindcă ţine cont de un lucru elementar - fluturii de noapte aparţin întunericului. Iar cînd noi credem că sînt atraşi de lumină, ca de o bucurie, comitem fără voie o gafă (gîndim din pielea noastră, nu ca ei). Pentru ei, întunericul e viaţa. Lumina trebuie să fie ca bezna pentru noi. Se dezechilibrează şi cad ca biciclistul începător într-un şanţ.
E poezie, dar e aşa de posibil.
Mi-a plăcut foarte tare, am plimbat-o toată ziua cu mine. Şi e doar o picătură într-o mare de aproape un milion de semne magice!...
Păi nu, nici eu nu gândeam că ar aparține luminii și s-ar îndrepta cu bucurie spre ea, de oameni spuneam, profitam înghesuit, că nu mai reușesc să-mi exprim bucuria fără să simt un par pregătit după colț, și când îmi vine să strig ura! când să astup și să țin secret.
Despre fluturi daa, am văzut dezechilibrul lor.
Despre colţuri şi bîte. :) Aici nici una, nici alta. Doar oameni şi fluturi.
Frumoasă discuţia ta cu Mesmeea despre sucitul gîtului poemului.
Trimiteți un comentariu