Mulţumesc pentru seara frumoasă, Radio România Cultural.
E oricînd o plăcere să stai într-o lojă la teatru, mărturisesc că am o slăbiciune pentru pluşul scaunelor, pentru lumina reflectoarelor şi filtrele colorate, toate privite din umbră, cît mai de sus. Este ceva magic într-o sală de teatru, cu spectacol sau fără. Şi într-o lojă am stat, cel mai sus, alături de prinţesisele Adela Greceanu şi Corina Sabău, întîlnite acolo (iar ele nu ştiu, dar poate vor afla, că exact aşa mă duc eu la teatru cu nişte animăluţe care pipăie pluşul şi ascultă luminile, în cartea aflată în aşteptare). Fără emoţii, neaşteptînd nimic - emoţiile, se ştie, sînt întotdeauna la parter, la capete de rînd -, savurînd un spectacol, savurînd prezenţe, mai chicotind ici, mai zîmbind dincolo. Am avut favoriţi şi simpatii, dar n-au prea cîştigat. Nu contează foarte tare "cîştigatul", dar contează să ţii cu cineva. Ţineam cu Alexandru Dabija la teatru, pentru minunatul Platonov văzut la Sibiu. Şi ţineam la poezie cu toţi trei, aşa de tare ţineam cu unul anume, încît l-aş fi faultat pe al doilea, cu care ţineam peste nici o fracţiune de secundă aşa de tare că l-aş fi faultat pe al treilea, şi iar reveneam la acel unul anume, şi tot aşa, ca o amatoare ce sînt... Şi m-a bucurat mult prezenţa printre nominalizările preţioase de la film a Visului lui Adalbert, de Gabriel Achim, văzut la TIFF, film foarte special, aşa de special încît te miri să îl vezi pe o listă cu nominalizări. Dar, deodată: SMS-ul primit de Adela de la cineva din celălalt capăt al sălii a ajuns la destinatar, la mine, drept la ţintă în inimă - mulţumesc, C.! Şi-am simţit deodată ce fain e să ţină cineva cu tine. Mi-a plăcut momentul final, cu Şerban Foarţă, e de ţinut în buzunarul de la piept. Şi tot acolo se păstrează îmbrăţişarea cu care m-a cadorisit, sau poate eu am furat-o, în tot cazul, o întîmplare ca o floare, chiar la plecare. M-au bucurat întîlnirile, fie şi fugare, cu oameni dragi şi frumoşi (momentele acelea preţioase, cu nume care prind chip), mai multe decît mi se pot întîmpla acasă într-un an. Pentru asta sînt bune galele.
Miezul nopţii, clopotele de la Luterană.
Sting pocitania care dă să se reverse din televizor şi-mi amintesc ce a spus Foarţă - că radioul îl poţi asculta şi cînd faci altceva, în timp ce televizorul te ţine cu ochii pe el, nu mai poţi face nimic. Eu sînt prietenă cu R. R. Cultural de cîţiva ani, de cînd lucrez acasă. Zi de zi şi lună după lună în care stau în cîte o carte de tradus, radioul îmi aduce în biroul de acasă voci, oameni, întîmplări, senzaţia că există o lume în care lucrurile astea care au devenit viaţa mea de zi cu zi contează. Şi mai simplu: că există o lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu