"...şi era de parcă vocea unei viori înecase deodată zumzetul..."

Proprietarul magazinului nu era acolo: plecase la dentist, iar locul său era ţinut de o doamnă cam întâmplătoare care citea o traducere rusească a Tunelului lui Kellerman, într-o poziţie total inconfortabilă, într-un colţ. Fiodor Konstantinovici s-a apropiat de masa unde erau expuse periodicele emigraţiei. A despăturit suplimentul literar al ziarului rus din Paris, Ştiri, şi cu o fior de entuziasm subit a văzut că rubrica lui Christopher Mortus era dedicată Comunicării. „Dacă o face praf?" a apucat Fiodor să gândească, cu o speranţă nebună, deja auzind în urechi, totuşi, nu melodia denigrării, ci duduitul amplu al elogiilor asurzitoare. A început să citească cu lăcomie.
„Nu îmi mai amintesc cine a spus – poate Rozanov a spus-o pe undeva”, începea Mortus hoţeşte; şi, dând mai întâi acest citat fals iar apoi un gând exprimat de cineva într-o cafenea din Paris după lectura cuiva, începea să strângă aceste cercuri artificiale în jurul Comunicării lui Konceiev; dar chiar şi aşa, nici până la sfârşit nu atingea deloc centrul, ci abia de făcea ici şi colo câte un gest fascinant înspre acesta dinspre circumferinţă – şi iarăşi se rotea. Rezultatul era ceva de genul acelor spirale negre din cercuri de carton care se rotesc neîncetat în vitrinele gelateriilor din Berlin, într-un efort dement de-a se transforma în centrul unei ţinte.
Era o „critică dură” veninoasă şi plină de dispreţ, fără nici măcar o remarcă justă, fără nici măcar un exemplu – şi nu atât cuvintele criticului, cât întreaga lui manieră făceau o jalnică şi dubioasă fantomă dintr-o carte pe care Mortus nu avea cum să n-o fi citit cu încântare şi din care evita să citeze ca să nu îşi facă singur rău prin neconcordanţa dintre ceea ce scria el şi lucrurile despre care scria; întreaga recenzie părea să fie o şedinţă de spiritism pentru convocarea unui spirit care se anunţă din avans a fi, dacă nu o înşelătorie, măcar o înşelare a simţurilor. „Aceste poeme”, încheia Mortus, „produc în cititor o repulsie nedefinită, dar insurmontabilă. Oamenii binevoitori cu talentul lui Konceiev le vor considera probabil încântătoare. Nu vom fi în dezacord – probabil aşa şi este. Dar în vremurile noastre dificile, cu noile lor responsabilităţi, când însuşi aerul este îmbibat cu o subtilă angoisse morală (conştiinţa căreia este semnul infailibil al «autenticităţii» unui poet contemporan), micile poeme abstracte melodioase despre viziuni visătoare sunt incapabile să mai seducă pe cineva. Şi, într-adevăr, cu un soi de uşurare plină de bucurie poţi trece de la ele la orice fel de «document uman», la ceea ce poţi citi «printre cuvinte» la anumiţi scriitori sovietici (chiar şi lipsiţi de talent), la o confesiune nepricepută şi plină de tristeţe, la o scrisoare particulară dictată de emoţie şi disperare.”
La început, Fiodor Konstantinovici a simţit o plăcere acută, aproape fizică, la citirea articolului, dar aceasta s-a risipit imediat şi a fost înlocuită de o senzaţie ciudată, de parcă ar fi fost părtaş la o chestiune perfidă, infamă. Şi-a amintit zâmbetul lui Konceiev de acum o clipă – chiar la gândul acestor rânduri, desigur – şi şi-a dat seama că un zâmbet similar i se putea aplica şi lui, Godunov-Cerdînţev, a cărui invidie făcuse echipă cu criticul. Atunci şi-a amintit că însuşi Konceiev, nu o dată, în recenziile lui – din înălţimile lui şi, de fapt, la fel de lipsit de scrupule – îl înţepase pe Mortus (care era, apropo, în viaţa reală, o femeie de vârstă mijlocie, mamă, care în tinereţea ei publicase nişte poezii excelente în revista Apollo din St. Petersburg, iar acum trăia modest la doi paşi de mormântul lui Marie Başkirţev, suferind de o boală de ochi incurabilă, care conferea fiecărui rând scris de Mortus un fel de valoare tragică). Iar când Fiodor a înţeles ostilitatea infinit de flatantă a acestui articol, s-a simţit dezamăgit că nimeni nu scria despre el în felul acesta.
S-a mai uitat şi printr-un mic săptămânal ilustrat publicat de emigranţii ruşi din Varşovia şi a găsit o cronică pe acelaşi subiect, dar croită într-un stil complet diferit. Era o critique-buffe. Valentin Liniov, localnic, care de la număr la număr obişnuia să îşi reverse impresiile diforme, nesăbuite şi deloc literar gramaticale, era faimos nu numai fiindcă nu era capabil să priceapă cartea pe care o recenza, dar şi fiindcă, din câte se părea, nu o citea până la capăt. Folosind cu voioşie autorul ca pe o trambulină, purtat de propria lui parafrază, extrăgând fraze izolate în sprijinul concluziilor sale incorecte, interpretând greşit paginile iniţiale şi în consecinţă urmărind frenetic o pistă falsă, îşi croia calea către penultimul capitol în binecuvântata stare a unui pasager care încă nu ştie (iar în acest caz nu află niciodată) că s-a urcat într-un tren greşit. Invariabil, se întâmpla ca, după ce frunzărea orbeşte un roman lung sau o proză scurtă (lungimea nu juca nici un rol aici), să îi furnizeze cărţii propriul lui sfârşit – de obicei exact opus intenţiei autorului. Cu alte cuvinte, să zicem, dacă Gogol ar fi fost contemporan, iar Liniov ar fi scris despre el, Liniov ar fi rămas ferm în convingerea sa nevinovată că Hlestakov chiar era revizor. Când însă, ca acum, scria despre poezie, folosea fără măiestrie mecanismul aşa-ziselor „punţi între citate”. Felul în care discuta despre cartea lui Konceiev se reducea la răspunsurile pe care le dădea în numele autorului la un fel de chestionar din oracole (Floarea ta preferată? Personajul preferat? Ce virtute apreciezi cel mai mult?): „Poetului”, scria Liniov despre Konceiev, „îi plac [aici urma un şir de citate, forţat distorsionate prin combinarea lor şi prin cerinţele cazului acuzativ]. El se teme [alte cioturi însângerate din versuri]. El găseşte alinare în [même jeu]; dar pe de altă parte [trei sferturi de vers transformat prin intermediul citatelor într-o declaraţie plată]; uneori i se pare că” – iar aici Liniov extrăgea fără să vrea ceva mai mult sau mai puţin întreg:

Zile ale viţei ce se coace! Pe bulevarde, statuile albăstrii.
Ceruri nepătate sprijinite pe umerii de nea ai ţării natale.

– şi era de parcă vocea unei viori înecase deodată zumzetul unui...


Darul, Vladimir Nabokov