Marile bucurii si marile tristeti

Cehov spunea că n-a scris niciodată vreo cronică literară şi că a scrie cronici i se pare echivalent cu a învăţa limba chineză.
Eu voi spune despre cartea asta de care mă bucur de câteva seri doar atât: că o consider cea mai frumoasă carte de proză românească apărută anul trecut. Marile bucurii şi marile tristeţi, de Augustin Cupşa, a apărut la Editura Trei, în afara colecţiilor, şi frumos îi şade aşa, fiindcă zău că nu seamănă cu nimic şi nu merita să stea lângă nimic, în nici un fel de "mare familie". Cuprinde unsprezece povestiri, cu titluri inspirate şi ademenitoare, precum: Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare, Ce-o să se întâmple când mor, De două ori două periuţe de dinţi, Ochi căprui, sprâncene subţiri...

O să mai spun că aşa cum este coperta, aşa e şi interiorul, conţinutul cărţii. Aceste fire firave de plante plutind în aer suntem noi, cei asemenea personajelor din carte, pierduţi pe un discret fond alb - povestirile sunt curate, precise, cu personaje fragile graţie apropierii lentilei, dar foarte bine conturate din tuşe sigure, nimic nu este ostentativ, nimic nu este gros, îngroşat, nu există balast, frazele sunt limpezi şi de o simplitate căutată, deloc uşor de realizat. Avem o carte plăcută, simplă dar nu uşurică, curată dar nu superficială.
Pregătirea autorului, de medic psihiatru, se simte în căptuşala fiecărei situaţii discret prezentate, fără comentarii şi concluzii. Efect puternic, prin cuvinte puţine.
N-am avut cum să nu mă gândesc, citind povestirile din volum, că Augustin Cupşa poate a citit şi şi-a însuşit sfaturile date de Cehov în scrisori confraţilor lui - cu simplitatea, cu obiectivitatea, cu aparenta răceală faţă de personaje, cu uitarea de sine atâta vreme cât scrii despre alţi oameni. Poate c-a făcut-o, poate că nu. Rezultatul este un volum impecabil, pur şi simplu frumos, de citit seara pe îndelete, o carte în care se vorbeşte despre oameni ca tine şi-n care:

"Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru."
"Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc."
"vânzătorii de bilete plâng în cabina lor cel puţin 5 minute la două ore din motive pe care nu şi le pot explica. Cel mai probabil este vorba de frustrarea faptului că toate sunt trecătoare."
"privea blana lupilor dintr-o cuşcă murdară, două perechi sfrijite care îi fixau lung şi trist şi păreau că se tem şi de picăturile de ploaie."

Din una dintre favoritele mele, povestirea Ochi căprui, sprâncene subţiri, voi alege un fragment atipic care mi se pare că ilustrează foarte bine ideea întregului volum:

Se-ntâmplă lucruri, îşi spuse şi o emoţie vie ca un câmp electrostatic îi cuprinse tot corpul.
Încă se întâmplă lucruri simple.
Să ieşi să umbli prin ploaie şi să arunci cu pietre în râu.
Să împuşti un mexican care nu te iubeşte îndeajuns.
Să fumezi o ţigară în întuneric.
Să vezi luminile din Tokio într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.
Să îţi încalţi pantofii pe ascuns şi să o cauţi prin hotel.

Scriu această însemnare de simplă încântare duminică seara, cu un deliciu în faţă: mai am de citit ultima povestire, cea care dă şi titlul volumului. Presimt că o să-mi ardă buricele degetelor să vin să adaug aici ceva. Dar n-o să o fac, şi nu fiindcă computerul va fi stins. Dar luaţi cartea. Încălţaţi-vă pe furiş şi căutaţi-o prin vreun hotel.

Marile bucurii şi marile tristeti, de Augustin Cupşa.