Bradul

Iar dacă mi se face dor de bradul de-acasă, e de-ajuns să-mi pun pelerina, să deschid larg fereastra, să duc la ochi aparatul şi să apropii, şi uite-l. Doar că nu-l mai pot atinge cu mâna, nu-l mai pot scutura când se-ncarcă prea tare, iar el va trebui să ducă cum poate, cât poate.
Vor veni vrăbii? Vor veni mierle? Bufniţe cu ochi portocalii în toiul furtunii? Cuiburi la primăvară?

Nu e nevoie neapărat de-un strat gros de zăpadă ca să nu se mai audă foşgăiala, ca să nu se mai vadă noroiul, ca să fie o veşnică duminică - şi clopotele din turn, parcă mai clare, la sfert, la jumătate, la fără, la fix, şi iar şi iar, nu de la capăt, mereu înainte, şi precum cu tine tot aşa fără tine.

Acasă stăteai pe o stradă cu nume de turn. Aici, turnul.

Scene frumoase din Bucureşti. Piticul în blugi care se întoarce duminică de la pescuit, cu un scăunel pliant şi o undiţă. Stai la semafor în spatele lui, apoi îţi potriveşti pasul, doar o vreme, cât ţine verdele. "Dumneavoastră sunteţi Fericirea?" Dar nu-l auzi fluierând.

Satie.

Bileţele colorate înaintând spre miezul unei cărţi.

Cu pelerina trântită pe balansoar, acoperindu-i jumătate de obraz, Pupidulce e înfrigurat şi tăcut.

Cuibărire.

Troglodire.

Dar dacă eşti chiar tu una dintre fiinţele care există după acele ferestre luminate seara, la care se uită acum cineva şi visează cu jind?