Împrumutăm asta: "începutul unei poveşti bune trebuia să fie naiv, ca basmele, mijlocul, înspăimîntător ca visele de groază, iar sfîrşitul, dureros ca o poveste de dragoste isprăvită printr-o despărţire."
M-am temut şi eu, scriind o poveste, că începutul îi va fi prea naiv, că mijlocul îi va fi prea cumplit, că finalul va fi prea sfâşietor. Dar, cum altfel?
Un basm este ca o muzică, începe cu clinchete clasice, cu o dulceaţă a naivităţii supreme, de unde se poate rostogoli într-un hău cu talgere şi tunete, iar apoi se poate ridica un pic, ştergîndu-şi rănile doar pentru a cădea într-un aparent calm, de fapt acel pustiu absolut şi inevitabil.
Toată vara sau poate tot anul m-am bălăcit în Puşkin, în Oneghin, în romanul ritmat şi rimat de-o frumuseţe ce te amuţeşte, şi în baladele cu păsări măiestre şi cu iubiţi pedepsiţi în smaralde de gheaţă, ale lui Radu Gyr. Şi mi-am dorit şi mai mult ceea ce-mi doream deja de tare de mult: să scriu o poveste în versuri. O poveste ca picată din altă lume, din alte timpuri. Fără să ţin cont de mode, fără să ţin cont de voci care te pun la perete pe la colţuri ("cine mai scrie astăzi aşa?"), fără să mă preocupe deloc ce calvar ar presupune publicarea unei asemenea cărţi etc.
Dar, mai ales, m-am gîndit că la o întîlnire intimă cu un poem de o mie de versuri în pentametru iambic nu te poţi duce decît chiar scriind şi tu - sau încercînd să scrii - un poem de o mie de versuri, neapărat cu rimă. O pregătire.
Aşa s-a născut, în toamna asta, Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - Un basm într-o mie de versuri. O poveste în 1008 versuri, alcătuită din trei capitole. Fiecare capitol, din nouă părţi de cîte nouă strofe. Strofa, de patru rînduri. Rîndul, în tetrametru iambic. Am avut nevoie de constrîngeri şi de rigoare, de reguli fixe, altfel joaca n-ar fi fost cu adevărat joacă (ca să vorbim doar despre joacă).
Asta este Mereu-Mereu. Probabil că excesiv de naivă la început, prea dureroasă spre miez şi final. Ignorînd mode, din dragoste pentru forma fixă a altor vremuri şi pentru anumiţi scriitori, şi dintr-o nevoie personală, şi ignorînd campanii atît de ridicole împotriva textelor din manuale în care apare moartea. "Moartea este inevitabilă", vorba acelui celebru manual de gramatică rusă din care citează Nabokov punînd un motto la Darul.
Povestea? Povestea este a unei prinţese, doar o fetiţă, Mereu-Mereu, care îl îndrăgeşte pe Biblio, un bătrîn şoarece de bibliotecă devenit om. Lecturi, descoperirea plăcerii cititului, timp alunecos, dor care nu se stinge. Fetiţa va creşte citind, însă îl va pierde pe Biblio. Şi mai avem un cîine - Malamut, un papagal - Glasurît, un păianjen - Firedemătase, o doică, nişte ţestoase şi o mulţime de peţitori, plus miros de plăcinte şi o nuntă.
Da, e din altă lume. Dar aşa-s şi eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu