Cehov - Nabokov. "Ne vom odihni..."

Între Cehov şi Nabokov.
E greu de găsit cartea de citit în paralel cu aceea pe care o traduci. Dar e şi mai greu de găsit cartea care poate fi citită imediat după cartea care te-a lăsat cu senzaţia că, pentru o vreme nedefinită, nu o să mai poţi citi nimic după ea.
Te bucuri copilăreşte cînd lectura uneia vine nu doar în prelungirea absolut firească a celeilalte, dar şi a traducerii, iar cînd mai descoperi şi înrudirea întîmplătoare a copertelor, atunci chiar că începi să rîzi deodată singur lîngă pervaz, între o crăciuniţă şi-o violetă, ca de-o farsă prietenească dintr-o lume de dincolo.

Din Cursuri de literatură rusă, de Vladimir Nabokov:

Cehov nu s-a amestecat niciodată în mişcări politice, nu pentru că ar fi fost indiferent la necazurile oamenilor simpli din vechiul regim, ci pentru că simţea că nu era predestinat pentru activitate politică: şi el îşi servea poporul, dar altfel. (...) toată viaţa şi-a ridicat vocea împotriva oricărui fel de nedreptate; a făcut-o însă ca scriitor. Cehov era în primul rând un individualist şi un artist. Aşa că nu-i era uşor să se alăture partidelor: protestul împotriva nedreptăţii şi brutalităţii purta amprenta propriei lui personalităţi. De obicei, criticii care scriu despre Cehov repetă că nu reuşesc să înţeleagă ce l-a făcut, în 1890, să plece în călătoria primejdioasă şi obositoare spre Insula Sahalin, pentru a studia viaţa condamnaţilor de drept comun.


Din Cehov, de Henri Troyat:

Visa la o disciplină de ascet chiar pentru sine. "Dacă la mănăstiri s-ar primi oameni fără credinţă şi dacă s-ar putea să fiu scutit de rugăciuni, m-aş face călugăr", îi va spune el un an mai târziu lui Suvorin. Cum să împace viaţa cu scrisul?

Acum, atât cunoscătorii, cât şi marele public erau de acord să salute în persoana lui Cehov un maestru de mare anvergură. Venind aşadar după Gogol, Dostoievski, Goncearov, Turgheniev, Tolstoi, ce aducea el atât de nou pentru a justifica admiraţia nemărginită a contemporanilor? În primul rând, sinceritatea şi măsura. Iluştrii săi predecesori erau, fiecare în felul său, nişte pătimaşi. Uimeau prin vorbele exagerate, prin lirismul descrierilor, prin vraja somptuoasă a limbajului. El, cel dintâi, voia să vorbească şoptit, confidenţial.

Unchiul Vania şi Sonia vor rămâne pe loc şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei. Astfel, încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită. Aici, toţi protagoniştii sunt marcaţi de înfrângere.
(...)
"N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare puţin... Ne vom odihni... ne vom odihni..." Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi doresc inconştient acest umil sacrificiu? Tihna celor neînsemnaţi.