Săptămîna pîrşului

O călătorie. Şi săptămîna pîrşului.
Dacă te mobilizezi şi ieşi la plimbare, fără nici un ţel, fără nici un rost, cînd plouă şi bate un vînt rece prin Bucureşti, atunci vei descoperi străzile aşa cum probabil erau în anii '70: mai puţini oameni. Cişmigiul pustiu, două raţe sălbatice bucurîndu-se de apa de ploaie, forsiţia înflorită în tufe, iar la ieşirea din parc tăbliţa pe care scrie denumirea copacului - glădiţa (şi tresari, ne cunoaştem din DeLillo). Apoi curţi, scări mîncate de timp, balcoane într-o rînă, primul piersic înflorit, şi prima magnolie, mov, pisici obeze neîndrăznind să păşească din merceria lor caldă în umezeală. Apă în bocanci şi un fel de viaţă deodată.

Detest şi resping tot acel tăvălug al actualităţilor care ne transformă în armate de oameni care gîndesc deodată cu toţii pe acelaşi subiect. Tabere cu minţile în uniforme. În clipa în care detest un scriitor care s-a dus la Paris şi stă şi-n cap ca să se disculpe, şi în clipa în care înţeleg că nu-l detest pe acela care s-a dus la Paris dar nici prin cap nu îi trece să se disculpe (fiindcă el face parte, făţiş, dintr-o armată anume, îşi asumă înrolarea) - ei bine, atunci mă detest pe mine cea cu minţile acaparate de jeg. Şi, drept pedeapsă, ies în ploaie, cu umbrela strîns închisă în mînă. Pedeapsa se dovedeşte, ca orice pedeapsă - un rai.

Iubesc Bucureştiul cînd plouă, redus la ceea ce îl bănuiesc că a fost o dată ca niciodată.