Am văzut aseară Hoţi, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional Bucureşti. Mi-a plăcut mult spectacolul, e de neratat, şi mi-au plăcut sala şi publicul.
Sala Studio a TNB. Pe scenă, un lac secat, un ponton, stuf de jur împrejur, scheletul unei răposate bărci. Se aud broaştele, se ridică aburul. Un sfert de oră de aşteptare aşa – şi nu ai cum să nu te simţi ca un personaj din Pescăruşul, seara, pe moşia lui Sorin. Aştepţi pe malul lacului, unde s-a improvizat o scenă: „În stînga şi în dreapta scenei, tufişuri.” Şi aproape că auzi: „De ce umbli totdeauna în negru?” „Port doliu după viaţa mea.”
Luminile se sting, în stuf se aprind perechi de puncte roşii, întocmai ca-n piesa din piesa lui Cehov, doar că groaznicul animal nu mai este doar unul. Spaimele s-au multiplicat. Pătrundem în poveste – pătrundem în poveşti.
Spectacolul este alcătuit din diferite mici istorii, de cele mai multe ori pe scenă se află doar două personaje, cel mult trei. Poveştile cuplurilor – soţ şi soţie, mamă şi fiică, soră şi frate – vor glisa făcîndu-şi loc una alteia, pînă ce toate se vor uni viguros. Nu avem aici doar nişte poveşti cu fir comun, ci unele care se îmbină perfect şi dau un răspuns precis pînă la capăt. Dacă de obicei drumurile se răsfiră din marea poveste, de data asta lucrurile merg în sens invers. Pornim ca din vîrfurile tremurătoare ale crenguţelor unui copac, coborîm uşor, ca să ajungem pe ramuri solide şi să ne trezim la final jos, lîngă tulpina groasă şi aspră a poveştii, pe pămîntul uscat.
Splendid spectacol al fragilităţii noastre de zi cu zi, al rîsului colectiv pe sub care ni se petrec tragediile cînd (nu) ne este lumea mai dragă, Hoţi este o defilare seducătoare, energică şi plină de culoare: aceste personaje jefuite de vii poartă doliu după viaţa lor îmbrăcate colorat şi stîrnindu-ne vinovate hohote de rîs.
Articolul integral apare în Suplimentul de cultură de săptămîna viitoare.
Aici.
Foto: Radu Afrim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu